Metafora fricii

„un căcat e viața ta, poți doar să te piși pe ea” era scris pe pereții unei barăci montate într-un talcioc comunist din românia. poate că era chiar gura regimului totalitar care le vorbea propriilor tovarăși. e poate și fraza cea mai caustică din cel mai bun roman al hertei müller, astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi. e o scriitoare de care mă simt atât de apropiat, încât mi-e incomod să-i scriu tot numele ca al unei străine. recitindu-i recent proza, la distanță de câțiva ani, mi-am dat seama de două lucruri: marele talent al hertei e de a ridica adevărul la rang de literatură (și nu invers). de ce cred că literatura este superioară oricărui adevăr? pentru că adevărul e propriu unei singure specii. adevărurile se șterg între ele, dacă se descoperă că erau false, și pe lângă asta sunt faraonice. trebuie să te închini la ele și să le respecți. în literatură au încăput dintotdeauna toate lumile posibile, greșite și ideale, concomitent. nu mi-am dorit niciodată prea tare să cunosc adevărul, știam că pereții adevărului nu sunt la fel de înalți ca ai literaturii. adevărul locuiește la mansardă. al doilea lucru: am înțeles ce au vrut să spună secretarii suedezi când i-au acordat premiul nobel (pentru că a reușit să „descrie cu lirismul ei concentrat și proza plină de sinceritate universul celor deposedați”). când citești cuvântul deposedat nu prea te gândești la viață. te gândeșți la pământuri moștenite, proprietăți imobiliare, procese cu statul. universul celor deposedați, așa cum e distins în motivație, era al oamenilor cărora li s-a luat dreptul la o viață demnă.

în carul de personaje vicioase și autodistructive, herta creează câte unul care se zbate să se salveze sau de o rezistență neomenească. și totuși, nimeni nu reușește să se salveze, nici măcar după căderea istoriei. băutură și bătaia. obișnuiți cu ele de mici, sunt integrate în cotidian. oamenii se pedepsesc între ei, au molipsit tratamentul pe care regimul îl aplică celor care nu ascultă. mother russia. o mamă își bate fiica pentru că nu a venit când a strigat-o. soțul o înșală (îi fură din poftă de procreere) sau e doar o suspiciune care are același efect al trădării. paul cheltuiește toți banii pe băutură pentru că soția lui e chemată obsesiv de securitatate și nu știe dacă ea va rezista acestor jocuri profesioniste ale minții. la interogatorii, securiștii aveau superputeri: „se vede pe fața ta ce gândești”. un fost soț: „tu ești una dintr-alea care din când în când are nevoie de câte o bătaie”. am văzut îndeaproape cum se degradează un alcoolic (oricum, nici nu contează viciul). în același timp, știu și povestea lui de viață și cred că unele vieți sunt atât de grele, încât nu mai pot continua decât prin anestezicul autodistrugerii. știu că singurii care nu au o părere proastă despre alcoolici sunt chiar alcoolicii. dar vicioșii, pentru care îmi păstrez înțelegerea unui seamăn, au avut de ales între a-și pune capăt zilelor sau a duce o viață de mâna a doua, cât mai inconștiență și paralelă cu prezentul. au ales să trăiască, printr-un fel de gest care-și dorea să arate fermitate, doar că nimeni nu poate anticipa pierderea controlului.

acel lirism concentrat, una dintre marile chei de descifrare a urmărilor totalitarismului, pentru care este recunoscută opera hertei, nu e un calcul al artei stilistice, cum e, să zicem, la cioran sau marquez. descrierile și dialogurile din romanele ei sunt adesea atât de neașteptate, inexplicabile și tainice, încât numai personajele înțeleg ce-și comunică. e o reușită și asta, să creezi o altă limba folosindu-te de același vocabular. prin excesivitatea lirismului, herta a vrut să facă un spectacol din absurditatea vieții în comunism, iar comunismul i-a deprins pe oameni cu arta codificării. dacă vrei să spui, „totuși costumul ăla îți vine cam mare”, ar trebui să scrii, „pe mormântul vecinului am așezat o farfurie cu mâncare”. oamenii codificau nu doar numele proprii, ci întregi structuri lingvistice. nici nu știi dacă se păcăleau singuri sau erau deja nebuni cu toții de la atâtea urmăriri. firește că această suprarealizare a realității e genetic înrudită cu falsificarea și frica dependente totalitarismului. la școală scriam frumos, nu dintr-o competitivitate caligrafică, ci ca să nu mă bată învățătoarea că scriu cu porci, cum se spunea. din vina stilourilor alea proaste și chinezești, care vomau cerneală la contactul cu celuloza, luai bătaie oricum. când ies în oraș, mă îmbrac frumos nu că să mă simt bine cu mine însumi, ci ca să nu mă desconsidere potențialii parteneri că sunt sărac și nu au ce discuta cu mine. la muncă, vorbesc frumos pentru că mi-e frică de nesiguranța zilei de mâine. ș.a.m.d. ce vreau să spun? frumusețea stilistică din opera hertei ascunde de fapt frica uriașă a oamenilor deposedați, frica de a spune lucrurilor pe nume. iar această frică o porți cu ține până ajungi pe cealaltă lume. printre ridurile fricii, mai transpar uneori chipurile adevărului, dar tardiv. după căderea regimului comunist din românia, populația a continuat să se cenzureze singură. nimeni nu fost rebel fără cauză. a durat vreo 20 de ani până când cineva a avut tupeul să scrie cuvântul pulă prin vreo carte neînsemnată. un regim totalitar nu cade niciodată. diavolească lui moștenire este mentalitatea colectivă iremediabil malformată. obișnuința de a-ți fi frică. „în frică se simțeau acasă.” după revoluție, ne-am dus la culcare, iar a doua zi la fabrică.

oamenii se împrumută de bani și poartă haine cu câteva măsuri mai mari. cei mai mulți călătoresc cu tramvaiul care, vara, simți că se îndoaie de căldură. tot în romanul astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi, o fetiță primește un palton de adult, pe care îl poartă cu multe haine pe dedesubt ca să-i vină cât de cât. nu-l aruncă, ar putea să-l poarte când mai crește. dar când crește, nu-l mai poartă pentru că nu-i mai place modelul în sine. mi-a adus aminte de mama mea, care, atunci când eram mic, nu-mi cumpăra adidașii sau hainele pe care mi le doream, pentru că oricum cresc și-mi rămân mici. era tot o codificare. motivul era de fapt că eram săraci și nu era rentabil să-mi schimb sezonier încălțămintea. peste un an deja îți crește piciorul, o aud și acum, de parcă o încălțăminte trebuia să o porți toată viața ca să merite cheltuiala. sau: îți cumpăr când nu o să-ți mai crească piciorul. înainte de a se duce la interogatorii, protagonista mănâncă o nucă pe stomacul gol. se convinge singură că nucile ajută la întărirea nervilor și integrează nuca într-un sistem al superstițiilor. poate era tot o codificare a sărăciei și nu avea de mâncare decât o nucă găsită într-un lift. când te împrumuți de bani ca să plătești un avort, abia atunci înțelegi nedreptatea.

se trăiește în singurătate sau în cuplu, iar de cele mai multe ori se bate câmpii. romanele hertei nu abundă de prea multe personaje. așa cum scrie ea, înnebunești de unul singur sau în doi. există puțini prieteni și curând auzi că s-au sinucis. cine te vizitează, te vizitează ca să-ți dea o palmă sau să-ți aducă o altă veste rea. nimeni nu e fericit, dar totuși se visează la o lume mai bună. la acel pașaport și la acel vest pentru care merită să-ți riști chiar și viața. când herta l-a întâlnit la paris pe cioran, cioran i-a spus: „dacă ar fi să vă interzic ceva, acel lucru ar fi să vă întoarceți în românia”. era și este atât de rău, încât, chiar și cei care nu au ieșit niciodată din țară, știau că trăiesc că niște ratați și că aici sunt damnați ratării. și eu continui să trăiesc în țară ratării și îmi caut de mult greșelile.

când simțea că sunt supărat, tată îmi spunea, fii optimist, și-așa viața e de căcat. iar eu îl întrebam, cum să fii optimist când viața e de căcat? măcar optimismul să nu-l pierdem, răspundea și schimba repede subiectul. tata e și el un deposedat, dar unul recunoscător că, deși regimul i-a tăiat toate șansele, măcar nu i-a răpit viața nedemnă. tata a găsit mereu fericirea în lucrurile mici: în umilință, în rușine, în primitivism. când i-am spus că mă simt epuizat și nu prea mai am forță să lucrez, mi-a vorbit pe tonul unui șef de secție cu care nu te ai prea bine: pe gratis nu te ține nimeni (deci să mulțumesc că cineva mă plătește). ținea partea fabricii, pentru că el în fabrică s-a simțit fericit. doar nu te aștepți să primești o porție de zeamă de varză, fără să fii cărat toată ziua saci de ciment. imre kertesz vorbește – cu uimire – despre fericirea din lagărele de concentrare pentru că el era adolescent când fusese deportat la auschwitz. când suntem tineri, suntem fericiți în orice condiții, ca și cum ceva ne-ar spune că nu vom mai fi niciodată atât de tineri. eu mi-am petrecut tinerețea studiind, el muncind. când părinții noștri sunt nostalgici după comunism, sunt nostalgici mai ales după tinerețea lor. nu conta nici regimul, nici numărul de morți. când ești tânăr nu prea te gândeșți cu ce se mănâncă viața și despre ce e viața și poate că e mai bine așa.

în romanul cu un titlu și o narațiune absolut incredibile, leagănul respirației, publicat în anul în care i s-a acordat premiul nobel, herta transpune în literatură adevărul mărturiilor lui oskar pastior, prieten german din sibiu, deportat în lagărele de muncă forțată ale uniunii sovietice pentru a spăla păcatele de război ale naziștilor. a stat acolo 5 ani, începând cu vârstă de 17 ani. unul dintre personajele principale ale romanului este îngerul foamei, iar una dintre legile științifice ale lagărului: 1 lopată cu vârf = 1 gram de pâine. înainte de a fi ridicat de sovietici, bunica lui i-a spus: „știu că te vei întoarce”. în fiecare moment în care moartea îi atingea obrazul cu genele, el își amintea cuvintele bunicii: „știu că te vei întoarce”. când cineva murea în lagăr, ofițerilor sovietici le părea rău pentru că se muncea mai puțin. apoi urlau că turbații, la muncă! este pur și simplu de necuprins în (alte) cuvinte fabuloasă putere a literaturii, pentru care hertei i-aș dedica un monument al onestității. oskar pastior chiar supraviețuiește acelui infern în care ești obligat să te obișnuiești cu moartea, poate doar pentru că cineva care l-a iubit i-a spus: „știu că te vei întoarce”.

nici un adevăr nu te ține în viață, acea mâna de cuvinte, da. dar la întoarcerea în românia, el este urmărit și terorizat de securitate și într-un final acceptă să fie colaborator ca să nu ajungă la închisoare. deposedați. cum să judeci un prieten deportat în lagăr, care, într-un final, efectiv cedează și se compromite moral? cu același curaj din care originează propria ei literatură și supraviețuire, herta scrie în textul „dar totdeauna ai tăcut”: „îl judec pe informatorul oskar pastior după aceleași criterii ca și pe ceilalți informatori din dosarul meu. numai că ajung la alt rezultat. dacă pastior ar mai trăi, aș insista ori de câte ori m-aș duce la el să-și citească dosarul și să scrie el însuși despre asta. dar de fiecare dată aș face-o strângându-l în brațe”.

zilele trecute am întrebat o prietenă dacă e fericită. mi-a spus, nu, fără să stea prea mult pe gânduri, iar eu m-am mirat, știind că are iubit și că e iubită. am crezut că șansa de a fi iubit este acel pașaport către o țară occidentală, atunci când nu mai există nici o promisiune a unei vieți mai bune. chiar și cu iubit ești nefericită? m-am întrebat scârbit, nemaiintrând în detalii. am uitat cine spune, dar nu am uitat ce spune: „chiar și fără lagăr, ei tot n-ar fi reușit în viață”. cei care au reușit să scape de comunism, sunt urmăriți în continuare și peste granițe, ca și când ar fi fost lăsați să scape. sunt alte mâini care ne aduc și ne poartă prin lume, parcă în mâinile noastre nu ținem de fapt decât obiecte, nu destine. mi-e frică să accept că astăzi am fi aceiași ratați, chiar și fără comunism. dar m-am obișnuit cu frica.

Comentarii

comentarii

Scroll to top