Am lucrat aproape 3 ani la una dintre cele mai mari corporații din lume, firmă de consultanță, și, pentru că nu am de gând să mă mai întorc la pretinsul lor professional network, vreau să mă folosesc de această experiență pentru a-mi reaminti, mie în primul rând, ce am găsit acolo. Pentru că sunt scriitor, am profitat de capacitatea de a distila tot sângele negru dintr-un eveniment nefericit și a-l transforma într-o capodoperă literară. Nu dispun de alt cuvânt decât cel „literar”, dar avertizez că nu-l folosesc cu sensul de „ficțiune”, ci de „ceea ce aparține cuvântului”. Din alte puncte de vedere, anii ăștia au fost inutili, de nu un coridor al groazei. În acest articol, care constituie prima acțiune de whistleblowing corporate din România, voi evoca „marile proiecte de impact” cu care managerii (managerii! căci făi, în mediul corporate, postul de manager e prințul promis din visele puțopalmistelor medievale!) își momesc viitorii angajați, voi face o antologie de portrete ale celor care compun echipele de implementare sau de alt fel, voi devoala ce fel de lideri găsim în C-level leadership și, cel mai important, cum mi-a fost forțată demisia de HR și management, mână în mână, sub amenițarea unui PIP (performance improvement plan) după ce am revenit dintr-un așa-zis concediu, oferit cu generozitate de companie ca urmare a începerii consultațiilor și tratamentului psihiatric pricinuit de mediul în care am lucrat.

Acesta e actul final al poveștii pe care am inițiat-o pe LinkedIn anul trecut și care a fost citită deja de aproape jumătate de milion de profesioniști din România, dar într-o variantă foileton, spartă în capitole disparate temporal, în mica mea ogradă de două sute de pitici de grădină. Abia acum voi desăvârși arhitectura satanică a ceea ce am plănuit cu 365 de zile în urmă. În facerea ei am investit mult balast mintal. Cândva scrisul făcea dreptate mai mult decât orice justiție. Vreau să aduc acele vremuri periculoase înapoi. Pentru că, spre nefericirea celorlalți, scriu al naibii de bine. Sunt prea conștient că treaba asta putea fi făcută sub anonimat sau în altă parte. Dar am o plăcere sadică în a fi urmărit de cei care m-au încolțit și șantajat, crezând că nu am nici un fel de putere. Vreau să le ofer în dar <o carieră de insomnii>. Și poate să conving oamenii cu niscaiva inteligență să nu accepte niciodată, dacă au de ales, să intre în haznaua corporatistă. Din numeroasele motive pentru care am scris acest text, o să enumăr cele mai importante: 1. dintr-o ultimă cârjă de moralitate în care mai atârnă structura ființei mele preschimbată într-o working machine; 2. ca cei responsabili de căderea mea să nu mai îndrăznească să facă ce mi-au făcut mie și altora – vreau să fie sufocați de frică și neînțelegere.

Niște ochi invizibili vor avea grijă să nu le mai iasă lucrurile așa cum plănuiau și nu vor ști de ce.

Desigur că jocul meu e unul inteligent precum jocul cu mărgele de sticlă. Căci românul s-a născut poet și e frate de sânge cu Sherlock Holmes. Voi lăsa suficiente indicii încât să luați decizii mai bune decât am fost în stare la vremea respectivă și să înregistrați la timp semnalele de abandon ship. Ceea ce am relatat neobosit, pe aproape 30 de pagini, poate funcționa și ca o excelentă lecție de introducere pentru cei care nu și-au dat niciodată limbi printr-un cubicle corporate și erau curioși dacă e de trecut pe lista lor personală de „37 de lucruri pe care să le faci înainte să mori”. În rest, ce pot să-i urez fostului meu angajator? Era o replică într-un film horror care m-a cucerit de la prima vizionare: „You just FUCKED with the WRONG Mexican”. După excesiv de umila și critica opinie a autorului, acesta e cel mai important articol scris în România în ultimii 30 de ani (și nu merg mai departe de atât nu pentru că nu învățasem să citesc, ci pentru că nu mă născusem de-a dreptul).

Am ales intenționat un titlu de știre senzațională, de ziare Can-Can sau old-school Libertatea, și o tehnică de scris unică în limba română (mă recunoști dintr-o mie), măiestrită după mai bine de un deceniu dedicat scrisului, astfel încât articolul să ajungă și la urechile clăpăuge ale lui Nenea Nicu Bă (personaj Orbitor), dar să fie și predat la Collège de France ca artefact de whistleblowing pentru cei care urmează să lucreze „la răscrucea lumii”. Pe urmele lui Jean Baudrillard, miza uriașă a fost de a conceptualiza sistemicului prin individual – ceea ce e aproape imposibil de atins în Matrix. Nu am venit să țin un discurs despre poetică, dar găsesc folositoare câteva repere despre plăcile în care au fost turnate trăirile mele: acest text ascunde o durere inumană, pe care am lăsat-o doar în hașură. Textul l-am trecut printr-o post-producție stilistică, proces în care am șters durerea primară cu acizii ironiei, tinzând către o grație și o demnitate a mărturisirii.

C U P R I N S

LET’S PUT A SMILE ON THAT FACE

UNFORTUNATELY, DARLING, YOU DESERVE THE CHEAPER CHAMPAGNE

A RED FLAG IS FLUTTERING OVER CORPORATIONS

BEHIND EVERY SUCCESS STORY, THERE’S AN IDIOT (PART I & II)

[INTERMISSION: THE TRANSPARENCY OF EVIL I & II]

THE TORTURE GARDEN OF CORPORATE DELIGHTS (PART I, II & III)

FOUR HORSEMEN OF THE APOCALYPSE (PART (I, II & III)

SORRY FOR NOT ATTENDING YOUR BULLSHIT MEETING, I WAS BUSY READING HEIDEGGER (PART I, II & III)

MY WEAPON OF SUICIDE

DANCER IN THE DARK (PART I & II)

OUT OF MY HEAD (PART I, II, III, IV, V & VI)

MUTANT. EPILOGUE

 My mother told me, she said: ‘You never hit a man where he’s weak. […] You can get him to do what you need him to do, but you never hit a man where he’s weak. Cuz they never forget it. It lives with them.’

Anonymous woman on an Instagram reel

CAP. I: LET’S PUT A SMILE ON THAT FACE

La început au fost corporația și găina. Există o similitudine între cele două și anume dimensiunea creierului celor care lucrează într-o asemenea întreprindere. Orice lucru pe care omul nu poate pune degetul e încărcat de mitologii. Corporația nu face excepție; dimpotrivă, astăzi este structural inseparabilă de condiția umană <adecvată>. Scurt, cine nu e corporatist e un loser. În lumea lor de sticlă, decorată cu mochetă gri și cuști transparente de șobolani, riști să rămâi virgin dacă nu ești deja manager și nu conduci măcar o cioată de BMW (din ăla luat prin leasing, nu vechitură de pe olx).

Între „profesioniști” s-a perpetuat ideea tâmpă că e neprofesionist să vorbești de rău fostul angajator. Ce înțeleg ei prin rău? Să spui adevărul. Adevărul e caca. De parcă tot timpul pe care l-ai investit în cunoaștere intră în vid imediat ce ai scos căcatul de sub preș; mintea ta se preface pe loc într-o peșteră goală. Nu te mai cheamă fostele manichiuriste de la HR la interviu, nu mai ești demn să fii sclav. Cum reușesc însă aceste organizații să-și păstreze reputația curată? Identific două surse: frica și prostia.

[Atenție: nu sunt jurnalist și nu vreau ca scrisul meu să fie asociat cu vreun fel vomitiv gazetăresc. Nu pentru că ceea ce am trăit ar fi departe de adevăr, ci pentru că jurnalismul e jos, infect și hrană pentru maimuțe și casnice care caută beneficiile ceaiului de mătrăgună sau rețete de prăjituri obosite de casă. Mărturia mea e un manifest anti-frică și e superioară oricărei forme de jurnalism.]

Un titlu de film regizat de Fassbinder descrie cel mai bine consecințele fricii: „frica îți mănâncă sufletul”. Avem definiții teologice și definiții medicale ale sufletului, nu intru acum în dezbateri filozofice. Dar pentru cei care n-au citit nici o carte, aș explica sufletul prin „ceea ce te face să fii tu”. Unul dintre personajele malefice din Twin Peaks, Windom Earle, spunea că frica e emoția lui preferată. În frică nimeni nu se mai recunoaște: devii manopera chestiei de care te temi, veghea și coșmarul ei. Corporațiile trăiesc în propriul lor simulacru și basm: nu le contestă nimeni istoria.

Apoi e prostia, soră cu frica. Prea mulți sunt în incapacitatea de a fraza ceea ce li se întâmplă. Apărarea perfectă în jocul de șah corporate. Logica defectuoasă, agramatismul, imaturitatea emoțională traversează toată piramida lor ierarhică. Am remarcat directori care vorbesc cu „ca și” în ședințele lor lunare pompoase, manageri care scriu cu un „i” în loc de doi. În fine, sociologia inculturii face pui imediat după ce dai cu badge-ul la turnicheți.

Revenind la mitologii, cele mai dese expresii cu care este asociată corporația sunt: „spălare pe creier”, „bani mulți”, „exploatare”. Pauză. Care creier? „Spălare pe” e o sintagmă mai adecvată. Care bani mulți? Sunt aceleași salarii ca în 2011, iar ca să câștigi bine trebuie să ai un cur de lins și să-ți placă curul. Exploatarea… e cu du-te-vino, fiindcă unora de fapt le place să fie mulși. Mi-a venit să vărs când am văzut pe LinkedIn o poză cu un indian îngenunchiind a mulțumire, printre cărămizi, barăci și căcați omenești plutind prin bălțile din zare, pentru că-l angajase o companie străină. Că avea ce mânca. Deci ne (și) place să fim masochiști și submisivi. Ni se scurge lichidul preseminal pe lângă elasticul chilotului când corporația zbiară la noi: „TACI CĂ TE FUT!” (inspirație din colecția mea de stickere de pe WhatsApp). Mai interesant e cum fac corporațiile bani – banii ăia mulți. Dar asta în alt episod.

Ca să fac un reverse engineering culminant, reprezentantul legal al companiei îi trimisese un <smiley face> talent manager-ului, imediat ce ea-l înștiințase de acceptul meu de încetare a contractului de muncă. Hihi, haha. Se entuziasmase ca un adolescent hormonat când primește poză cu pizda.

Remake:

Talent manager: ― L-am făcut să cedeze, a semnat acordul de încetare.

Reprezentatul legal al companiei: ― 🙂.

De unde știu? Pentru că am tras cu ochiul în laptopul ei, în timp ce fraiera îmi pregătea finalul de celuloză în companie și se conversa cu domnul reprezentant legal al companiei, cerându-i nu știu ce număr de înregistrare a deciziei și stând timorată lângă mine pe canapeaua de la recepție, de teamă că… poate… poate… comisese ceva greșit. Păi, te lămuresc eu acum: Sigur ai comis ceva greșit și iremediabil.

CAP. II: UNFORTUNATELY, DARLING, YOU DESERVE THE CHEAPER CHAMPAGNE

Unul dintre cele mai extensive traininguri obligatorii din corporații e cel de etică și face parte din procesul lor de onboarding. Să nu ne imaginăm însă că lucrurile sunt luate în serios. E construit ca un joculeț din categoria 2–5 ani, de un departament de learning and development (ei folosesc acronimul „L&D”, pe când mie, când îl aud, îmi vin în minte jerpeliții și oxigenații ani 2000 cu trupa lor N&D – de la ce venea, Nicu și Delia?); etica sub formă de gamification. Leana și Delia, Learning and Development, tot aia. În corporații, toți se joacă de-a etica și de-a munca: toți știu ce să <nu> spună, însă dacă ai face o radiografie a gândurilor lor, ai înroși în fața maldărului de concepții rasiste și xenofobe care le stă sub piele. Pentru corporații, etica e o animație nătângă cu efecte ludice de PowerPoint. Iar primele care discriminează angajații, din inconștiență sau nu, și încalcă granițele eticii sunt înseși corporațiile.

Câteva exemple „banale”: pentru că în anii pandemici nu s-au mai organizat petreceri de Crăciun, corporațiile au trimis coșulețe cu bunătăți și felicitări-șablon armatei lor de specialiști în nimic. Întâmplător, am dat de postarea unui coleg care-și pozase cadoul; e mare bucuria corporatiștilor când primesc prostioare gen agende, pixuri și umbrele. În general primești gioarse pe care nu-ți vine să dai banii. Observ că în coșul lui trona o șampanie mai scumpă (un pișat acidulat de Moët), iar în al meu una no name, posibil să fi fost pișatul acidulat al lui Nicu. De ce el a primit un Moët? Pentru că era cu un grad ierarhic mai mare decât mine. Măcar nu am primit un vin spumant, ce să zic. Gafe de neconceput pentru cine e conștient de puterea de penetrare pe care o are social media.

Când m-am angajat prima oară la corporație, negociasem cu HR-ul salariul X. După o lună, observ că mi se virase o sumă de bani mai mică decât cea agreată (-80 lei, să zicem – chiar era ceva rușinos de infim, dar principiul). O sun să-i semnalez acest lucru. Aparent ăla era salariul de intrare și săraca nici nu mai ținea minte cât cerusem, la câte interviuri a avut de când vorbiserăm noi. O întreb, pe ce planetă cineva negociază un salariu de tipul 2620 de lei? Sunt nevoit să cer o ședință jenantă cu the boss și să primesc în final o rectificare a contractului sub formă de mărire.

Prima echipă cu care am lucrat era compusă din doi „locali” (români), doi țărani împerecheați prin prostie, lipsă de gust și o apetență pentru disociere; un el și o ea care s-au recomandat reciproc (c-așa se poartă prin corporații; corporațiile au găsit un termen „de bun augur” pentru nepotism: „recomandare”; la fel cum au găsit o denumire mai „intelectuală” pentru „outsourcing” sau „call center” – „consultanță”). Cei doi nu mă salutau și au ajuns chiar să-și pună monitoarele în V ca să nu interacționăm nici măcar vizual, să nu facem eye-contact, să nu mi se „vază” fața, de parcă eram un lepros teleportat din jurnalul lui Defoe, venit, nu să-i ajute cu munca, ci să le topească organele prin aerul pe care îl expiră. De ce se comportau așa? Pentru că i-am transmis odată respectivei colege că greșise ceva la documentul X, verificat de Y. Cum mi-am permis așa ceva? În fiecare dimineață mergeam la muncă umilit sub forme „tăcute” de niște inși care fentaseră examinările psihologice. Amândoi au fost promovați pentru că „livrau”. Astăzi, ștoarfa aia e ditamai senioara în ditamai corporația. Încă regret că nu am rupt marginea biroului cu fața ei înainte să plec.

În anumite echipe, colegii mei erau obligați (de member firm – adică firma-mamă care finanțează sclavia de pe plantația românească) să-și șteargă semnătura din e-mail ca să nu vadă „clientul” din ce țară provin. Dacă răspunde la vreun e-mail, să se semneze „Puță, analist”, fără să apară adresa (!) sucursalei infecte a companiei care-l ține cu ochii prăjiți pe Outlook. Pentru că asta le strica combinațiile financiare și contractuale. Clientul plătea leafă occidentală, dar „experții” care făceau implementarea sau râneau la muielile lor de Excel-uri erau niște păduchioși căminiști din România, care văzuseră capitalele Europei doar în manualele de geografie, pătate cu propriile lor excrementele în lipsă de Zewa Deluxe.

Primul lucru pe care l-am auzit despre the boss e că-i plac studentele. Cu unele lua masa chiar „la noi” în bucătărie și posta story-uri pe Instagram de prin weekend break-urile lor, cadre cu scârboșenii pe care le fac cuplurile în vacanță, în timp ce noi, restul, care nu eram sexy sau nu eram purtători de vagin, ne mâncam lăturile la caserolă, pregătite de acasă. Altele îl escortau (însoțeau îndeaproape) în team building-uri. În vreme ce angajează masiv pe criterii de sex-appeal, corporațiile se laudă că, în numele diversității și echității, 40% din funcțiile lor de management sunt ocupate de femei. Da, așa e, ca să aibă ce să fută ramoliții și mumificații ăia din C-level leadership, văduviți de orice apetențe sociale. Naivii de noi. La prima „organizație internațională” (mă lași…) la care am lucrat, îl dăduseră pe unul afară pentru că futea tot ce prindea nefutut pe etaj (trebuia să aibă vagin între craci, într-adevăr).

Bărbatul respectiv emana virilitate pură, transpira a sex fără să facă sex, doar dacă-l priveai îți venea să te fuți cu el (sau cu altcineva). Să-l fi făcut pe the boss invidios pentru că prinsese înaintea lui lindicii-ntre dinți și astfel l-au scos din schemă? De ce credeți că the boss (mai are un pic și ajunge în vârful piramidei) participa la toate interviurile, pentru cele mai insignifiante posturi imaginabile? Pentru a vedea în clar studentele (pițipoance, obligatoriu! și cu buzele mușcate de viespi) pe care le-ar fi futut in the back of the van, deci pe care le-ar și angaja. Știm deznodământul, căci istoric, independența financiară nu a fost niciodată punctul forte al femeilor. Ele vor să fie tratate ca niște prințese, rogu-te (o boală mintală moștenită cel mai probabil de la păpușile cu care se jucau pe când zonele lor intime încă n-au ajuns să fie poleite de flocăiala neagră).

CAP. III: A RED FLAG IS FLUTTERING OVER CORPORATIONS

Etica e prea importantă pentru mine ca să o rezum la o ciornă publicată pe o pagină de internet. Dar nu am nici spațiu, nici gând să scriu o disertație despre malformațiile etice din multinaționale, care se autoproiectează castele de apărare a normelor de conduită morală. Și nu doar atât: am senzația că, legislativ, multinaționalele se cred și sunt tolerate ca un soi de ambasade financiare. Teritoriul lor (închiriat), legile lor. Se audiază și-și fac favoruri între ele și-și creează propriile forme de manipulare a cărnii de tun (populația salariată). Cum corporațiile varsă destui bani în vistieria statului, statul mai că se face că închide ochii când tatăl își violează fiica. Își pune de-o cafea și pleacă în treaba lui (căci tatălui îi plac violurile matinale).

Herta Müller spunea într-o conferință că cel mai greu lucru de schimbat la un popor e mentalitatea. Corporațiile știu care e mindset-ul românilor în ceea ce privește munca și au tot interesul să nu-l schimbe. Când am semnat prima oară contractul corporatist mă săturasem până peste cap de patronatul românesc, mă săturasem de afaceri de sub 50 de angajați, de căcaturile lor familiale. Mă piș și pe afacerea ta de familie. Nu mai vreau să-ți mănânc ciorba stricată pe care a făcut-o soțul tău acasă. Căutam să lucrez sub management străin, dar ce să vezi, expații din conducere <se pliau> pe portul românesc. Nu aduceau nici un import valoros de leadership, făceau și ei cum se poartă pe aici, țara lui Papură Vodă; s-au deprins fulger cu nepotismul cel de toate zilele. Trăgeau de român cum trage câinele flămând de un os întins. Românul e rezilient și nu face nazuri. Înghite mult și e prizonierul ratelor la bancă; nici nu-și cunoaște drepturile, și nici n-ar avea de unde – a supt la țâța cotropirii ere și ere.

În starea de urgență, discursul corporate prioritiza siguranța angajaților. Să stăm acasă, doamne ferește, să nu ne contagiem cu coronavirus. Nici că le păsa dacă angajații lor au aer condiționat în hrubele lor închiriate sau în cine știe ce cameră dintr-un campus ceaușist. Pentru că aveau niște miliarde de dolari de încasat pe contracte semnate în pre-pandemie, serviciile nu trebuiau sistate. Vă garantez că ați fi muncit și din somn, și din pământ, și din separarea sufletului de corp, banii ăia nu puteau fi pierduți. Iar toată structura digitală a comunicării a fost pusă atunci în mișcare pocnind din degete cu singura îngrijorare că verzișorii ar putea zbura dincolo de linia orizontului. După relaxarea măsurilor, discursul lor s-a sucit înspre chemare la birou, sub pretextul că <încrederea între oameni> cere interacțiuni sociale fizice. Păi, doi ani nu a fost nevoie de asta? Tot efortul comun de adaptare la remote work se anunța isprăvit prin altă toană.

În corporații există funcția pe care nu și-a arogat-o nici un filozof sau moralist: „chief officer of ethics”: sau, cum s-ar traduce în slang de Obor, șefu’ la etică. Vreau să știu ce tratate de etică au citit acești păzitori ai eticii înainte să li se atribuie acest „rol”? Ori s-au rezumat la etica filtrată prin poșta lor electronică?

La prima demisie din corporație, HR BP-ul (pentru outsiders, Human Resources Business Partner, adică altă secretară) m-a întrebat unde mă duc. „La mai bine”, îi răspund flegmatic. Cu mare fală mă „deconspiră”: „Știm unde te duci”. Așa, și? Pentru c-am refuzat să dau numele viitoarei companii, mahalagioaca sus menționată m-a ștampilat cu vorbele: „Ți-ai pierdut credibilitatea în fața noastră”. Tactică-semnătură de HR corporate: de a șifona cât mai tare și a schingiui încrederea de sine a celor care pleacă. Ca întotdeauna, cei de la HR sunt all nice and dandy până păcălesc fraierii să-și înțepenească un crac în barca lor găurită de muniția haosului.

Aceiași care m-au forțat să demisionez ulterior, m-au îmbunat la plecare că-mi semnează recomandări pentru viitorul job, ba chiar talent manager-ul mi-a dat sugestii de reprofilare a contului de LinkedIn, să fiu cică mai vizibil. „Da, aici, la descrierea…” Oprește-te. Ei credeau că o să apelez la falsa lor bunătate și o să mă fac una cu minciuna. Ce se întâmplă la baza piramidei sau în Everestul ei, unde muritorii nu au acces…

Luni–vineri mă delectam trăgând cu urechea la șuetele colegelor care examinau cine din birou se îmbracă ca o ștoarfă. Incluziune și diversitate de gen? Da, țărănisme și lăutarisme de tipul ăsta întâlnim peste tot; diferența e că alea sunt comise de cei care nu au <auzit> de etică. Când îmbraci vesta antiglonț a eticii și-i mai și pedepsești pe cei care o încalcă, în timp ce tu driblezi în afara eticii, meriți să fii târât prin toate cele nouă cercuri ale infernului lui Dante.

CAP. IV: BEHIND EVERY SUCCESS STORY, THERE’S AN IDIOT (PART I & II)

Part I

Pe lângă echipe praf și pulbere și proiecte de un derizoriu rar, mai ai de înfruntat și incompetența slash prostia sfidătoare a managerilor. Senzația că vorbești cu pereții e atotprezentă.

În facultate am învățat totuși să mă tem de proști. Am avut un coleg semi-analfabet, dar cu o ambiție nemaivăzută. Pe cât de prost era, pe atât de conștiincios în a fenta sistemul: mituia pe alții să-i scrie referatele, făcea act de prezență cu degetele încrucișate la examene, respecta cronografic cele mai neînsemnate deadline-uri: era, ceea ce se cheamă în literatura noir, un om cu agendă. A și reușit ce și-a propus. Pericolul proștilor stă tocmai în sentimentul de descurajare completă pe care-l declanșează reușita lor. De un om inteligent nu ai de ce să te temi: nu va fi niciodată în competiție cu tine, ci mai degrabă cu propria lui gândire, pe care-și propune să o depășească.

Fiindcă majoritatea corporatiștilor sunt de o inteligență (sub)mediocră, vânătoarea după funcții care să-i facă demni de privit și după salarii care să-i rezolve pe viață e acerbă. Mă amuz teribil citind despre „cultura” unei anumite corporații, când pretinsa cultură e de fapt un camuflaj pentru ce se ascunde în spatele vitrinelor frumoase: o masă grea de prostie controlată, imună la valori din afara ariei materialismului. Dovadă că, atunci când li se plimbă un sac de bani pe la o nară sau o masă gratuită, toți dau bir cu fugiții la un alt angajator. Imnul internațional neoficial al corporatiștilor: „Fuck your culture, I’m here for the money”.

Multe studii explică ce se află în spatele unui exod corporate. O nouă provocare în carieră? Să fim serioși. Cei buni pleacă, de fapt, din două motive cât se poate de incontestabile: non-sensul muncii pe care o prestează zilnic și imposibilitatea de a „asculta” de un neghiob (îndeobște un manager). Aveam cea mai joasă funcție din corporație și-mi puneam întrebările pe care nu și le-a pus nici un manager. Care e dificultatea proiectului pe care îmi arunc oamenii? Cât de tare arde go-live-ul? Ce nivel de experiență au ceilalți membri ai echipei? Sunt ei în capacitate de a-i mentora tehnic pe cei nou-veniți? Etc.

Două paie de manageri nătângi cu care am „lucrat”: unul fusese invitat la seria „Success stories” organizată intern. Povestea lui era că a început să lucreze de tânăr ca să aibă bani de discotecă. A făcut facultatea de formă, pentru că în corporații studiile superioare sunt doar un legal requirement la angajare. Să urmez pe unul care și-a neglijat educația ca să-și cumpere ultimul model de sneakerși? Și asta se vedea de la o poștă: la o prezentare despre site reliability engineering (cică expertiza lui), se bâlbâia și se emoționa la fiecare rând de pe slide. Practică oratorică zero; altele i-au fost prioritățile. Știu că nu poți pretinde excelență pe toate fronturile, pentru că atunci nu s-ar mai numi excelență. Dar nici nu ai cum să însoțești un „reper” care, după exigențele mele, nu trebuia să iasă din periferia unei îndeletniciri oarecare.

Part II

Alt manager căruia trebuia să-i raportez (mă gâdila fraza de pe platforma noastră de pontaj, „directly reports to” – te făcea să te simți ca-n armată) era lăudat de superiorii lui pentru ținuta profesională, dar timp de șase luni nu m-a întrebat cum îmi merge sau dacă mă descurc cu cerințele clientului. I se citea prostia în ochi așa cum, foarte limpede, citești cuvântul „pulă” încrestat pe o bancă din gimnaziu, tiparul lui de bărbat fiind „prostul clasei”. Abia după ce a plesnit presiunea de pe proiect a început să mă micromanagerieze. El: Ce faci? Eu: Bine. El: Poți să detaliezi? Detaliam. „Am trimis un e-mail”, bla-bla. Discuția se oprea aici. Seen. Du-te-n mă-ta. Era atât de evident că-mi pune întrebări doar de dragul de a le pune (să mă verifice, cum ar veni), încât peste alte câteva zile, când eram <iar> întrebat ce fac, îmi venea să sparg laptopul de pereți.

Același manager care, după ce i-am trimis e-mailul aproape în prag de sinucidere, în care-i descriam prin ce trec și în ce hal mă simt (pe care o să-l public ca un scurt intermission, nu vă faceți griji), mi-a răspuns că înțelege, dar ne putem auzi abia peste două săptămâni (!), că e prins în evaluările de mijloc de an. Același manager care, atunci când (obligat fiind de enervantele cutume corporate) i-am cerut un feedback pentru evaluarea de sfârșit de an, după ce obținusem certificarea de developer, mi-a dat-o că el nu e la curent cu ce fac pe proiect. Zău? Dar cine să fie-n temă cu ce fac la muncă? Soacră-mea? Aflasem dintr-un chestionar ridicol: el visa să ajungă fotbalist, însă destinul nefast i-a adus un job de manager la o companie tech.

Când am schimbat primul proiect, am intrat laolaltă cu alții prin aceleași plictisitoare traininguri de la început. La unul, de opt ore, despre metodologia Scrum, nu am mai participat. Trecusem de două ori prin el și studiasem sute de ore și pentru certificarea de Scrum Master, pe care o obținusem între timp. Lead-ul pe comunitatea respectivă imediat m-a pârât la manager. Într-adevăr și pe bună dreptate, dormeam la 9. Mă trezesc cu mesaje offline de la amândoi. Le explic de ce nu mai era cazul să particip a treia oară la trainingul ăla de 8 ore! Habar n-aveau cu cine vorbeau. Trebuia să o anunț că nu voi fi prezent, vai, că pregătise ea nu știu ce dumb games. O întreb sarcastic, nu vrei să faci și ședință cu părinții? Că-ți dau numărul lor. Probabil am prins o ușoară antipatie de atunci. Asta se întâmpla într-o companie care se dă 100% Agile.

În fine, închei cu catargul afacerii, the head of heads (îmi place să-l numesc „capul capurilor de pulă). Englezoiul ăsta, de o urâțenie virgină, avea 14 ani vechime în firmă, parcă; oricum, fără număr. Tot ce a făcut acest domn cu vizibilitate pentru noi, care lucram în implantul lor de livrare dintr-o țară săracă, a fost să creeze un grup pe Teams, pe care nu a scris nici dracu’ și să ne arate biroul lui din Londra într-un call. No fucking jokes. O fi fost un timid.

Azi văd cum aceste companii-mamut își fac promo pe paginile de open roles cu spusele unor seniori care au demisionat de mult din compania lor. Într-un fel, mă bucur că rămân cu merele stricate, fără să mai poată dibui unde e problema. Vă poftesc să lucrați cu acești lideri.

[INTERMISSION: THE TRANSPARENCY OF EVIL]

La sfârșitul lui noiembrie 2021 deja făceam terapie pe probleme declanșate de muncă și urma prima consultație cu un psihiatru. Alt talent manager <mă tracasează> că aș fi uitat să trimit prezentarea pentru evaluarea lor de mid-year. Îți dai seama ce neliniști avea cumătra asta? Plănuiam să le spun prin ce trec chiar la evaluare. Îi răspund că nu am uitat, nu am trimis-o intenționat. Numai de evaluările și promovările lor îmi ardea mie atunci. Îi trimit un (alt) căcat de PowerPoint făcut la plesneală în două minute, după care și e-mailul de mai jos (fragmente), la care îi atașez și adeverința cu trimitere la psihiatrie.

Hai să-ți spun de ce nu ți-am trimis „prezentarea pentru evaluare”:

„[…] Nu mă simt bine deloc; cel mai probabil îmi voi petrece sărbătorile în ședințe de terapie […] și consultații la psihiatru. Astăzi, după muncă, am programată prima ședință cu un medic psihiatru, care, dată fiind urgența situației mele, m-a primit după orarul de funcționare al cabinetului, ca să nu iau o decizie care să-mi afecteze viața.

Nu vreau să amestec lucrurile, așa că voi spune foarte puțin […] despre motivele pentru care am clacat psihic. În acest loc mă simt incompetent, simt că am eșuat profesional și că sunt într-un loc greșit, pe o traiectorie greșită și că nu o să fiu bun niciodată la ceea ce fac. Sunt abandonat pe un proiect și lăsat să mă descurc cu documentația în mână, mi s-au cerut și pretins încontinuu lucruri fără să mi se ofere nici cea mai mică bunăvoință de a căpăta experiență [pe proiect]. Senzația că nu-mi iese nimic nu mă părăsește în nici o zi de muncă, mă înnebunește și e cea care m-a adus în punctul în care nu se mai leagă nimic logic în capul meu. Am ajuns cea mai proastă versiune a mea și pur și simplu nu mă mai recunosc. Nu am fost niciodată atât de demotivat și dezamăgit de mine însumi.

[…] creierul meu e blocat și nu vede nici o ieșire din acest iad. Pentru mine o săptămână de lucru înseamnă 8 ore în care mi se cer lucruri pe care nu știu să le fac, 8 ore în care trebuie să strig după ajutor ca să progresez cu un task, 8 ore în care plâng de neputință că nu reușesc să-mi fac munca și că nimeni nu e cu adevărat dispus să ajute. Oricât încerc să mă decontectez seara sau în weekend, fiecare zi de muncă îmi întoarce iar gândurile pe dos. Mă simt ca un om care nu cunoaște biologia umană și trebuie să opereze un om. Sunt sufocat de anxietate și de gândul că am responsabilități pe care, deși le conștientizez, nu pot să le duc până la capăt de unul singur. Am obosit, nu mai am energie și nu mai vreau să fiu nefericit.”

Cu o deosebită empatie, believe it or not, acel cap-de-pulă de manager <mă amână> cu evaluarea după Anul Nou. Mi se oferă apoi și o lună de concediu plătit „ca să mă fac bine”. S-au speriat. Era de fapt o capcană. La întoarcere mă așteptau managerul, directorul și (altă) talent manager cu acordul de încetare a contractului de muncă <deja printat> pe masă.

CAP. V: THE TORTURE GARDEN OF CORPORATE DELIGHTS (PART I, II & III)

Part I

Soft White Underbelly e un canal pe YouTube care adună milioane de vizualizări și prezintă portrete ale condiției umane. În condiția umană, adesea uităm, intră și prostituția, abuzul sexual, consumul de droguri. The dark night of the soul. Mark Laita, creatorul canalului, încadrează într-o ramă umană ceea ce societatea tratează prin eliminare și dezgust. Pentru noi e important ce l-a condus să pună pe roate acest proiect. Laita a fost și el un corporatist, dar în aria „creativă”, lucrând probabil la o mare agenție de advertising din SUA. Tardiv a avut o revelație: și-a dat seama că tot sensul (muncii) lui stătea în a-i „ajuta” pe alții să facă și mai mulți bani. Mărturia asta mi s-a părut cea mai bună descriere a joburilor corporate. Injecția de sens, pe care corporațiile se chinuie să o facă angajaților ce performează tot felul de activități <meaningless> & <brainless>, încearcă să acopere tocmai această evidență greu de dus atâta timp cât mai rămâne ceva omenesc în noi: <sensul> tău e să-i îmbogățești pe alții.

La primul job corporate eram coleg cu o moldoveancă tare-n gură ca un ardei roșu, rotund și iute, așa cum îmi place mie. Nu o să uit când ne-a povestit odată că a întrebat-o mă-sa ce naiba face la job, acolo, la ea, la București, la corporație. Chiar așa, oare ce dumnezeu fac corporatiștii? „Ce să fac, mamă, sunt secretară!” Ni se dădeau titluri de specialiști, dar în concret făceam o muncă oarbă de secretariat. De la parteneri până la cel mai mic vierme din ecosistemul afacerii, toți sunt niște secretare ordinare (dezacord intenționat). Inclusiv IT-iștii noștri mult prea bine văzuți, nu fac altceva decât un secretariat tehnic. Nu mai e pe foaie și la indigo, e pe click-uri și copy-paste-uri. Am stat să deconstruiesc cum ajunge cineva corporatist și care e adevărata față a lui. Suntem pur și simplu oameni fără vocație, fără noimă. Trebuie să muncim și noi undeva.

În Homo Deus, Harari teoretizează despre o viitoare clasă socială ce va să fie născută în urma automatizării și digitalizării: a numit-o „clasa inutilă”, <the useless class>, din care vor face parte cei care nu vor mai ține pasul cu tehnologia, precum și cei ale căror meserii vor fi robotizate. Dar clasa oamenilor inutili pare că e de mult printre noi și e deținută de masa corporate. Păcale bune nimic care, prin îndobitocire continuă, se pot ocupa de anumite task-uri (aceleași, după un timp). Inginer software, product owner, consultant de imigrări? Scuze, ești doar o secretară cu moț.

Știam că profilul meu e absolut extraterestru pentru acest tip de/mediu de muncă. În pofida celor sfătuite, am vrut să văd pe pielea mea că e așa cum se aude. Am fost mirat apoi când o colegă mi-a spus, prietenește, „tu nu ai ce căuta aici”, aflând ce realizări profesionale și educație am. Asta din primele zile, când nici nu începusem să lucrez pe un proiect și nu înțelegeam ce ar fi neregulă cu faptul că m-am angajat la o corporație. După niște luni am avut și eu revelația: dacă dresam o maimuță de la zoo era capabilă să facă singură munca ce mi se cerea.

Part II

Treaba stă în felul următor: dacă există un job description, nu trebuie să fii un geniu ca să-ți faci munca. Te pot speria codificarea și abrevierea prin care trec cerințele postului, dar în trei luni garantez că dai de plictiseală lucrând pe oricare rol. În procesul de recrutare al corporațiilor, elementară e doar alfabetizarea candidatului. Ei îi spun familiarizare. Pula mea, dacă handicapații care mă recrutează din partea firmei „nu vorbește” corect limba română, păi înseamnă că eu voi fi un zeu pentru ei. Potrivirea rolului cu o persoană e ca o roată a norocului. Forța de muncă știe asta, aplică la 600 de poziții deschise și așteaptă să primească 3 telefoane. Jackpot, ecce homo.

Încerc să fac un efort de memorie; au trecut ani de când am fost introdus în lagărele de muncă corporatiste. În primul an, un tip a fost dat afară pentru că-l surprinseseră făcându-și laba în oglinda mare din holul băii fetelor. Un act de nebunie pură, da. Vorbim de una dintre cele mai mari companii de servicii profesionale din lume. Dar să analizăm puțin, să privim imaginea atent. M-am mirat și apoi nu m-am mirat de „șocantul” eveniment. O întrebasem atunci pe o tipă de la HR: Cum se face că după atâtea interviuri, teste și procese prin care trec candidații le scapă ceva, undeva, de exemplu un astfel de dement? Mi-a răspuns împăcată că unii se prefac bine la interviu. Atât a dus-o capul. O știți sigur pe toanta asta, e cea care nu vă citește CV-ul, dar vă trimite un mesaj automat prin care vă înștiințează că nu vor merge mai departe cu candidatura voastră.

Totuși, poate respectivul înnebunise de la munca pe care o făcea. Nimeni nu mai știe. S-au achitat repede și de el. Refuz să accept că un om <se naște> un eșec, că nu există un mediu, un context și condiții care conduc la asta. Medicina muncii, obligatorie la angajare, nu impune nici un fel de evaluare psihologică. E rutină. Într-adevăr, te întreabă „doctorițele” (farmacistele astea închipuite) dacă ai vreo boală mintală sau cu transmitere sexuală. Ce să le și răspunzi? „Nu știu, doamnă, poate oi avea.” Iar ele te cred pe cuvânt că nu ai, nu e nici un stres. Chiar mi-am ieșit din pepeni odată când, la medicina muncii, m-a întrebat o grasă plictisită, care numai sănătate nu emana, dacă am boli cu transmitere sexuală. Ar fi trebuit să-i răspund: „Vrei să-mi pui pizda pe față, sau ce? Scoate în pizda mă-tii o seringă, niște eșantioane și recipiente și ia-mi sânge, urină și excremente și fă bine și trimite-le la laborator pentru teste dacă vrei să afli!”

În sfârșit, simțeam și eu un aer de nebunie primprejur în intervalul orelor de birou (am prins și vremurile muncii non-remote). Mă așteptam uneori ca unul să ridice capul din monitor și să înceapă să tragă. Ați auzit de masacrul de la Columbine, din 1999. Se poate întâmpla oricând, în orice corporație. All it takes is a little push.

La corporație a fost prima dată când am văzut un tânăr de 20 și ceva de ani zombificat și supt de orice vitalitate. Felul în care se îndrepta spre scaunul de la birou aducea a moarte vie. Nu e posibil să fii atât de stors în cea mai activă perioadă biologică a vieții. Protagonista primei povești pe care am auzit-o despre corporație a fost o fată care plângea zi de zi, acasă și la job, că nu se descurca prea bine cu franceza. Colegii ei, în loc să o ajute, râdeau de ea, ce proastă e.

Acum înțeleg atât de bine corporatiștii care-și verifică e-mailul de muncă în timpul orgasmului sau în timp ce nevasta le naște al doilea copil. Sau pe cei care preferă să nu-și ia niciodată concediu. Nu vă puteți închipui ce înseamnă să te întorci la corporație după o absență de nici două săptămâni. Nu, mai bine te împuști în cap. Când eram cel mai șmecher din societate, mai ocheam plin de dezgust câte un corporatist încheindu-și seara în oraș cu un „send e-mail”. Îmi urlam în cap, de parcă mi-ar fi stricat un puzzle aproape de a fi complet: „Chiar nu poți să te abții!” Acum știu că, dacă lucrezi într-o corporație, nu te poți deconecta, bucura, gândi la altceva decât la muncă. Poate să-ți fete în poală Originea lumii lui Courbet, printr-o pizdă mare cât universul, tot te vei gândi la ce te așteaptă dacă nu livrezi la timp; o mașină de lucru varsă și varsă oceane de task-uri neclare și ședințe cu care nu mai ții pasul. Da, pentru corporatiști concediul plătit e de cele mai multe ori penitență obligatorie. 

Am rămas siderat într-o zi când directoru’ lu’ pește din UK m-a mustrat că citeam la muncă. „Nu ai nimic de lucru?” „Nu, am terminat.” O întreabă pe alta: „Sigur nu aveți nimic de făcut?” „Momentan, nu…” Imbecilul ăla prefera să mă vadă belind ochii la laptop, să nu cumva să-mi crească IQ-ul. A, pardon, trebuia să mă prefac că lucrez.

Part III

Când aud de cuvântul <client>, îmi vine să scot pistolul. Mai sunt și alte cuvinte care mă râcâie ca o durere de măsea: meeting, task, firm, impactful.

Ca primate cu un creier complex, suntem prinși între două borne – compatibile între ele, dar incompatibile cu noi înșine: clientul și compania care servește clientul. Targetul ultim al amândurora e să facă (mai mulți) bani. Clientul vrea să afle cum să taie costurile și să mărească profiturile (câtă imaginație). Compania X îi oferă consultanță în acest sens, una care costă pe măsură. Win-win.

Dar angajații care pavează drumul dintre compania angajatoare și proiectul către client manifestă un fel de spike-targetting, mai pe românește urmăresc câte puțin din toate: prietenii, droguri scumpe, timp liber, vacanțe, mașini sport, orgii sexuale, haine de designer, high-end gadgets, clubbing <și> bani. De ce lucrează atâția idioți în corporații? Pentru că pe proști îi poți vrăji <doar> cu bani, iar corporațiile au destui încât să-i țină anesteziați. Clientului i se arogă orișice pretenții și priorități. Așa se fac banii. Cine e clientul? Când vine vorba de corporații, de cele mai multe ori clientul e altă corporație muistă. Cine sunt angajații? Ideal, cetățeni din lumea a treia.

Fosta companie unde am lucrat se lăuda că nu abordează clienți din România, că sunt prea scumpi, aș, pentru spațiul mioritic. Cum ar veni, au standarde de preț prea ridicate. Aveam și noi mândria noastră: eram săraci, dar nu lucram pentru săraci. Desigur, e mai profitabil să faci staffing cu developeri români pe contracte semnate în Elveția, Olanda sau Germania, prin conducta aceleiași firme care se autofacturează. Tot ei lansează plase de prins peștii (studenții) prin universități, sub mărețe planuri de educare a tineretului în secolul în care modernitatea se confundă cu tehnologia. Clickbait: cât timp nu se intersectează cu planurile lor financiare, corporațiilor nu le pasă de viitorul nimănui. Prost, sărac și neexperimentat: candidatul perfect pe care să-l ai ca angajat.

O paralelă bună poate fi și scârboasa campanie de educație financiară pe care au lansat-o tocmai băncile (!), la noi și pretutindeni. Executivii lor – omitem să punem în relație – aprobă totuși un marketing care te <îmbie> să te îngropi în împrumuturi. Ce ne transmit băncile? Firește că meriți vacanța aia în Costa Rica, deși nu ți-o permiți; e timpul să dormi liniștit într-o casă nouă pe care nici copiii tăi nu o vor achita. Am lucrat în publicitate, inclusiv pentru clienți din banking, și ultimul lucru pe care și-l doresc băncile e ca oamenii să fie independenți financiar.

Când auzi de fast-paced environment, challenging projects, firmă de consultanță, centru de livrare, ia-o la fugă. Sunt nume de cod pentru „living hell”. Ți se cere să salvezi mobila dintr-o casă în flăcări. Cam asta presupune să lucrezi și să ai un salariu „mare” în corporație. La capătul celor patru proiecte pe care am nimerit, îmi doream să mătur strada sau să spăl veceuri decât să mi se mai pună zilnic întrebările: „Care e progresul pe taskul X”?, „În cât timp estimezi că va fi gata?” Mulțumesc de întrebare, fac bine. E o vreme însorită la București.

CAP. VI: FOUR HORSEMEN OF THE APOCALYPSE (PART I, II & III)

Part I

Celebrele anunțuri care caută să angajeze rockstars & superstars în development, social media, branding and whatnot. Dar nu am văzut nici o companie care să caute vreun guru în leadership (explicația fiind că pozițiile de conducere sunt rezervate pentru prietenașii șefilor, care mai apoi îi vor susține la următoarea lor ascensiune ierarhică). Ce să facă un Java rockstar sub un leadership de dus la păstorit caprele, mă întreb? Am descris deja câteva exemple de manageri care într-o meritocrație nu ocupau mai mult de un post de casier. A, da, mai toți managerii cu care am lucrat erau „people manager”, adică nu aveau habar de nici o tehnologie de pe proiect. Munca murdară de sub ei rămânea un mister faraonic. Greu să fii un astfel de manager – arunci oameni pe proiecte ca-ntr-un joc de baba-oarba, dai attend la toate mitingurile posibile ca să-ți apară statusul Busy pe Teams și să nu te poată aborda nimeni dacă are nevoie de tine; mai aprobi un concediu, mai verifici pontajele, te uiți în stânga-dreapta.

Scurt pe scurt, primul meu proiect nu a fost altceva decât muncă de secretariat. Mai era și în germană, iar noi nu știam germană. Memoram ca orbii diferiți termeni după poziția lor pe pagină, literalmente ca niște oameni cu grave incapacități de înțelegere. Ilustrare: știam că dacă cuvântul din limba germană gebrelichkeit se afla pe rândul 3, la 5 cm de marginea stângă, însemna „pulă”, „pizdă” sau „căcat”. Mi s-au cerut cunoștințe de limbă germană la angajare? Nici vorbă. Fie cum era, verificai niște acte, generai niște Excel-uri pe baza lor, calculai niște salarii după vechime și te asigurai de eligibilitatea fiecărui candidat de a lucra legal în țara X. Nu lucrai direct cu clientul, pentru că acesta nu trebuia să știe că ești dintr-o țară de babuini precum România. Trimiteai teancul de hârțoage la cei din „echipa coordonatoare” (noi Orientul, ei Occidentul). Echipa de coordonare era angajată să ofere consultanță în imigrare, iar noi le livram treaba pe care nu aveau ei chef să o facă și care la ei în țară costa prea mult.

Avortonii fermentați cu care am lucrat aici i-am portretizat anterior. Despre team leader țin minte că nu mă includea în ședințele echipei și îmi transmitea prin ei doi ce se discuta. Very professional, you know? Dar cine eram eu să comentez? Am fost exclus din prima zi. Probabil își greșise cariera și acest Don Juan într-un meci de ratare cu propriul sine. Mă rog, ceea ce eram puși să facem era o sfidare la adresa inteligenței umane – și nimic din descrierea jobului nu indica că va fi o muncă hidoasă de suport. Toate numele pompoase de SRL-uri ascund ceea ce ele sunt în realitate: niște call center-uri păduchioase, dar învelite în celofanul unui mare brand corporate.

Al doilea proiect – după ce făcusem shift pe un rol tehnic – a fost unul de e-commerce (pe românește un magazin online de boarfe), unde trebuia să automatizăm fel de fel de customer journeys. Am fost îngrozit când am aflat de la partenerul proiectului că business-ul ăsta penal era unul dintre cele mai bănoase contracte din companie. Inițial, ar fi trebuit să fac testare manuală, dar negăsindu-mi „client” mi-au propus unul de automatizare. Nu m-am dat în lături, mi s-a părut că e ceva ce mă poate solicita mai mult – ținând cont că nu am urmat studii tehnice și nu citisem o linie de cod în viața mea, dar să scriu una. Toate bune și frumoase, până dau de metodele de a lucra pe proiect. Citește linkurile abc, ia taskurile xyz și încearcă să le rezolvi cum poți. Am plâns în pernă câteva săptămâni și până la ora 17 mă dădeam cu capul de pereți; de la 17 la 18 mă ajuta cineva să o scot cumva la capăt.

Part II

Că echipa lăsa de dorit, treacă-meargă. Mi-am dat seama de la început că funcționează pe strategia unui „hunger game” – fă-le viața celor nou-veniți pe proiect cât mai grea, astfel încât ei să-și ia câmpii, iar tu să promovezi că ești loial. În ședințele cu cei din member firm, tanti Nuți era recompensată pentru eforturile investite în proiectul clientului, dar nimeni nu investiga cum se poartă cu cei din echipă; aceeași mâncare de pește: atâta timp cât livrezi, nu contează cum o faci și ce fel de persoană ești. Tanti Nuți a fost și ea între timp promovată la poziția de manager de corporație. Ce dorință mai am la tine, tanti Nuți? Să te prezinți tuturor ca fiind „manager” pe un proiect unde ai scris și supraveghezi teste automatizate pentru chiloți și blugi.

Revenind, industria de e-commerce e deci doar un alt nume pentru bișnița de altă dată. Clientul nostru deținea un rahat de lanț de magazine prin care vindea de 15-100 de ori mai scump haine și alte rebuturi achiziționate din depozite pe bani de nimic, din sezoanele trecute. Ca noi să automatizăm acele customer journeys, trebuia să vedem blugi și rochii 8 ore pe zi. Un alt manager, care mai bine s-ar fi făcut gym trainer (și care între timp a promovat la rolul de director), un cocalar scârbos și rânjit, cu cei mai urâți sneakerși Gucci pe care ți-i poți imagina în picioare și cu blugi strâmți la glezne ca un anus pueril, într-o ședință de 5 minute (discuțiile importante cu managementul nu depășeau 5 minute în calendar) mi-a spus că „a înțeles că nu prea m-am adaptat pe proiect”, deși primisem feedback bun de la client, mulțumit de evoluția mea. Am cerut să intru pe alt proiect, pentru că NU am mai vrut să văd blugi și rochii 8 ore pe zi, idioților! Ici și colo citești titluri de consultant senior, engineering manager, director, dar în fapt ei au aceste titluri pe un proiect de bișniță de ultimă speță. Cred și eu, e mare mândria după ce ai crescut cu crenvurști înmuiați în ceai la micul dejun.

Ca să mai dau un exemplu de „proiect cu impact” la care se lucra în această firmă de consultanță, gym trainer-ul nostru de Rahova orchestra livrarea produselor către un client care era pionier în industria echipamentelor de veceuri moderne (uscătoare de mâini, aspiratoare cu spălare, bideuri și mai știu eu ce). Nu mai conta natura și conținutul muncii lui. Era Senior Manager? Era. Așa-i că visai să faci dezvoltare software pentru un spălător de cur automat? Ce păcat, pentru că dacă te-ai angajat într-o firmă de consultanță, cam asta vei face. Iar ăsta era unul dintre proiectele alea „bine văzute”. Ferească-ne sfântul ChatGPT.

Pe al treilea proiect, altă tehnologie, de integrare: intrasem pe el după ce abia obținusem certificarea de developer, fără să fi atins înainte un task de real-time project. Mă trezesc într-o echipă arsă de deadline-ul unui go-live imposibil, cu o penalizare de X milioane de dolari dacă nu e respectat, direct în sprint, cu 3-4 task-uri atribuite din prima săptămână, când nici nu apucasem să memorez vreo parolă de la zecile de conturi pe care mi le creaseră. Dă-i înainte. Când ceream ghidaj, mi se spunea că ce cer se numește „babysitting”, iar dacă totuși, printr-o mărinimie, își găseau timp să mă ajute, o făceau pe la orele 19-20, a lehamite (fiind pe fus orar diferit), când eu deja nu mai aveam energie să asimilez nimic.

Arhitectul tehnic pufăia în toate ședințele la fiecare click prost pe care îl făceam. Fumam două pachete de țigări pe zi, nu apucam să mănânc pentru că mereu apărea un call sau o urgență. În două săptămâni am cedat psihic și le-am scris scursurilor din România că dacă nu mă scot de pe proiect, nu mai deschid laptopul – care devenise pentru mine obiect al traumei. Mă puseseră pe un proiect unde un senior cu greu s-ar fi descurcat. Dar cine să evalueze asta? Dacă făceai impresie bună la interviul tehnic cu clientul, era vina ta că apoi nu te-ai descurcat. L-am „stalker-it” pe tech lead câteva săptămâni după ce am părăsit proiectul – își dăduse la scurt timp demisia sau fusese dat afară. Am aflat și că nu au mai acceptat pe proiect decât minți avansate. Sosise ora revelației.

După ce am plecat din companie, m-am întâlnit întâmplător într-un bar cu o fostă colegă de proiect, dar care făcea parte din altă echipă, cea de front-end development. Între timp își dăduse demisia și ea, povestindu-mi în câte ședinte de arhitectură a aplicației era târâtă, cerându-i-se input-ul, ea fiind doar un junior front-end developer. This is FUCKING illegal. Dar faci pe dracu’ în patru și participi.

Ce management al crizei au aplicat dragii noștri lideri? Au cerut, în astfel de situații, când nu ne descurcam cu cerințele clientului – mie și altor colegi – să ne punem conturile pe out of office, deci să mințim, până rezolvă problema cu cortina trasă. Ca să nu mai spun că se făceau presiuni de către resource manageri să ne falsificăm CV-urile cu mâna noastră aproape, ca să fim mai atractivi pentru clienți, în cazul în care eram pe bench. Am fost pus să-mi rescriu CV-ul de cel puțin patru-cinci ori, în special la partea de experiențe de proiect anterioare, până să încep să lucrez la client, cu cerințe de tipul: „Mai uită-te o dată pe el”. Și încă o dată, și încă o dată. Era vina ta că ești nevandabil și managerii incompetenți nu reușeau să-ți găsească un proprietar. Am făcut-o? Nu. Dar în astfel de situații erai deja scos din grații. Un alt fost coleg mi-a povestit că un director i-a propus un proiect pe o tehnologie diferită de cea pentru care a fost angajat și la care se pricepea (pentru că era încă tot pe bench). El a refuzat. Directorul, într-un call fiind, i-a zis: „A, da? Las’ că vezi tu”. Și i-a închis apelul pe Teams în nas. Când nu dansam după ifosele acestor putregaiuri profesioniste, ni se reproșa că nu avem ce căuta în consultanță, nu suntem suficient de flexibili, adică coruptibili și dispuși la compromisuri.

Part III

La al patrulea proiect, deja cerusem în clar să fiu în echipă cu cineva din centrul din București, să nu mai fiu singurul român rătăcit printre indieni și portughezi iliescieni, iar acea persoană să poată fi un mentor tehnic, de la care să pot învăța să-mi fac munca. Ce credeți? M-au pus pe un proiect cu o colegă care avea 3 luni experiență și care nici măcar nu clonase un repository până atunci. De pull request nu mai zic. Eram pus în postura de a-i explica lucruri pe care nici eu nu le înțelegeam. Am învățat-o cât am știut și m-a dus capul – nu avea nici o vină, e <normal> să nu știi și să fii la început. Ce nu e normal e să li se pună în cârcă unor oameni fără experiență, pe două tehnologii diferite, ownership pe livrarea cerințelor dintr-un contract.

Cei care făcuseră implementarea până la noi ne ținuseră niște sesiuni de knowledge transfer, obligați de delivery leads, probabil, sesiuni care erau mai mult pentru business decât tehnice. Ia documentația, ia task-ul și rezolvă-l. Dacă aveai vreo nedumerire, ți se răspundea după 24 de ore. Mă trimiteau de la unul la altul – ping-pong continuu – sau îmi cereau să caut pe Google răspunsul sau mă uit în cod, cu trei semne de exclamație de rigoare, sau să o întreb pe colega mea, cea care avea 3 luni experiență și care pe bună dreptate nu înțelegea nimic. Managerii de pe proiect nu erau tehnici, din nou – ei se ocupau de definirea contractului și de frecatul de icre. Nu aveam efectiv la cine să apelăm. În dulcele stil clasic, unul dintre developerii seniori care erau responsabili de predarea proiectului avea demisia în mânecă. Numai la mentorat nu te gândești atunci.

În lungile mele sesiuni de feedback cu delivery lead-ul, îl avertizam că nu suntem în capacitate de a livra ce ni se cere. Care a fost soluția lui? „Well, let’s just play dumb until they help us.” WHO THE FUCK ARE THEY? You fucking idiot. Stres, depresie, anxietate. Tot tu erai de vină; de ce nu ai pus întrebări când trebuia? De ce nu ai anticipat toate problemele de care te lovești acum!?

Drumul către terapie și psihiatrie se anunța foarte scurt. Mai aveam puțin până la finish line. Doar că nu era un drum, era o capcană de urși în care rămâneai prins, fără să mai vezi ieșirea. Nu mai aveam nici o întrebare legată de proiect. Singura întrebare care-mi vâjâia în cap era: Cum ies din iadul ăsta?

CAP. VII: SORRY FOR NOT ATTENDING YOUR BULLSHIT MEETING, I WAS BUSY READING HEIDEGGER (PART I, II & III)

Part I

Imaginează-ți că cineva vrea să învețe limba ta pentru a fi cât mai aproape de esența gândurilor tale. Un har de care au fost atinși doar filozofii; câțiva în istoria culturii au avut acest efect deopotrivă impenetrabil și magnetic: Platon, Kant, Heidegger. Dacă aș fi manager și cineva mi-ar spune că preferă să citească Heidegger decât să-și irosească mintea ascultându-mi aberațiile din ședințe, l-aș promova numai pentru felul în care a pus în balanță lucrurile. Are un manager îndrăzneala să pretindă că o ședință cu el e mai importantă decât vreun rând scris de Heidegger? Așa mă gândeam și eu.

Promovarea în corporații desigur nu funcționează așa. Hiperbirocratizarea promovării „360 grade” prin tot felul de platforme, procese, check-in-uri, dovezi și chestionare cel puțin imorale (în preajma perioadei de evaluare, am fost pus să răspund la întrebări ca: „Dacă ar fi banii tăi, i-ai da colegului X cea mai mare remunerație?”) te înșală că e scos subiectivismul din evaluare și nimeni nu sare etape și criterii standardizate. Promovarea e fructul interzis din care vor să muște toți angajații – și e singurul lucru pentru care ei dau din coate. „Mi-e scârbă ca de notele 3 și 7” când citesc că o anumită companie crește oameni și construiește cariere cu grijă. Nimănui nu-i pasă de o „cultură” sănătoasă, de evoluția celorlalți și împărtășirea experienței în afara trocului pe promovare.

De ce cred că are lumea nevoie de maeștri? Pentru că prin învățămintele lor poți traversa o inconceptibilă falie de timp în care o cultură sau o disciplină s-a clădit. El sau ea îți oferă – printr-un act de o imensă generozitate – o scurtătură intelectuală pe care a excavat-o într-o viață de om. Niciodată progresul nu va fi posibil dacă fiecare o ia mereu de la început. Omul nu e longeviv, de fel. În Despre idei & blocaje, H.-R. Patapievici se întreba de ce nu avem o istorie a filozofiei românești, deși am avut filozofi? Pentru că <nimeni> nu a continuat drumurile deschise de ei. Au rămas doar niște enclave izolate de teorii, care au murit odată cu biologia celor care le-au gândit. Atâta timp cât ne deschidem pretențioși propriul drum, nici un drum nu va duce nicăieri. Heidegger nu ar fi existat dacă nu ar fi pornit de la Husserl, sau dacă acum 2000 de ani grecii din Antichitate nu și-ar fi pus întrebarea: „Ce este ființa?”. Și așa s-a întâmplat cu orice proiect de gândire care a marcat istoria.

În corporații poate ai de la cine învăța. Dar modelul e de un individualism grosolan. Să te ajut să înveți ceea ce eu am deprins în ani de zile? Chinuie-te și strânge din dinți, căcatule! Pentru că oamenii chiar au trecut prin multe chinuri și mulți dinți sparți ca să ajungă unde sunt. Paradisul promis al corporației e construit pe diametrul ideii de promovare: ești un rahat anonim fără calități deosebite, dar dacă vei fi loial nouă poți ajunge manager sau director. Uau, fantastic! Atât că e un vis – posibil pe hârtie – la care ajung puțini fără să-și bea berea sau pișatul cu vreun capo dei capi. De la liderii din corporații poți beneficia într-adevăr de o scurtătură: cea care are legătură strict cu funcția. „Eu pot să te fac director, dar nu știu să-ți spun ce face un director. Oricum, n-ai nevoie.” Nu degeaba doar corporatiștii ajung să sufere de sindromul impostorului.

Part II

Nu am apucat să promovez niciodată în corporație. Dar i-am văzut promovați pe cei care mi-au făcut zilele un calvar sau pe alții de o mediocritate strigătoare la cer, care numai performanți nu se puteau numi. Pentru că în corporații e un coșmar să predai sau să te adaptezi oricărui proiect, oamenii ajung să promoveze doar pentru că îi uită dumnezeu acolo cu anii. La prima corporație mi-am dat demisia înainte de evaluare, la a doua corporație am prins-o, dar n-am promovat pentru că „nu am avut suficientă experiență” cu clientul.

Pentru mine a fost o realizare faptul că am spart cumva carcasa companiilor tech rezervată politehniștilor și am obținut un post tehnic, neavând studii tehnice (am studiat istorie, filozofie, litere). La început, m-am simțit foarte inferior lor și mi se păreau toți zei ai unui cod necitibil și am depus, după mine, toate eforturile să recuperez acest handicap. Apoi mi-am dat seama că programatorii nu sunt acele ființe geniale despre care tot am auzit și că munca lor de secretariat o poți învăța în câteva luni. „Am dezvoltat o aplicație…” – sună a ceva grandios. În realitate, e de cele mai multe ori o balivernă de joc de sugari sau vreo bășină de API care îți arată vremea.

Pe primul proiect intern am avut norocul să fiu în echipă cu un delivery manager care m-a impulsionat și ghidat să învăț multe lucruri. Am studiat cot la cot cu el pentru certificarea de Scrum Master, apoi mi-a oferit ocazii să preiau acest rol și în practică, pe un proiect intern; m-a sfătuit să parcurg cursurile de la Linux Institute, care aveau să-mi folosească în orice rol aș nimeri. M-am străduit să obțin certificarea ISTQB și mi-am susținut colegii printr-un training legat de cerințele examenului. La inițiativa unui alt manager de a face up-skilling în centru, am parcurs tonele de cursuri AWS, obținând ulterior certificarea de Cloud Practitioner. Am studiat și pentru certificarea ITIL și am parcurs multe cursuri de leadership patentate de platforma HarvardMentor, pentru că am considerat că există un mare vid în companie pe tot ce ține de management. Am parcurs și cursurile pentru o certificare Google de Digital Marketing, fiindcă mă interesa – dincolo de development – cum vinzi și faci de succes un produs tehnologic. Am fost singurul din companie care a parcurs, sfințește, trainingul de 100 de ore de Java Fundamentals pe Pluralsight. Or fi fost toți niște Java rockstars și nu știam. Nu am înțeles multe, dar nu am dat skip la nici o secundă.

Am cumpărat pe banii mei cursuri de Java făcute de traineri renumiți, pentru că nu aveam de la cine învăța, practic nimic. Cursurile m-au ajutat indirect să obțin certificarea de developer, necesară ultimelor proiecte (eșuate) pe care am lucrat. Și altele. Iarăși, m-am gândit și la cei care urmau să susțină acest examen de certificare, reluând cu ei multe studii de caz (ce reușisem să memorez din examen). Dar probabil a fost prea puțin. Am fost extrem de inspirat să fiu autodidact și apoi să caut să fiu examinat și certificat de entități externe, pentru că obiectiv nu ai cum să evaluezi un om care a obținut șase certificări tehnice prestigioase în mai puțin de 1 an ca fiind „low performer”. Totuși, la discuția despre încetarea contractului de muncă, liderii companiei au jucat cartea asta întru intimidare, chiar dacă fără succes și credibilitate.

Part III

Șase certificări sau câte într-un an? Feedback bun primit de la community leads și de la alte persoane cu care am lucrat de la început. Mia de ore de studiu în spate. Dar imbecilii, ca să promovezi, justificau că <deja> trebuie să bifezi matricea aferentă funcției următoare, și nu să ai potențialul de a trece la next level. În logica lor, nu trebuie să fii expus rolului de manager, ar trebui să te naști manager înainte de a fi manager. După 1 an și 7 luni, nu am promovat și am primit aceeași mărire de salariu ca alții care veniseră în companie cu 3-4 luni înainte. Mi-a murit instant tot entuziasmul – mi-au transmis în altă formă că nu contează nimic din ce am făcut. Chiar am fost criticat, că prea le-am studiat pe toate… A, trebuia să am susținerea managerului care nu m-a întrebat ce fac aproape jumătate de an? Muie și ție și mie. Inutil să mai precizez, dragul meu manager nu a participat la nici un training susținut de mine. Era tare ocupat.

Mi-am luat orice gând de a mai depune un efort extra pe lângă ceea ce mi se cerea. Devenisem scârbit de câte noi angajări făceau pe lună – în jur de 30, în condițiile în care, realist, e greu să găsești unul bun pe lună. Numai de calitate umană și profesională nu mai putea fi vorba. Nu mai voiam să lucrez într-o companie care angaja atâția oameni cam câte combo-uri se vând pe zi la McDonald’s. Apoi mă săturasem și de mafia „recomandărilor” interne – unii făceau chiar un side-business din asta, ca să-și primească leafa per căpățână angajată. Ei bine, află că nu vreau să lucrez cu gașca ta de muiști cu care spărgeai semințe în fața blocului. Te întrebi de ce nu te sună de la HR? E unul, la ei, în care au mai multă încredere.

E adevărat că angajau masiv pentru că se pleca „la fel de masiv” din firmă. Restul citește prin campaniile de promovare de roluri deschise: „we are growing!”. Ei tot cresc, pentru că maturizarea nu o mai apucă. Vă întrebați dacă acel delivery manager care m-a susținut o perioadă mai e în companie. Nu mai e nici el. Una din cele mai sinistre senzații pe care le-am avut a fost când am observat că 80% din cei cu care am lucrat pe primul proiect aveau conturile dezactivate. Plecaseră fără să apuc să aflu de ce. I-o fi apucat rând pe rând gânduri de noi provocări profesionale. Mi-am dat seama târziu: there was something deeply fucking wrong with this company and the problem was systemic.

În primele luni, am crezut că e important ca toți colegii să fie susținuți prin prezență la sesiunile pe care le organizau și asistam la cât de multe prezentări puteam. Apoi am descoperit că le făceau de formă, erau îngrozitoare din punct de vedere didactic și calitativ – de dragul de a trece ceva în „one pager”-ul de la evaluare.

Compania asta se lăuda că ne acordă control pe procesul de evaluare, dându-ne ocazia să ne prezentăm realizările singuri, în fața unui panel de plictisiți. În 5 „minuțele” – realizările tale dintr-un an. Cam cât durează o defecare (fără să scroll-ezi pe telefon).

CAP. VIII: MY WEAPON OF SUICIDE

„Sunt doar un tată care și-a pierdut fiul.” Așa încheia un bărbat apelul către dreptate publicat pe LinkedIn, în urma sinuciderii fiului său. E un caz care – în miriada de postări care nu servesc la nimic – parcă a venit în ajutorul meu. La momentul sinuciderii, fiul său lucra încă la compania Epic din Wisconsin. Legea din Wisconsin obligă angajatorii să dezvăluie toate documentele utilizate pentru angajare, promovare, transfer, compensare, măsuri disciplinare și așa mai departe. Astfel, s-a putut stabili că fiul său se afla în stare de suferință și epuizare cu un an înainte să se sinucidă; că a comunicat în scris managerului său starea în care se află și alte chestiuni legate de volumul de muncă; că respectivul manager a ignorat cele de mai sus. Sentimentul că <nu> se va face dreptate e la fel de atroce ca acela de a fi lipsit de o ființă dragă.

În articolul „Claims of overwork at Big 4 financial services firm after EY employee found dead at work”, pe care l-am găsit, la fel, într-o doară, aflăm de o angajată a unei mari companii de consultanță cu sediul în Sydney, care s-a sinucis într-o sâmbătă, după un „eveniment social” organizat de angajator. De multe ori, îmi vine să asociez aceste „ieșiri” plătite de angajator cu procedura torționarilor de a-și hrăni victimele atât cât să le țină în viață și doar ca să le poată maltrata, viola și tortura în continuare, după bunul plac. E și păcat ca distracția să se termine abrupt. Gestul ei mi s-a părut un act ritualistic: a ales să se întoarcă la birou și să se sinucidă în spațiul de lucru. A căutat să infesteze locul prin moartea ei? Cel mai probabil. Nimeni nu mai cumpără o casă dacă află că a fost scoasă la vânzare din cauza unei morți sumbre, definitive. Dar cu adevărat mârșavă a fost suspiciunea că ea ar fi comis actul sinuciderii din cauza îmbuibării cu alcool, și nu a muncii zilnice care a nefericit-o până a băgat moartea-n ea.

Încă o poveste personală. Am avut un prieten care a studiat la cele mai prestigioase școli din lume, de pe trei continente, École normale supérieure, Sorbonne etc., în fine, școli unde liderii cu care am lucrat nu ajung nici pe treptele de la intrare. Eram încă student când participasem la conferințele lui despre conștiință, susținute la Facultatea de Filozofie. Un tip cu o minte sclipitoare, doxa de filozofie pură, nu bășinile nietzscheene ce se discutau în interbelic la Capșa. Out of nowhere, la niște luni distanță, îmi trimite un mesaj că e într-o situație delicată și are nevoie de ajutor. Ne vedem la o cafenea și îmi povestește că fusese dat afară de la editură (lucra ca redactor de cărți de filozofie), pentru că își uitase laptopul de muncă într-un taxi și nu a mai reușit să-l recupereze. Când te gândești, dar ce mai e și prostioara asta? Izolată, da, e o stupizenie. Dacă parcurgi efectele acestui declanșator, lucrurile încep să aibă un parcurs nemilos. <Mie> mi s-a părut umilitor că omul ăsta pe care îl admiram nu avea bani să-și plătească cafeaua. Dar lui? Dormea pe la cine îl primea, se împrumuta doar ca să-și stingă foamea. Devenise un cerșetor. Toți banii mei de-atunci i-am dat lui: o sumă obscen de mică, pentru că eram student și mi-am interzis să lucrez până nu termin școala. Mi-a mulțumit, primindu-i, strângând din dinți ca să nu plângă. I-a fost rușine să mă privească în ochi.

Peste aproape două săptămâni, citesc pe profilul lui de Facebook: „Dumnezeu să-l ierte”. Se aruncase de la etajul 4 de ziua lui. <Cum> a putut sfârși așa un om de inteligența lui? Pentru că a fost dat afară de la muncă? Simplu, așa cum aprecia un alt amic, director de corporație, „business is business”. Pentru business operăm orice sacrificii, inclusiv pierderi de vieți omenești. Stalin e o fetiță care-și mănâncă înghețata de căpșuni în parc, pe lângă acești… Recentele valuri de concedieri absurde din multinaționale nu ne-au transmis decât esența gândirii corporatiste: Nu ești profitabil? Mori.

Am trecut de multe ori prin moarte și m-am întrebat de ce am supraviețuit. Pe o carte pe care am primit-o în adolescență există dedicația: „Să nu te oprești niciodată din scris”. M-am întrebat și de ce mi-am irosit timpul, ani de zile, scriind. Poate ca să fiu în putere să-mi fac dreptate singur, când va fi nevoie. Iar în dreptatea mea nu există milă sau iertare. Nimeni din compania în care am lucrat nu m-a luat în serios și nu m-a ascultat, până nu le-am trimis adeverința către psihiatrie. Acum 5 luni, când medicul psihiatru m-a întrebat dacă am gânduri să-mi iau viața, i-am răspuns: „Da, cu un cuțit”.

CAP. IX: DANCER IN THE DARK (Part I & II)

Part I

A încerca să rememorezi un episod traumatic e la fel cu a te forța să privești un album de poze de la o înmormântare. Creierul tău, pentru a te apăra, trage să uite. Nu te lasă să deschizi sertarul metalic și rece de la morgă. Dificultatea vindecării stă tocmai în faptul că trebuie să mergi împotriva dictatului rațiunii – care, de multe ori, te sabotează și ea. Trauma are rădăcini adânci care se tot extind pe măsură ce încerci să le tai în bucăți. O traumă nu se vindecă niciodată „pe părți”. Ca să scapi trebuie să privești iar și iar tot filmul căderii tale, fără popcorn și pauze publicitare.

Când am apelat la terapie, nu mă mai puteam atinge de <obiectul> laptop în afara orelor de muncă. Nici acum nu cred că terapia face minuni, dar m-a ajutat să identific sursele falsificării propriei mele imagini și să comunic cuiva ce mi se întâmplă, fără să-l afecteze povestea cap-coadă. În acea perioadă trăiam într-o schizofrenie: îmi mințeam până și părinții că sunt bine, când mă întrebau ce fac, cum e la muncă, deși trăiam într-un iad din care nu mai exista salvare. Nu găsisem o formă de a le spune prin ce trec, știind că o să se alarmeze și o să-mi amplifice și mai mult depresia – voiam să-i protejez, dorindu-mi totodată să nu mai interacționeze nimeni cu mine, ca să nu fiu nevoit să mint iar.

Ședințele de terapie le programam la 6 dimineața, pentru că munca pe proiecte era atât de haotică, încât nu știam dacă-mi pot aroga o pauza de masă fără să mă întrerupă toate urgențele de pe lume. Ca să înțelegeți ce se întâmpla în capul meu, imaginați-vă un om care strigă după ajutor (să-și poată face munca) de când se trezește și până adoarme. Creierul meu a fost într-o stare de urgență 24/7. Terapeutul a identificat că eram prizonier și unui self-bullying. Pentru că nu puteam duce nimic la bun sfârșit, mă jigneam singur: nu o să fii niciodată bun la asta, te-ai ratat, ești incompetent, nu-ți iese nimic. După fiecare ședință aveam un tonus bun, dar îndată ce începea ziua de lucru eram iar contorsionat și întors pe dos. Aici își arată mediul toxic adevărata față: degeaba administrezi antivenin înainte să te muște șarpele.

Cel mai mare beneficiu de pe urma terapiei a fost că am avut un <ghid> care să mă conducă spre ieșirea din disperare, anxietate, depresie – atunci când gândurile mi-au devenit inamice și nu mai <înțelegeam> ce m-a făcut să ajung așa. Am prețuit enorm că un om s-a trezit la 6 dimineața săptămâni bune doar ca să mă asculte și să mă ajute să mă detașez cumva de neadevărul de care mă cususem cu mâinile altora. Pentru fiecare consultație am făcut un efort să mă trezesc și să mă operez pe viu timp de o oră. Nu-mi doream decât să dispar.

Dacă ajungi în acest coșmar al minții, mai ai de înfruntat un monstru: frica acumulată, care-ți pune zăvor pe gură și face adevărul incomunicabil, că nu o să te înțeleagă nimeni, că o să fii judecat greșit, că o să simplifice gravitatea lucrurilor. Că trebuie să cenzurezi mereu părți din ți s-a întâmplat. Abia după ce am renunțat să țin totul în mine, am încetat să mă mai simt singur.

Part II

Pe biletul meu de trimitere către psihiatrie scria plicticos și telegrafic „episod depresiv, rog consult”. Se întâmpla în decembrie 2021 și țin minte că m-am dus în aceeași zi la cabinetul medicului psihiatru. Prima ședință de stabilire a diagnosticului trebuia să fie mai lungă și avea liber în calendar abia peste câteva zile. I-am spus că nu cred că o rezist până atunci. După ce a aflat că am gânduri să-mi iau viața, m-a programat de urgență pentru consult <după> ora de închidere a cabinetului. E singurul personaj din povestea mea care a dat dovadă de o înaltă etică profesională.

Diagnostic: sindrom anxios-depresiv. La a doua consultație deja îmi ceruse să aduc toate actele necesare pentru intrarea în concediu medical. Tratamentul pe care l-am urmat conținea medicamente care te fac să <nu mai simți nimic>. Dacă îmi mureau părinții, n-aș fi plâns. Medicamente pe care, dacă le ai asupra ta și te oprește poliția pe stradă, trebuie să le arăți hârtia de la psihiatru. După alte două săptămâni, psihiatrul a dublat concentrațiile de la pastilele din schema de tratament. Ajunsesem și la 150 de pastile pe lună. Pe scaunul din cabinet nu-mi puteam ține capul drept să vorbesc.

Din cauza anxietății provocate de mediul de muncă, nu mai dormeam bine de multe luni. Pastilele care mă ajutau, într-un final, să dorm și augmentau efectele antidepresivelor puteau să mă țină la pat și 48 de ore. Mă trezeam ca să beau apă și mă culcam iar 24 de ore. Cred că eram în siguranță doar dacă dormeam. Au fost peste 100 de zile în care m-am trezit cu o stare de somnolență cruntă (pastilele își păstrau efectul și după trezire). Efectele secundare ale antidepresivelor sună cam așa: 1 din 100, 1 din 1000, 1 din 10000, 1 din 100000 suferă următoarele efecte secundare – și sunt multe.

Tranziția pe care o forțează tratamentul psihiatric e anevoioasă. La început ești mai rău decât erai înainte, în parte de la tristețea pe care o declanșează statutul de <bolnav>. Dintr-odată te regăsești „înrudit” cu ceilalți pacienți care-și așteaptă consultația: oameni care vorbesc singuri, care bat din picior și se uită într-un punct fix, care merg în curul gol pe stradă, care dorm pe cartoane sufocați cu punga de aurolac, care plâng în spatele ușii închise – și tu ești printre ei. Te întrebi cum ai ajuns aici. În weekend, când încercam să mă „destind” la o ieșire cu prietenii mei, izbucneam în plâns la masă, oricât mă forțam să nu fiu slab. Nu o să uit tăcerea lor, cum nu mă întrebau nimic, pentru că știau.

Uneori am avut nevoie să fiu însoțit/târât de un prieten la consultații, pentru că nu-mi mai păsa care va fi sfârșitul. Acum sunt bine datorită efortului comun al psihologului și psihiatrului, care au dat dovadă de un simț al răspunderii pe care nu l-am întâlnit la nimeni din compania în care am lucrat. Am întâlnit în schimb incompetență, lipsă de empatie, lipsă de responsabilitate, nepăsare, preocupare doar pentru binele propriu și interesele proprii. Dar suferința mea nu a fost în van.

Cunoașteți senzația înnebunitoare că urmează o catastrofă, dar nu știi când, unde și cât de tare o să lovească? Nu cred că mulți au trăit-o. Asta se întâmplă mai ales în război sau când comiți greșeli grave ale căror consecințe (și mai grave) te așteaptă la ușă.

[INTERMISSION: THE TRANSPARENCY OF EVIL II]

Iunie – sau luna de aur a celor care lucrează în corporații. Luna în care cresc masiv nu doar temperaturile, ci și gradele de impostură ale angajaților. Promovare, bonus, mărire de salariu, sfânta trinitate la care se închină profesioniștii lumii.

Îmi aduc aminte când pierdeam vremea pe LinkedIn și am dat de postarea unui manager din aceeași companie în care am lucrat. Săracul avea intenții bune, își lăuda echipa sau ceva de genul. Așa a citit că face un manager bun. Doar că mesajul lui era plin de greșeli de limba română (limba lui nativă), dintre cele mai elementare. Apoi a șters-o; o fi fost consiliat să nu se mai exprime public pentru că e tâmp și, din prisma funcției, reprezintă și compania? Mi s-a părut atât de caraghios; un fel de „Duceți-vă dracu’, nu vă mai felicit!” Până în ziua de azi, nu l-am mai văzut decât comentând timid cu „Felicitări!” Doar urări, a uitat de existența predicatului. Mă luase așa, parcă o jenă. Jena aia cataleptică pe care o ai când ți-e rușine cu părinții tăi.

Ei bine, ați ghicit din nou: a fost promovat și el. Să-l felicităm așadar pe domnul „Nu-știu-să-scriu-corect-în-limba-română” Senior Manager! Echipa e mândră să vă aibă ca reper și lider, bucuroasă să râdă cu curul de dumneavoastră, din spatele unui ecran proiectat de niște beta-males.

Între timp, a plecat din companie și talent manager-ul care mă freca la cap că nu am trimis prezentarea de evaluare, când de fapt nu aveam nici cea mai mică intenție să fiu evaluat sau promovat de niște lepădături – prioritatea mea era să am grijă de sănătatea mea mintală pe care mi-o feliase compania. Doamna Talent nu credea nici măcar în propriile ei cuvinte. Abia ăsta e un specimen complex de mincinos, extrem de des întâlnit în corporații. Parcă noi eram cei mai tari, cu cea mai amazing cultură (mă scuzați pentru râgâială, dar citez din e-mail-urile ei prea plastice). Da, cunoaștem: suntem aventuroși, ne plac provocările, yada yada. Uneori, o schimbare profesională poate fi și o formă de a-ți pierde urma. Sau o fi fost intuiția feminină la mijloc.

Spoiler: NU poți avea o cultură sănătoasă fără o educație sănătoasă. It’s <that> simple. Oricât de bun ți-e coach-ul – vraciul modern al training-urilor miraculoase. O vrăjeală. Evident că nu sunt miraculoase, în nici un caz pentru cei care au făcut școala pe genunchi (au fost mai preocupați să ajungă manageri înainte de 30 sau în topurile Forbes, cu care ne umplem timpul constipării, atrași de forța gravitațională a closetului). Toate aceste programe de development sau „școlire” ale companiilor nu sunt altceva decât moduri <de a înșela> că avem de-a face cu „experți”. Nu poți cere atâția bani dacă nu ești un expert. Păi, hai să te numim „expert” și să terminăm cu gargara asta.

Dar o cravată și o cămașă plictisitoare nu-ți vor ascunde niciodată prostia. Iese prin toți porii tăi, chico.

Cap. X: OUT OF MY HEAD (PART I, II, III, IV, V & VI)

Part I

În 1974, Marina Abramovic a susținut performance-ul „Rhythm 0”, împământenit în istoria artei pentru punerea în scenă a dorinței de a face <cu precădere> rău a naturii umane. Nu, omului nu-i vine natural să facă bine. Nu e nevoie de un nou Holocaust pentru a vedea cât de nelimitată e imaginația omului în sadism, ci doar de o situație cu factor de excepție în care ni se acordă putere totală asupra celuilalt, iar consecințele acțiunilor noastre nu suferă nici o pedeapsă. Acesta a fost și cadrul în care mi-a fost forțată demisia în ianuarie 2022, într-un pătrat în care nu exista o autoritate mai mare decât cea a managerului, talent managerului și directorului companiei.

Cât de departe poate să meargă publicul atunci când artistul stă pe loc? Pe o masă fixată în fața ei, Marina Abramovic a așezat 72 de obiecte cu niște instrucțiuni alături: „Sunt un obiect. Puteți să faceți ce vreți cu mine și îmi asum responsabilitatea totală pentru acțiunile voastre timp de 6 ore”. Publicul era liber să aleagă dintre un trandafir, un parfum, o felie de pâine, un ciorchine cu struguri, dar și o bară de metal, o foarfecă sau un pistol cu un glonte. Marina Abramovic și-a asumat riscul de a fi împușcată pentru a afla răspunsul la o întrebare la fel de dificilă ca moartea: cine suntem noi și de ce suntem în stare când ni se dă mână liberă asupra unui seamăn de-al nostru.

La început, publicul i-a dăruit timid un trandafir, un sărut, o privire, după care a devenit din ce în ce mai agresiv: i-au tăiat gâtul și i-au supt sângele, a fost despuiată de haine, legată cu lanțuri de picioare, împunsă cu spinii trandafirului. Când cineva a încărcat pistolul și i l-a pus în mână, țintit spre gât, cu gândul dacă va apăsa sau nu trăgaciul, galeristul a luat-o razna și a aruncat arma în afara perimetrului „Rhythm 0”. După 6 ore, se anunță că performance-ul s-a sfârșit. Marina Abramovic își amintește după aproape 40 de ani de atunci: „Am început să mă mișc, să fiu eu însămi, pentru că până atunci am fost ca o jucărie pentru ei. Din acel moment, toată lumea a luat-o la fugă. Oamenii nu au putut să mă confrunte ca persoană”.

Mai eram considerat o persoană la ultima întâlnire cu foștii mei „colegi”? Sau am fost redus la un obiect care s-a stricat, care nu mai „performează” în parametrii ceruți, a cărui uzură morală nu mai rentează nici o reparație?

Zilele trecute am văzut un documentar cu șoferul și asistentul personal al lui Kubrick. De la el am aflat că în casa lui din Regatul Marii Britanii, Kubrick împrăștiase peste tot o listă de reguli. Printre ele erau și acestea: „DACĂ STRICI CEVA, REPARĂ-L. DACĂ NU ȘTII SĂ-L REPARI, GĂSEȘTE PE CINEVA CARE ȘTIE”. În seara de dinaintea întâlnirii finale, eram abia în prima lună de tratament psihiatric, iar somniferele, deși puteau să doboare un cal la sol, nu m-au ajutat să dorm. Mă rugam să dorm câteva ore ca să fac față discuției și să nu se profite de slăbiciunea mea psihică. O insomnie cruntă și un creier incendiat de gânduri.

Part II

Știam nu doar că nu joc la mine acasă, ci că joc și accidentat. Cei trei crai de la apusul „carierei” mele în companie mă așteptau ca băiețeii emotivi care ajung la întâlnire cu o oră înainte – nu cumva să iasă prost și de data asta. Desigur că am fost foarte punctual și desigur că m-am îmbrăcat foarte bine (la antipod de cum mă simțeam – foarte prost) și nu m-am agitat să ajung cu nici măcar un minut mai devreme. Am călcat atât de ferm pe podeaua din birou, încât mi-au auzit pașii încă de la intrare.

În acea zi îi cerusem unui prieten să mă însoțească, pentru că starea mea era încă instabilă și deplorabilă și nu puteam anticipa cum voi încasa loviturile din ringul de box corporate. Ca o paranteză, prietenul meu, care mă aștepta în tăcere, a fost dat afară de la intrarea în sediul firmei (izolată complet de uși securizate de spațiile de birouri), de un bou de instalator, pe motiv că doar angajații au voie să stea acolo. La plecare mi s-a întunecat mintea când am văzut holul gol; nu exagerez, am crezut că fac moarte de om de furie, pentru că el a trebuit să mă aștepte ca un câine în curtea fabricii lor de sclavi estici. Chestia asta nu o voi ierta, cu riscul ajungerii până la ultimele consecințe. And I hope you realize by now that I’m fucking dead serious when I say something. Nu poți să umilești un om așa.

În sala aia fără viață, laolaltă cu ei, a fost poate al doilea moment în care am simțit acut sentimentul de singurătate. M-am simțit singur pe lume, nu era nimeni care să-mi țină partea. Nici unul nu mi-a ținut partea; nici tâmpul ăla de manager, nici netalentata aia de talent manager, nici vulpoiul ăla de director. Dimpotrivă, nu știau cum să-și mai facă loc unul altuia în a mă înfățișa cât mai negativ posibil. Discuția a început strategic cu evaluarea performanței mele din ultimele luni.

‘Cuz why not? Te aștepți ca cineva să fie performant în condițiile în care munca l-a dus la tratament psihiatric? Nu am avut nici cea mai mică reținere să le scriu de fiecare dată că e rău, că e și mai rău, că e tot mai rău. Dacă ar fi dat o pară stricată pe feedback-ul meu (urăsc din răsputeri acest termen) <periodic> și <on spot>, ar fi trebuit să-și proiecteze singuri prin ce bolovani a trebuit să-mi scrântesc genunchii până să ajungem față-n față. Dar nu, dă-i cu prezentarea PowerPoint, cu care nu mi-am bătut capul și care trebuia să conțină realizări, feedback de la client și planuri de development. La un moment dat, directorul mă întreabă dacă nu am omis oare partea negativă a feedback-ului de pe ultimul proiect, eu decupând pentru prezentare doar partea nici măcar pozitivă, ci neutră din analizele lor. Da, i-am zis la șto că nu au încăput pe pagină și comentariile negative. Fuck you (cu vocea lui Matthew McConaughey din True Detective). ‘Cuz why not? Dacă țineam să fac performanță, mă duceam la Jocurile Olimpice, nu veneam să cer un loc de muncă în muia voastră de companie.

La finalul prezentării odioase, în care unui om cu picioarele amputate i se reproșează că nu a scos un timp suficient de bun la un maraton, le-am spus dezamăgit că <nu mă recunosc> în cele prezentate, că nu mă caracterizează să fiu printre ultimii în muncă și că încerc să-mi dau seama cum am ajuns aici. Primul lor obiectiv a fost atins: am primit eticheta de low performer. Avantaj corporație.

Part III

După evaluarea performanței, în urma căreia a reieșit că sunt low performer (sanchi), directorul mă întreabă ce am de gând să fac mai departe. I-am răspuns cu încredere și neștire totală asupra complotului pe care l-au pregătit: „Vreau să rămân în companie”. Ulterior, reluând firul discuției, mi-am dat seama cât de mirați trebuie să fi fost de decizia mea de-atunci. Ei se așteptau să-mi fi găsit între timp un alt loc de muncă și să aibă parte de un exit fără nici un cost.

Am vrut să rămân în companie, în primul rând, pentru că găsisem soluția la impasul în care mă aflam, iar din perspectiva mea problema era rezolvabilă. Și nu era treaba mea să o găsesc. Nu mult după, a devenit clar ca apa că ne aflam pe axe diferite: eu eram concentrat pe soluționare, ei pe concluzionare.

Ceea ce mi-a lipsit în primul rând a fost, cum am mai spus, prezența unui mentor tehnic lângă care să-mi pot face mâna pe un proiect nou. Dar cererea mea a fost primită ca fiind absurdă. Atotștiitorul director îmi taie macaroana: așa ceva nu era fezabil, toți fiind deja pe proiecte. Nimeni nu-și poate aroga timp pentru asemenea comodități inutile. (Vorbim de o companie cu aproape 1000 de angajați doar în centrul din România. Mă rog, câți vin, atâția și pleacă.) Un teatru ieftin care nu merita nici un efort de contraargumentare din partea mea. Dând o turnură proastă planului lor, mi se propun trei scenarii posibile:

1. Să intru în concediu medical dacă nu mă simt apt de muncă, după care voi fi „arondat” unui program de improvement (rău famatul „PIP”), în care m-au anunțat că voi fi evaluat săptămânal de către HR, cât și din punct de vedere tehnic, cu obligativitatea de a veni la birou (într-o perioadă în care nimănui nu i se cerea să vină la birou, fiind încă în pandemie) și cu o monitorizare atentă a totemului corporatistului – cartela de acces; ia, oare cât timp stau în medie pe budă?

2. Dacă mă simt apt de muncă, voi intra direct într-un program de improvement.

Apoi se va trage linie, după 3 luni de tracasare continuă, dacă mă „calific” să rămân sau nu în companie.

3. Să semnez acum acordul de încetare a contractului de muncă și să primesc „unu-două salarii compensatorii”.

What can I say. Tough choice. Evident că scenariile erau prezentate în așa fel încât să mă împingă să plec din companie. Dacă căutați mai multe informații despre PIP, o să citiți că e un fel prin care compania vrea să-ți transmită: „Vere, fii înțelept și dă-ți demisia acum de bunăvoie, ca să nu te facem noi să ți-o dai”. Dar la fel ca în performance-ul Marinei Abramovic, am vrut să văd cât de departe pot întinde coarda sfâșierii acești așa-ziși lideri. M-au încolțit în cel mai slab punct profesional și personal în care mă aflasem vreodată și au dat drumul la câini să mă sfârtece de viu. Ladies and gentlemen, this is the real performance.

Acest bocanc suplimentar în ceafă, în care eram profilat ca oaia neagră a companiei, căreia i se scăzuse nota la purtare și trebuia trimisă la școala de corecție corporatistă („program de improvement”), impunându-i-se să-și facă munca de la birou, singur și sub vigilența ochiului maro al monitorizării la secundă, nu a fost suficient.

Part IV

Psihologia din spatele tacticii lor e foarte rudimentară de fapt: nu trebuie să lași timp de reflecție subiectului vizat, ci să-l presezi ca pe un usturoi să ia o decizie de moment, sub patronajul emoționalului. Nici nu am apucat să rămân perplex în fața scenariilor propuse, că managerul meu se trezește din somnul de veci al prostiei și-mi sugerează că putem semna <chiar acum> acordul de încetare a contractului de muncă și-mi voi primi cele unu-două salarii compensatorii imediat. Drăguții, cum și-au pregătit temele dinainte. În stânga mea, mă uit cum talent managerul tot încerca să împingă spre mine un teanc de foi capsate. Aș, era chiar acordul de încetare a contractului de muncă, gata completat cu datele mele. Fi-mi-ar scârbă.

Acum intră în rol și talent managerul, pe o voce aproape tremurată, vinovată: „Știi, un program de improvement e <foarte> solicitant, trebuie să te gândești bine dacă în starea emoțională în care te afli poți să-i faci față…” (cu alte cuvinte, să fac față unui feedback negativ, după feedback negativ). Mi-a venit în minte replica pe care Becky i-o dă lui Jacky Boy în filmul Sin City: „Oh, sugar, you just gone and done the dumbest thing in your whole life”. Puteam să opresc întâlnirea acolo și să mă ridic de la masă, spunându-le că o să-i dau în judecată pentru șantaj emoțional și nu doar atât. Absoluta inconștiență a acestor trei novici, cățărați din ce în ce mai sus pe lichenii unei corporații bătrâne te lasă mască. Această persoană era responsabilă, prin funcție, și de employer branding sau de-o inepție asemănătoare. Ea însăși pusese o dinamită cât casa sub brandul companiei. Ia zi, păpușă, îți trimit și eu un smiley face pe Teams? Era doar o habarnamistă care arăta mult mai rău în realitate decât în poza de profil corporate. Chiar am fost dezamăgit să o întâlnesc în persoană. 

Nu știu de unde, dar mi-am găsit echilibrul să le răspund că nu pot lua o decizie <în clipa asta>, așa cum doreau. De reținut: <nici unul> nu a fost curios să mă întrebe ce s-a întâmplat de am ajuns în fața plutonului lor de execuție. Inclusiv această discuție extrem de grea a fost time-boxed la 30 de minute, iar în toată perioada petrecută în companie nu am avut o discuție programată cu un manager mai lungă de 5 minute. Te înțepa în ochi lipsa lor de experiență în management, se temeau de orice întrebare sau problemă pe care puteai să le-o ridici la fileu. Asistai cu milă la încercările lor stângace și stingherite de a se confrunta cu o eventuală criză, oricât de mică. Ca să nu mai spun că „alianța” parazitară între HR și leadership, în care-și acopereau reciproc orice vină, mi s-a părut izbitor de neprincipială și a întrecut orice măsură a decenței profesionale – to say <the least>.

Managerul – care nu știa nici o iotă de inginerie software – mă sfătuiește că poate ar trebui să aleg să fac altceva…, poate să scriu. Ce ironie, nu? Cineva care are cunoștințe zero despre tehnologia în care lucrezi îți dă de înțeles că nu e de tine. Totuși m-a contrariat de unde până unde m-aș pricepe la scris. Cel mai probabil am fost angajat într-o companie unde, dacă scrii un rând corect gramatical pe Teams, ești privit ca scriitor. Silly rabbits, dar despre voi am să și scriu.

Insert smiley face.

Part V

A rămas să ne revedem peste weekend, la un clasic „5 minuțele”. Se întâmpla într-o joi, iar luni mă așteptau la sediu cu decizia finală. Weekend heart-break. Datul afară pe rațiuni de low performance, și de-ar fi dovedite științific, e o gogoașă din care nu mușcă nici flămândul satului. Legal, e aproape imposibil să concediezi un om. Iar asta o știu cel mai bine angajatorii. De ce e aproape imposibil? În mare, pentru că ne naștem într-o viață în care, dacă nu am lucra, ne-ar mânca șobolanii. Ca să te scapi de un angajat trebuie deci să iscodești forme extrem de neortodoxe prin care rămânerea respectivei persoane în companie echivalează cu o condamnare la moarte psihică.

Dacă aș fi fost cu adevărat <pervers>, alegeam primul sau al doilea scenariu pe care mi l-au propus. Am cunoștinte care au stat în concediu medical pentru epuizare mentală douăsprezece luni, după care au zis „pa” companiei. Fairplay. Cunosc cazuri de angajați care <doar> au invocat cuvintele <dat în judecată> în condițiile unui burn-out și au primit cu dărnicie din partea companiei salariile pe doi ani, fără nici un proces, fără nici o bătaie de cap. Pentru o companie de talia asta, orice sumă pe care o poți vehicula face cât un penny. De cealaltă parte, am avut și prieteni care, în urma unei concedieri, a pierderii unui loc de muncă, s-au sinucis (efectul de domino pe care-l declanșează un astfel de eveniment poate fi inimaginabil).

O companie în toate mințile e dispusă să sacrifice orice ca să-și păstreze brandul neatins de găinațul <realității> dureroase. Costul pentru periclitarea brandului, pe lângă că nu poate fi estimat, înseamnă – businesswise – un adio definitiv strigat prin portavocea lumii. Cei trei țopârlani – prin acțiunile lor izolate – nu sunt nimic altceva decât o amenințare directă, din interior, la adresa companiei care le ține fluturașii astronomici în stomac. Iar problema nici măcar nu se reduce la ei – se extinde la cei care-i validează și îi înnobilează prin funcții cu mare pompă.

Până și Marele Anonim a greșit în a șasea zi creând omul. Doar managerul e o creatură infailibilă, nu eșuează niciodată și nu are nici un defect. Iar a fi manager, pentru un manager, nu înseamnă – din păcate – a avea calități de a conduce un proiect sau <plăcerea> de a îndruma oamenii, ci <doar> mai mulți bani. Mai mulți bani, mai mulți bani. În economia proiectelor, adesea omul nu mai contează. Și când te gândești că poate cel mai uman lucru e greșeala, accidentul, imperfecțiunea. N-am întâlnit un manager care să-și asume eșecul și să caute el un plan de reabilitare. Vina rămâne tot a executanților care nu execută. Ei sunt proștii care nu au pus întrebările la timp, low performer-ii care au îndrăzneala să spună că nu mai fac față, oile negre care-și behăie neputința sub manageri care le violează și liniștea psihică, bastarzii care nu îndeplinesc condițiile contractului, mulgătorii care nu scot laptele clientului suficient de repede și amână sau, mai grav, nu au capacitatea de a-i livra cutia pandorei.

Am sacrificat ce mi-a stat în putință ca să-mi fac munca, inclusiv sănătatea mintală. Când a venit însă rândul companiei să mă susțină, pentru că nu mai aveam nici o resursă să continui (tot) singur, compania, prin liderii pe care și i-a ales, mi-a dat doar un ceas care arăta că e timpul să plec.

Part VI

N-am anticipat că voi ajunge să mă întreb cât valorează sănătatea mintală a unui om. Două salarii?, 60.000 de lei?, sau – ideal pentru o corporație – nimic? Nu găsesc satisfăcătoare nici o sumă care să acopere ireversibilul. Sănătatea mintală nu o poți dona și nici transplanta. Am găsit însă un răspuns satisfăcător: costul compromiterii sănătății mintale a unui om trebuie să fie însăși reputația companiei. Reputația e <singurul> punct vulnerabil al dragonului și doar lovind în acel punct îl poți ucide. Bani, clienți și angajați vor fi până la adânci bătrâneți. Cu o singură condiție: cât timp compania nu are o reputație proastă. Când o companie își „lucrează” și se descotorosește astfel de oamenii săi, trimițându-i la abator ca pe niște vite stricate – vă las pe voi să alegeți metoda de executare binemeritată: ardere pe rug, ghilotină, spânzurare, tăierea cu ferăstrăul.

În ultima mea zi, am fost cât se poate de sec și matematic: „Am decis să părăsesc compania”. După ce m-au azvârlit din companie, cuvintele preferate ale unor lideri de-acolo, folosite în discursurile lor de atragere a noi angajați, au devenit „mental health”, „wellness”, „work-life balance”. Același director care a participat la forțarea demisiei mele dădea like pe LinkedIn la postări despre sănătate mintală, echilibru în muncă, cu zâmbetul lui înghețat pe mutră. You funny guy. S-a spart conducta pe conturile lor de social media de poze cu „ia uite ce ne crăcănăm de distracție în SRL-ul nostru”, parcă scuipându-mă din nou în față.

Ascultați, nu există <valori ale companiei>, există doar valorile oamenilor care lucrează în companie – și doar dacă acești oameni le posedă. Un angajat nu devine empatic, pentru că ai scris tu pe pereții companiei tale „empatie”. Știam (da, angajații bârfesc mai rău decât coafezele) că minunatul leadership din București a fost spamat în acea perioadă cu vreo șaizeci de demisii venite dinspre seniori – cam 10% din angajații companiei. Sistemul e perfect, tu ești problema – ce nu înțelegi?

I-am lăsat să țopăie de bucurie pe scenă ca Mircea Geoană când a crezut că a ieșit președinte. „Ce ieftin am scăpat!” și-or fi spus după ce am semnat hârțoagele.

M-au lăsat în incapacitate de a susține interviuri de angajare și cu un tratament pe care abia-l începusem. Acest tratament psihiatric durează de mai bine de un an. Periclitarea sănătății mintale (sub stresul coroziv și șocurile psihice din timpul muncii) s-a extins apoi prin periclitarea sănătății fizice și a făcut ravagii în tot sistemul meu imunitar – am suferit și de alte afectiuni și boli în forme agresive, cu bilet de trimitere către urgențe. Cui îi pasă de toate astea?

Urăsc că speranța în bine a omului nu moare decât cu ultima lui răsuflare. Am sperat că <poate fi bine> până mi-am zgâriat țeasta de diamantul neșlefuit al morții. Dincolo de orice durere psihică și fizică, cel mai greu mi-a fost să accept că am eșuat. Pentru asta am fost în stare să-mi sacrific viața, să nu mă privesc cu ochii celui care a fost învins.

Nu-mi place să bat cu pumnul în masă, să ameninț. Strâng din dinți mult ca să nu derapez spre conflict. Chiar dacă se ajunge la conflict, îmi las oponentul să abuzeze de orice putere crede de cuviință. Nu-mi pun în aplicare planul de contraatac decât după ce crede că m-a învins. Dar din acel moment nu mai există cale de întoarcere.

Planul meu se dezvăluie chiar în fața ochilor voștri.

MUTANT. EPILOGUE

1. Am generalizat și voi generaliza până când ceea ce am împărtășit va fi excepția, nu norma. De fapt, nici măcar excepția. Până când nici un om nu va mai fi supus la ce am fost supus eu. Întotdeauna tăcerea ar trebui să trezească bănuieli, pentru că ea ascunde de cele mai multe ori inconceptibile nereguli. Dar cum norma e înghițită de frică, e tratată ca excepție („anomalie”) și nu se aude nici un fâs pe frontul de Vest. Din nefericire, nu sunt o excepție. Singurul meu diferențiator e că am avut resursele și curajul să mă fac auzit. Ilegalitățile, abuzurile, imoralitățile comise de corporații, prin liderii pe care i-au promovat, în primul rând față de propriii angajați, nu pot fi cuprinse în termenul „general”. Sunt sistemice și sistematice, de proporții universale.
2. Într-un studiu despre sănătatea psihică din România, corporațiile ar trebui să ocupe cele trei locuri de pe podium, ca responsabile fruntașe de debilitarea mintală a generații de tineri. Poate e iarăși întâmplător, dar SUA, statul care a dus pe culmi neatinse modelul corporatist, e și regina obezității, Xanaxului, crimelor random și a altor „acțiuni” ce descind dintr-un psihic turtit. Sistemul public de sănătate mintală din România e depășit, iar agenda politică e surdă la acest subiect. Între timp, cetățeni ai statului român continuă să fie experimente la limita inumanului pentru corporații burtoase din Occident.
3. Către cei care încă mai lucrează în compania din care am plecat, le doresc să se bucure și să se mândrească în continuare că sunt angajați într-un SRL care aproape a împins la sinucidere un seamăn de-al lor. Fiindcă singurul motiv pentru care acum sunt în viață e hazardul biologic. S-a nimerit ca genetica să mă proiecteze cu o rezistență foarte ridicată față de colapsurile psihice. Vă asigur că nu veți avea același noroc.
4. Data viitoare când companiile vor mai face așa ceva unui om, el nu va mai merge la nici o terapie, nu va mai ține nici un tratament, nu va mai scrie nici o poveste și nu va mai avea nici o dorință să se facă bine. Vă va băga un cuțit în gât și va face un live pe TikTok cu hoiturile voastre, într-o dezmembrare arteziană.

Now the time has come for you to be very afraid. IT’S HIGH TIME.

C O L O F O N + E P I T A F

Acest articol a fost scris de George Șerban pe parcursul anului 2022 și finalizat în 2023.

Evenimentele descrise s-au petrecut în perioada iulie 2018 – ianuarie 2022, în cadrul aceleiași companii.

Contul LinkedIn al autorului îl găsiți aici.

Fotografiile publicate în articol îi aparțin lui Mihai Barabancea, considerat cel mai important fotograf din România. Selecția a fost făcută de autorul articolului și cuprinde fotografii din albumele lui Mihai Barabancea Rescrierea secvenței (2015), Sărutul (2017) și Falling on Blades (2020), dar cele mai multe sunt inedite și needitate, provin din arhiva personală a fotografului și sunt publicate acum în premieră.

Contul Instagram al fotografului îl găsiți aici.

Comentarii

comentarii