Ioana Bradea: „Să proiectez viziuni strâmbe asupra unor lucruri care păreau drepte.”

The Chronicle: Ești fericită?

Ioana Bradea: Păi… Am un acoperiş deasupra capului, chit că încă visez la o casă cu grădină, am bani, am maşină, am copii sănătoşi, am un iubit fantastic de care încă sunt îndrăgostită, am ce să citesc, ce să scriu, ce să gândesc – tell me if I am happy, vorba poetului…

 

Spune-mi ceva despre locul în care te-ai născut.

Asta se ştie deja, m-am născut la Bistriţa, aproape 7 ani am trăit la Bucureşti, apoi, printr-o conjunctură şi o potriveală a destinului am fost nevoită să mă întorc la Bistriţa, iar unul dintre primii prieteni pe care i-am întâlnit atunci, imediat după întoarcere, când priveam oraşul de provincie cu groază şi dispreţ, şi pe care l-am şi avertizat de la primele replici că „doar pentru o lună sau două”, m-a bătut pe umăr plin de compasiune – „Da, Ioana, toţi am spus aşa la început…” S-a dovedit că, într-adevăr, oraş de provincie m-am făcut. Adică n-am mai plecat. M-am îndrăgostit, căsătorit, făcut copii, prieteni etc… În final, îmi place să-mi închipui că e ca şi cum ai trăi într-un cartier bucureştean mai mic. În plus, ce nu au bucureştenii, dar noi avem la dispoziţie cu vârf şi îndesat, ar fi şi câteva halucinante simptome provinciale care reuşesc să coloreze isteric peisajul… Un privilegiu, cum ar veni…

 

Ce citești acum?

M-am apucat ieri de Solenoid… Nu citesc niciodată cărţile la timpul apariţiei lor…

 

Așadar, Băgău este reperul absolut al literaturii erotice române, Scotch este romanul pe care Mircea Cărtărescu, cum declară, și-ar fi dorit să-l scrie, „dacă ar fi fost în stare”. Ce va fi Înalt este numele tău, romanul cu care revii după 7 ani de absență?

Habar nu am ce ar putea fi Înalt este numele tău, mi-e destul deocamdată că l-am dus la bun sfârşit şi i-am dat o formă acceptabilă; în rest – să fie sănătos, să fie ce vrea, e pe cont propriu de acum încolo…

 

 

Se întâmplă să îţi distrugi manuscrisele?

Na, păi am atât de puţine, încât ce naiba să distrug? Mi-a rămas, din perioada de liceu, o cărţulie scrisă la o străveche maşină de scris, câteva poeme adolescentine pe care le-am adunat, cam grosolan, la o legătorie din aia cum erau pe vremuri. Un exemplar mai există pe-aici prin bibliotecă, unul a fost vândut la o licitaţie în scop caritabil… Din Băgău mi-au rămas într-adevăr multe notiţe, carneţele şi foi de jurnal, strânse într-o cutie de carton, sigilate bine… Ultimele două romane le-am scris direct pe calculator, variantele de început nu mai există, pentru că, inevitabil, calculatoarele crapă din când în când…

 

Ai putea trăi în China comunistă?

Da, cred că aş putea trăi cam pe oriunde, o viziune limpede asupra Chinei comuniste autentice îmi lipseşte deocamdată, dar în general mă adaptez uşor şi îmi populez universul imediat cu tot ce este necesar supravieţuirii. O prietenă susţinea că m-aş descurca şi dacă aş ateriza într-o groapă cu şerpi, dar asta era demult, pe vremuri, între timp am dezvoltat tot felul de spaime şi angoase…

 

Ce este iadul?

Hm… Mi-l amintesc din poveştile bunicii care ne avertiza în fiecare seară – pe când ne petreceam vacanţele de vară la ţară (într-un sat cu nume de poveste şi predestinat, pe deasupra – adică taman Spermezeu!) – că trebuie să ne spunem rugăciunile în fiecare seară, ca să nu ajungem în Iad! Şi apoi adăuga, ca să mai îndulcească din peisajul de groază: „…şi ca să vă dea bunul Dumnezeu maşînă mică…!”

 

Există cuvinte fără sens?

Nu. Mă tem că aşa ceva chiar nu există… Faptul că nu-l înghiţim noi, aşa cum s-ar cuveni, nu înseamnă automat că el nu există. E limpede, ca existenţa lui Dumnezeu…

 

Când știi că ai scris sau ai citit un roman bun?

Ştiu că citesc un roman bun atunci când nu îmi vine să modific nimic la el… De regulă, îmi vin în minte, permanent, idei şi reformulări sau restructurări ale naraţiunilor… Mi-e greu, în schimb, să mă pronunţ asupra romanelor mele, mie pot să mi se pară în regulă şi degeaba, dacă pe alţii nu îi tulbură cu nimic…

 

Trăim deja în „viitorul singurătății”?

Există, într-adevăr, prin preajmă, tot felul de semne şi minuni care ne indică faptul că ne îndreptăm vertiginos înspre un viitor al singurătăţii şi individualului… Pare să fie chiar un timbru al timpului pe care îl traversăm. De ce ne-am lamenta, de vreme ce punem şi noi umărul, în diferite cantităţi şi forme, la construirea unui asemenea tip de viitor…?

 

La începutul lunii martie, 2017, i-ai luat un interviu celebrului guru Gregorian Bivolaru alias Magnus Aurolsson, lordul MISA, despre care Securitatea nota că este „dotat intelectual excepțional”. În prezent, el se află încarcerat la penitenciarul din Bistrița. Te-a marcat în vreun fel întâlnirea cu această entitate spectaculară, ieșită din comun?

Hm… mda… evident că m-a marcat, aşa cum mă marchează multe alte lucruri (mai mărunte sau mai dimpotrivă) care mi se întâmplă, am avut emoţii şi înainte de întâlnire, mi-am tot imaginat-o în diferite variante posibile, niciuna nu s-a adeverit, în final s-a întâmplat totul ca într-un dans cu decor minimalist, fără niciun gest suplimentar, niciun cuvânt în plus sau în minus… M-au urmărit o vreme unghiile lui lungi şi curate… Altfel, nu-l cunoşteam înainte decât din poveştile şi fascinaţiile sau furiile altora. Nu se poate spune că ne-am împrietenit…

 

Ce obiecte ai aduna într-o arhivă secretă?

Ciocolată, foi de scris, carneţele de toate soiurile, multe creioane şi pixuri albastre şi negre, plicuri de mentă uscată, bere şi ţuică, pufuleţi, câteva fotografii, cărţi de poezii, apă…

 

Ai încredere în inteligența maselor, a elitelor sau a individului privat?

Admir, cumva, de departe masele în manifestarea lor inteligentă (cum îmi par, de pildă, protestele lunii februarie), dar rareori mi s-a întâmplat să mă amestec în mijlocul lor, dintr-un fel de teamă, probabil, teamă de mulţimi şi aglomeraţii. Dar nu sunt pe deplin convinsă nici de contrariul, nu cred că au sens nici inteligenţa elitelor sau a individului privat departe de comunitate… Aş prefera un compromis între cele trei…

 

Poți numi trei evenimente istorice la care ţi-ai fi dorit să asişti?

La construcţia unei piramide egiptene mi-ar fi plăcut să asist, am un vis întunecat încă din perioada liceului în care fugeam cu Ramses al II-lea şi ne ascundeam de ceva duşmani, ne tot feream prin catacombele unui mormânt…

 

La ce te duce gândul când auzi de „drepturile omului”?

Marşuri ale populaţiei de culoare, figuri crispate, acordurile melodiei ăleia cu keep on walkin’, keep on talkin’.

 

Se spune că murim tot timpul. De fiecare dată când nu simțim ceva, când nu descoperim ceva sau când repetăm ceva mecanic. Alții își așteaptă cu nerăbdare moartea. În ce relații ești cu moartea cea de pe urmă?

Nu cred să fie cineva care să-şi aştepte moartea cu nerăbdare, în fapt şi-o închipuie mereu mult prea departe. Noi încă ne tatonăm, ne presimţim, ne-am văzut de câteva ori în treacăt pe stradă, ne-am măsurat de departe – ameninţător…

 

La ce ne ajută rațiunea?

Poate doar la iluzia unui vag echilibru sau la certitudinea că anumite fiinţe sunt totuşi palpabile şi rezistente în esenţa lor, că între ape mai este nevoie şi de o limbă de pământ.

 

Cine a fost, sau continuă să fie, un „măiastru sfetnic” pentru tine? Singurul reper pe care îl am, care poate fi veridic sau la fel de bine poate fi o pistă falsă, este Scotch, roman pe care l-ai dedicat mamei tale, „care mi-a promis că se va face bine după ce voi termina această carte”.

Cu iubitul meu şi cu fraţii mei mă sfătuiesc acum, în diverse chestiuni care nu îmi sunt clare sau îmi generează diverse angoase… Mama, căreia i-am dedicat Scotch, a murit acum aproape nouă ani… încă înainte să apară Scotch. Era un fel de promisiune, că ea se va face bine, dar nu s-a făcut, şi că eu voi apuca să scriu Industrial-ul (căci aşa îi spuneam cărţii pe atunci) la timp ca s-o citească şi ea, căci rămăsese cu un nemărturisit gust amar după Băgău. Nici eu nu m-am ţinut de cuvânt…

 

 

Cum s-au agățat de tine subiectele romanelor Băgău, Scotch și Înalt este numele tău?

S-au agăţat oarecum firesc, din dorinţa sau necesitatea de a scrie o scrisoare câte unui prieten…

 

Filmul lui Godard Un petit soldat a fost criticat drept un film misoginist. Ca exemplu, replica „Cred că femeile n-ar trebui să depășească vârsta de 25 de ani” a fost considerată ofensatoare la adresa femeilor. Eu cred că sună mai mult a declarație de iubire. Tu cum o înțelegi?

Ah, Godaaard! Mi-ar fi ruşine să îl contrazic. Să cădem la pace şi să consimţim că este o metaforă interesantă, vag răscolitoare, pentru anii în care şi-a exprimat el atât de cinematic sufletul zbuciumat.

 

Ce îți taie respirația?

Un poem de T.S. Eliot, desenul sau replica unui copil, un peisaj cu munţi acoperiţi de zăpadă pustie… şi multe altele…

 

Care este iluzia pe care refuzi să o confrunţi cu realitatea concretă?

Aceea că nu avem niciun sens, că ne învârtim în gol, de-a-mboulea, că nu vom înţelege nicicum ce şi de ce ni se întâmplă…

(Ăsta era un regionalism de pe la noi, nu-s sigură de ortografie, totuşi…)

 

E o erezie să comparăm literatura cu un televizor și să spunem că e o transcripție a unei alte lumi, care nu se adresează în fond nimănui? Îți poți închipui o carte „funcționând”, bine mersi, chiar și după dispariția omului.

De ce ar fi? Libertatea sau fantezia de azi par atât de înverşunate, încât nici n-am accepta vreo erezie sau vreo îngrădire în jur… Într-adevăr, literatura ar putea prea bine să fie şi o transcripţie a unei alte lumi, dar de adresat – se adresează cel puţin autorului, dacă el nu reuşeşte să-şi găsească, să convingă unul, doi, trei, o mie de cititori… Cam aşa îmi închipui… O carte „funcționând” după dispariția omului…? Nu cred. Nici măcar ca obiect…

 

Ce te motivează să te ridici dimineața din pat?

Nu am nevoie de prea multe şi subtile motivaţii ca să sar din pat dimineaţa – mai ales dacă se nimereşte să fie una dintre dimineţile în care se trezeşte Sofia urlând că a avut cine ştie ce coşmar în care fraţii ei erau „Preaaa răi! Prea răăăi!” Mă trezesc de obicei instantaneu, fără să mai caut motivaţie. Mă trezesc pur şi simplu. Mecanic.

 

Să presupunem că ți-ai „căutat” măcar o dată numele pe Google. Ce ai învățat despre tine din voiajul ăsta virtual și ce amintire a păstrat Google despre tine?

Da, mi-am căutat numele de câteva ori pe Google, tocmai ca să fac rost de vreun CV rătăcit pe undeva şi gata scris anterior. Din nefericire, cu memoria stau mizerabil şi uit într-un ritm barbar – foarte multe chestiuni esenţiale legate de mine, în general… Nu reţin exact ce amintire a păstrat Google despre mine, ar trebui să caut din nou, iar acum sunt din nou în criză de timp…!

 

Cum comentezi afirmația lui Gilles Deleuze din conferința Que-est ce que l’acte de creation? (1987): „Opera de artă nu este un instrument de comunicare. Opera de artă nu are nimic de-a face cu comunicarea.”

Ah, şi cu Gilles Deleuze – ca şi cu Godard… o spune atât de convingător şi savuros, încât nici nu-ţi vine să contrazici nimic… Exact aşa trebuie să stea treaba, în anumite situaţii, în anumite contexte, opera de artă chiar nu are nimic de-a face cu comunicarea, sau, dimpotrivă, este doar un simbol al rezistenţei, sau aşa ar trebui să fie, sau aşa ne simţim noi împliniţi, şi câte-n lună şi-n stele…!

 

De mai mulți ani lucrezi ca jurnalistă la un cotidian local. O ocupație care, așa cum se cere, forjează miezul evenimentului, flash-ul, devenind dependentă de necesitatea exagerării. Cum reușești să tai amprentele unor posibile „defecte profesionale” când treci la literatură? Îmi vin în minte prozatorii care de profesie sunt profesori universitari: le observi de la o poștă didacticismul din propriile ficțiuni.

O fi o chestiune de talent? O fi chestiune de exerciţiu? Mi-e greu să spun. Cel puţin în cazul ultimului roman – am avut nevoie de minute lungi şi bune până să „intru” într-un fel de „vrajă” a poveştii. În unele nopţi, recunosc, se lăsa aşteptată şi până pe la 3-4 dimineaţa. Şi tot scociorând cu unghia, tot se dădea pe brazdă… Nu Rimbaud mărturisea pe undeva că munceşte ca să devină vizionar…?

 

Am văzut ieri un documentar cu Frank Zappa și, acolo, săracul tot încerca să explice că nu e în nici un caz un iconoclast sau anarhist: își plătește taxele, are ipotecă și patru copii, e însurat de 14 ani cu aceeași femeie etc. Înscenarea, invenția, se consumă complet în scris, sau mai ai nevoie de ea și în viața de zi cu zi?

Mă tem că scrisul nu mi-e destul… OK, m-am surprins de câteva ori înscenând şi inventând şi în viaţa de zi cu zi. Dar n-o să mărturisesc în ruptul capului unde şi când anume. Presimt că orice artist trebuie privit cu anumite rezerve, în această situaţie – cine să poată controla linia aia subţire şi roşie care delimitează arta de viaţa de zi cu zi…?!

 

Asculţi muzică atunci când scrii, sau e linişte totală? Am în minte „duo-ul” Márquez-Bartok. Toamna patriarhului, pe care Márquez l-a considerat cel mai valoros roman pe care l-a scris, a fost influențat chiar și la nivel de structură de Concertul nr. 3 pentru pian de Bartok.

Da, în ultima vreme, la ultimele două romane, cel puţin, prin muzică reuşeam să mă rup de realitatea din jur, ca să mă cufund în poveste. Scotch a fost scris ascultând Mozart (Requiem-ul, în principiu) iar la Înalt este numele tău am folosit muzică electro, contemporaneităţi, în general, ritmuri ale zilelor de azi… pentru că mi-am dorit ca povestea construită în cetatea din carte să fie cumva învăluită într-un timbru contemporan, ca să rămână cititorii cu impresia că s-au suprapus două dimensiuni temporale – cea veche şi cea de acum… Rămâne de văzut dacă am şi reuşit una ca asta…

 

 

E cu adevărat o problemă că lumea nu mai citește cărți sau whatever? E ca și cum i-am acuza pe post-gutenbergi că nu au mai citit romane filozofice scrise pe piele de capră, așa mi se pare.

Cam aşa mi se pare şi mie, deşi sufăr în secret şi regret enorm că nu mai am la dispoziţie ore în şir pentru citit, de când cu piticii, timpul meu liber s-a redus drastic, dar o problemă în adevăratul sens al cuvântului nu cred că poate fi… O tristeţe, poate, un fel de nostalgie. Lumea se mişcă în alt ritm acum, alte tipare tehnologice, alte mentalităţi, şi dacă citim de pe device-uri sau e-book, cât poate să fie de grav…?

 

Ce anume ai fi preferat să nu trăiești sau să nu ți se întâmple niciodată?

Este limpede că toate au avut sensul lor. Deşi nu mi-a convenit de fiecare dată, sau m-a revoltat şi isterizat în alte situaţii…

 

Cum îi cheamă pe copiii tăi? Poți să îi descrii pe fiecare în atâtea cuvinte câte ar încăpea într-o broșă cu ochi din secolul al XVIII-lea?

Nadia, 11 ani, care mă şantajează din răsputeri pentru o pereche de patine „soy luna”, Bogdan, 7 ani, care descoperă acum tainele fotbalităţii, şi Sofia, 4 ani, care crede că Dracula este femeie.

 

Când scrii nu îți vâjâie casa în jur? Îmi imaginez că holul casei tale e plin de pantofi.

Nu-mi vâjâie casa, pentru că scriu foarte târziu, când copiii dorm, adică după ora 11 seara, sau dimineaţa, când ei sunt la şcoală… Da, holul e plin de pantofi, iar printre pantofi – mâini şi picioare sfâşiate de păpuşi, maşinuţe, câte-un creion, câte-o mănuşă rătăcită de astă iarnă, câte-o şosetă… tot aşa…

 

Crezi în viața de apoi?

Ah, absolut, ca şi în viaţa de dinainte pe care o trăim în tainice străfulgerări chiar acum…!

 

Știința își propune să reducă lumea fenomenelor complexe la principii simple, în timp ce literatura complexifică universul și zădărnicește, într-un fel, orice încercare de a-l descifra sau cuprinde. Ce îți propui prin scris? Să simplifici sau să complexifici? Sau, dimpotrivă, să dictezi?

Sau, dimpotrivă, să traduc, să trădez, să proiectez viziuni strâmbe asupra unor lucruri care păreau drepte, sau să tulbur apele liniştite, să vrăjesc cumva sau să cuceresc noi teritorii… Pare să fie – cel puţin deocamdată – instrumentul perfect care să te poarte dintr-un punct subteran înspre unul situat în afara spaţiului cunoscut sau tangibil prin simţurile comune…

 

O întrebare pentru posteritate?

Cât avem de plătit pentru toate astea…?!

 




Deținătoare a Premiului pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, Ioana Bradea s-a născut pe 19 octombrie 1975 la Bistrița. A publicat romanele „Băgău” (Editura EST, 2004), „Scotch” (Editura Polirom, 2010) și „Înalt este numele tău” (Editura Humanitas, 2017).

Paginile scanate, de după fiecare copertă, reprezintă începuturile romanelor aferente.

Un fragment din cel mai recent roman al Ioanei Bradea, Înalt este numele tău, poate fi citit aici.

Fotografia a fost realizată de Cristian Suciu, la Scenica, și ne-a fost pusă la dispoziție prin bunăvoința autoarei.




 

Comentarii

comentarii

Scroll to top