Marina Albu: „Deseori, viața mi s-a părut oribilă.”

 

Mă numesc Marina Albu. Am 31 de ani obosiți. M-am născut în Constanța, am mers la grădiniță, la școală, la liceu, apoi am plecat la București, la facultate. A fost ciudat pentru mine la toate instituțiile astea. În generală și în liceu simțeam neîncrederea profesorilor când ne predau și mi-era milă. Ridicam mâna din milă. La facultate a fost ceva mai plăcut; eram mai puțini pe cap de profesor și primeam atenție. Atunci am început mai activ cu arta. Bucureștiul m-a speriat și m-a schimbat puțin. Nu în esență. Doar faceam altceva decât acasă, la părinți, mă îmbrăcam altfel și vorbeam altfel. Ceva mai multă încredere în mine, dar nu tot timpul. Ieșeam la party-uri unde toți erau cool și nu reușeam să interacționez. Ziua, la școală și la workshop-uri, era ceva mai ușor. Dar interacțiunea tot vagă. Profesorii m-au încurajat mult. Le mulțumesc, cu toate că nu știu încă dacă e de bine că sunt artistă, foarte tare lui Iosif Kiraly, Aurorei Kiraly, dnei prof. Roxana Trestioreanu, dnelor prof. Ruxandra Demetrescu și Anca Oroveanu, dnului prof. Adrian Guță. Și ar mai fi. Încă mă lupt cu școala și cu arta. Sau mă îmbrățișez. Nici eu nu știu.

 

iulius costache Marina Albu / f. © Iulius Costache

 

— Ești fericită?

Marina Albu: Ooo. O, doamne. Nu. Nu sunt fericită decât rareori. Sunt atâtea războaie și nenorociri. Și, colac peste pupăză, nu sunt atrăgătoare pentru nimeni. Am fost fericită ieri, când am îngropat-o parțial pe Lila, fetița mea, în nisip. Cu voia ei, desigur. Apoi i-am făcut o coadă de sirenă din nisip. Apoi a venit un om cu un cal ca din povești și ne-a întrebat dacă… ce mai, era clar că-i musai. Și Lila a călărit fantastic. Avea încredere în ea și stătea dreaptă și calmă și bucuroasă. Mă gândeam, hei, trebuie că am făcut ceva bine cu copilul ăsta dacă poate călări un ditamai cal la 3 ani. Omul nu a ținut-o tot timpul în frâu. Mai mergea pe lângă cal și cu mâinile lăsate. Ei, în rest, îmi doresc multe și am mii de întrebări și nedumeriri și mă simt izolată în orașul ăsta și și copilul m-a izolat de oameni care trăiesc mai intens viața… Și nici de oamenii care par mai vioi nu mai sunt așa de sigură. Am dat peste tot felul de povești în viața asta. Plus, nici supraviețuirea, stricto senso, nu îmi e la-ndemână. Știu că există oameni care reușesc și oameni care nu reușesc și nu știu rețeta. Mai mult, mă simt mai impotentă decât alții. Nu fac față unei meserii zilnice în care să lucrez la birou, de exemplu. Alții o pot face. Probabil nu îmi doresc chiar atât de mult să trăiesc încât să fac asta. Sau cine știe ce o fi. Sunt mulțumită totuși că am sprijin de la diverși oameni; nu am fost înfometată sau însetată decât rareori. Putea fi mai urât. Am avut și am greutăți însă. Sunt parțial mulțumită și pe alocuri fericită.

 

Screenshot (161)

TRECUTUL E ACUM, Marina Albu, 2012, instalație și video-performance (24min57sec; captură).

 

— Spune-mi ceva despre locul în care te-ai născut.

M-am născut în spital. Spitalele sunt ciudate, arată ca decorurile din filmele SF. Poate așa ar fi viața pe o navă spațială. Dar te poti simți bine în spital. Ți se acordă atenție, de obicei, cel puțin o dată pe zi. Ceea ce unora, în viața de zi cu zi, nu li se întâmplă. Spitalul Județean din Constanța. În Constanța e casa părintească, sunt câteva rude, sunt câțiva colegi de școală și liceul. E un oraș mai puțin agitat decât capitala, sunt mai puține evenimente și are ieșire sau deschidere spre mare. Sunt multe mașini, câteva biserici și o moschee, un casino uitat și o faleză, orașul vechi. Nu îmi place prea mult să mă plimb prin Constanța. Pe la 11-12-13 ani, mă plimbam cu o prietenă, colegă de școală, aproape în fiecare zi. Nu admiram peisajul sau arhitectura, ci făceam comisioane pentru părinți, diverse cumpărături, pretext de bramburit puțin pe-afară. Mai mergeam pe lângă locuințele băieților care ne plăceau. De obicei, nu aflam nimic de acolo. Rareori îl vedeam la balcon și doar o dată l-am văzut pe stradă. Nu simt vreo legatură specială, emoțională sau de alt fel cu locul nașterii mele. Marea e frumoasă, nisipul plăcut ca oriunde la apă.

 

{{{ Well it is complicated
My parents always were very nonsexual and prohibitory
They did not get along on the love side
I always felt being with a guy is something you should not do
As I was on my own in Bucharest it was different
But still my heart needs to open more
I am embarassed to seduce I guess }}}

Marina Albu, 17 March 2016, 8:18 AM

 

— Ce citești acum?

Citesc Condiția umană de Hannah Arendt. Mă așteptam la altceva când știam doar titlul. Acum, o simt mai mult ca pe o lucrare academică, un studiu, o analiză a ceea ce face omul și mai puțin o părere despre ceea ce este omul, cum îmi imaginasem. Încă sunt la două treimi distanță de final și aștept cu nerăbdare să o devorez, în speranța că o să fiu mai înțeleaptă sau/și mai inteligentă după asta, că o să înțeleg mai bine lumea în care trăiesc, pe oamenii din jur și de departe. Mai recitesc o carte pe care am parcurs-o acum câțiva ani, Marele portret de Dino Buzzati, pentru că tot vreau să mai eliberez camera de cărți, parcă tot timpul sunt prea multe. Recitesc pe sărite pasaje ca să mi-o amintesc, apoi o voi da cadou. Și mai citesc diverse articole online, din publicații diverse, de la artă la știință, social sau politic, nu am o regulă. Ceva mă trimite la altceva și, dacă mi se pare de interes, merg acolo. Apoi sunt cărțile pe tema performance art-ului, pe care le tot întorc pe toate fețele în tentativa atât de prelungită de a scrie ceva relevant pe tema asta, în speță despre ce s-a întâmplat la noi în țară, în anii ’80-’90.

 

1462880_779119505448358_2147310974_n

IDEM (NOAPTEA SUNTEM TOȚI LA FEL), Marina Albu, 2,43×1,31m, PMMA Plexiglas metalizat, 2013. Noaptea suntem siluete, forme cu contur difuz; noaptea suntem corpuri care visează, corpuri în repaus, ființe fără apartenență profesională sau socială; noaptea nu mai suntem persona, noaptea nu mai suntem mofturoși, mai deștepți sau mai proști; noaptea suntem eliberați și mai sinceri. Suntem și altceva decît ceea ce facem, ceea ce afișăm și ceea ce zicem, un mai mult ca prezentatul, unii ar zice suflet. Suntem susceptibili greșelii, fiecare într-o altă formă originală, fiecare prin erorile și abaterile sale, voluntare sau involuntare, sesizate peste timp sau neobservate niciodată deseori chiar și de către noi înșine, care au generat extaz sau dezastru sau nimic sau ceva undeva între coordonatele acestea. Mintea are stilul propriu-și de a construi și consolida ficțiuni pe care le numim realitate; ne convingem că știm, că avem dreptate, că există o singură soluție și noi o deținem sau că suntem sortiți pieirii și nu există nici o șansă – și facem asta din frică, aș putea spune: ne e teamă de nou, de ne-imaginat, de diferit formal, de altă imagine a figurii noastre atunci cînd ne privim în oglindă. În continuarea ideii, poate fi propusă o procedură: Să ne ne-definim. Cînd viața își încetinește ritmul și lumina nu mai accentuează diferențele, deschiderea către celălalt este posibilă și comunicarea este mai simplă și autentică, reală. Astfel se poate ajunge la înțelegere la un nivel profund, care, în mod paradoxal, ne ridică cu o treaptă mai sus. Foto © Pavilion Unicredit.

 

SLIPPING ON EGOS, action, 2011, performers Mihai Dragomir, Marina Albu, concept Marina Albu The content of the bananas was sliced up and served to the audience on a plate, accompanied by the message “Eat My Ego on a Stick”

SLIPPING ON EGOS, action, 2011. Performers: Mihai Dragomir, Marina Albu. Concept: Marina Albu. On the floor of a long narrow corridor several banana peels are placed, as for every step one would take. (…) They look at each other and start walking through the corridor, saying “I have nothing to say / I won’t let my Ego get in my way” at every step, slipping on a banana peel, falling down and getting up again, repeating the mechanism, until they meet in the center. (…) The content of the bananas was sliced up and served to the audience on a plate, accompanied by the message “Eat My Ego on a Stick”. Foto © Pavilion Unicredit.

 

— Se întâmplă să îţi distrugi lucrările?

Se întâmplă. Poate și pentru că nu îmi permit un loc de depozitare. O lucrare mare, Bara de contemplație, 2012, chiar a rămas într-un depozit și nu știu dacă o mai exista acolo… Am folosit la un moment dat o bucată mare de gard din lemn parțial putrezit pentru o instalație. A ajuns la gunoi (cred). Altă dată am întrebat de niște litere de plastic care se aflau într-o galerie; mi s-a spus că s-au autodistrus la dezlipire. În Craiova, în cadrul Aici și Atunci, expoziție curatoriată de Magda Radu, am avut o instalație din hârtie și izolier-band, pe jos, The East-West Art Maze. A ajuns la gunoi. Am ars obiecte personale pentru un video-performance, Resolution. Nu cred că întotdeauna e ceva rău să distrugi. Nu îmi place să-mi fetișizez lucrările. Poate nici nu am unele care să arate extraordinar. Dar și dacă aș avea, nu cred că ar fi un capăt de lume dacă ar dispărea. Simt așa pentru obiectele pe care le pierd. Nu e mare lucru că nu mai există. Parcă nici n-au existat. Sigur, cu toții simțim diferit, suntem mai atașați sau mai relaxați față de obiecte.

 

— Ce făceai acum o oră?

Dormeam.

 

— Ai putea trăi în China comunistă?

Nu știu. Nu am citit despre China și nici foarte intens despre comunism și felul în care e aplicat în diverse locuri… Dar știu că nu mi se pare în ordine să forțezi oamenii să fie la fel. Dacă unii vor să se îmbrace la fel, foarte frumos! Dar cu forța… nu știu ce să zic. Nu vorbesc despre China. Poate despre uniformitate și diferențe. De exemplu, mie nu îmi place să mănânc ce gătește fratele meu. Nu întotdeauna. Dar prefer altfel. Sigur, există instanțe în care nu e foarte relevant un detaliu de genul ăsta, dar prelungit pe durata vieții, e posibil să te simți într-o mare închisoare. Nu mă pricep la politică, din păcate. Dar aș putea încerca viziuni despre posibile societăți. Mi-ar plăcea să citesc mai mult, să știu mai multe despre organizări societale.

 

{{{ I am timeless. I don’t have time. }}}

Marina Albu, 7 March 2016, 11:17 PM

 

— Ce este iadul?

Asta chiar nu am de unde ști. Iadul e altfel decât îți place, bănuiesc. Dacă mie îmi place mov, iadul va fi portocaliu. Chiar n-am idee. Deseori, viața mi s-a părut oribilă. Poate aș fi zis: E un iad!, dacă aș folosi cuvântul ăsta. În rest, poate fi chiar un loc sub pământ, unde trăiesc făpturi angelice căzute, cum se zice nu știu unde. Dacă raiul a fost în Mesopotamia, iadul ar putea fi localizat și el. Sunt teorii. În general, cred că oamenii se gândesc la tortură, la durere, când aud de iad. Scrâșnirea dinților și nu mai știu ce.

 

marina albu (1)

marina albu (2)

BELIEVE 2012 thread,

ÎNCHIDE AMBII OCHI. ȘTIU CĂ ȘTII. / CLOSE BOTH YOUR EYES. I KNOW YOU KNOW. Eveniment Fantoma / Phantom Event. 3.03-19.03.2012, atelier35. O expoziție personală, dar nesemnată. Ideea principală stă în a crede în tine, în a fi total sincer cu tine, în a-ți îmbrățișa vulnerabilitățile și sensibilitatea, în a accepta (pe perete este conturul corpului meu, și lângă este scris „FĂ-MĂ SĂ PLÂNG”) – căci acolo este adevărata putere, atunci când te cunoști. Foto © Marina Albu.

 

— În Sfârșitul postcomunismului, teoreticianul Boris Buden afirma că nu doar socialismul, ci însăși societatea a dispărut din orizontul nostru istoric; că oamenii suferă astăzi doar individual; nu mai există ceea ce Alfred Lorenzer numea „suferință socială”. După exemplul lui Louis Althuser, dacă am striga după societate, nu ar întoarce nimeni capul. Ilustrează vreun sfârșit lucrările tale? 

Hm. Da, e adevărat că suntem separați. Am o lucrare, un video care se numește Fear of One, în care trei oameni stau unul peste celălalt și spun că sunt foarte însingurați. Suntem înstrăinați, familiile se destramă fugind pe te miri unde după un loc de muncă mai bun, locuiesc la mari distanțe unii de ceilalți. Sindicatele sunt mai mult de formă, un administrator care mai scrie pe hârtii. Societatea e o formă geometrică interșanjabilă, automodelatoare, din puncte disparate care interacționează la nevoie. Se trasează conexiuni temporare de câteva secunde, timp în care se transferă informația sau materia sau energia, apoi se diluează până la dispariție totală. Și tot așa, între alte puncte. Mi-ar plăcea ca oamenii să fie împreună fără sens sau de plăcere sau din firesc. Un potențial sfârșit ar fi în mesajul: BECOME A GENERIC HUMAN. STOP THE IDENTIFICATION, care a stat pe peretele Galeriei GRILIAJ în 2012. Am avut o expoziție care se chema PÎNĂ UNA-ALTA, SUNTEM VULNERABILI (ȘI NU E NIMIC RUȘINOS ÎN ASTA), curatoriată de Bogdan Lipcanu. Asta ar însemna să nu mai spunem că suntem români sau suntem albi sau suntem mai sapiens decât alții. Ar însemna să nu ne mai batem pe religii sau pe care pământ e al cui – din istorie, bătălii și alte tratate. Probabil ar genera un alt tip de interacțiune și alte mentalități. Ar mai fi și LEARN TO DIE, tot din aceeași expoziție, un text scurt, bătut în cuie. Am bătut cuie care formau literele respective. Desigur, o lucrare care a fost distrusă. Asta ar însemna să renunțăm la ego, la ceea ce ne dorim, să putem accepta și alte variante. Nu știu dacă poate oricine să facă asta. Și mie mi-e foarte greu. Oricum, nu e sigur că a fost foarte diferit în alte timpuri. Că a existat o coeziune frumoasă între oameni, venită de la sine. Mai sunt squat-uri prin orașele mari din lume, unde se exersează în mic alte tipuri de organizare între oameni. Ar fi o cercetare interesantă, poate găsesc ei ceva de succes.

 

{{{ Mama: Suflă în lingură să nu te arzi.

Copilul: Nu mai am suflet. }}}

Marina Albu, 22 februarie 2016, 11:14 AM

 

— Există cuvinte fără sens?

Da. Le spunem adesea când facem convorbiri de complezență. Ne uităm în altă parte, ne gândim la altceva și spunem ceva ce nici nu iese coerent, deseori. Sau când un scriitor repetă ce a scris cu trei pagini înainte, sau o lungește, o lungește cât să iasă de-o carte. Nu zic că e rău. În societatea în care trebuie să te remarci sau să câștigi bani ca să trăiești, oamenii fac tot felul de lucruri fără sens. Păcat. Mie îmi pare rău. Fără sens poate fi orice cuvânt ce nu își atinge scopul, ce nu ajunge la cel menit să îl primească. Sună biblic, nu am vrut. Sigur, uneori poate conta să transmiți ceva și, chiar dacă nu ies cuvintele cu sens, poate ieși un ton cu sens, o undă care ajunge la primitor. Cuvintele dada poate par nonsens, în schimb pot avea sens în ritm și joc de litere, joc de forme pe pagină; nu erau fără scop totalmente. Parcă.

 

suntem vulnerabili, 2012, Serban Toader foto

PÎNĂ UNA-ALTA, SUNTEM VULNERABILI (ȘI NU E NIMIC RUȘINOS ÎN ASTA), Marina Albu, 2012. Foto © Șerban Toader.

caut o perfecțiune de existență. nu știu dacă asta reiese întotdeauna din ce fac, ce produc sau ce spun.

în engleza i-aș zice a paragon of living, asta îmi doresc, atât pentru mine, cât și pentru cine e în proximitate sau nici măcar. pentru oricine. pentru toți. noi toți.

măcar pentru noi cei care citim asta acum.

în timp, îmi doresc să și glumesc mai mult. dar nu acid.

o să vină și asta ușor-ușor (…)

de ceva timp încoace cred în imposibil concretizat. cred în inexplicabil. cred în întâmplare. și cred că mi-a prins tare bine.

recomand. și pot să renunț la viitor.

— Marina Albu, text preluat din invitația la vernisajul PÎNĂ UNA-ALTA, SUNTEM VULNERABILI (ȘI NU E NIMIC RUȘINOS ÎN ASTA), 23.11 – 14.12.2012

 

 

— Trăim deja în „viitorul singurătății”?

Da. Însă cred că se poate și mai rău de atât. Într-un fel. Nu suntem o unitate, asta e clar. Nu suntem nici la capătul celălalt. Încă se mai ajută oamenii între ei. Nu la tot pasul. Încă mai există legături familiale. Părinții își ajută mult timp copiii. Mulți îi și privează pe copii de voința proprie, e drept, dar există o legătură. Încă există locuri de întâlnire, de petreceri și dans, există mijloace de comunicare. Suntem undeva înspre el, dar există încă multe posibile direcții.

 

— Ce obiecte ai aduna într-o arhivă secretă?

Arme puternice. Nu le-aș da nimănui – decât în situații de hiperamenințare. Dacă e amenințată dispariția speciei. Și poate chei de acces la alte lumi. Să nu meargă oricine să facă prostii pe acolo, iar apoi să vină ăia să ne facă rău tuturor, pentru că unul a făcut o tâmpenie. Nu știu dacă e etic. Aș pune și ceva bucățele de oase sau pene sau dinți pentru sursa de ADN de la animale și oameni deja decedați. Și semințe și lăstari de plante și copaci. În caz de vreo catastrofă, să avem „semințe” de care ne plac.

 

{{{ Everyone winks at me
And I don’t understand anything }}}

Marina Albu, 15 March 2016, 2:13 PM

 

— Ai încredere în inteligența maselor, a elitelor sau a individului privat?

Ooo. Nu, nu și nu. În nimeni. Nu cred că suntem atât de inteligenți pe cât credem. Cred că ar trebui să fim mai rezervați. Dar suntem spectaculoși. Uneori, mă uit cu uimire pe cer când văd avioane. Facem atâtea lucrușoare fascinante. Dar și multe prostii.

 

— Poți numi trei evenimente istorice la care ţi-ai fi dorit să asişti?

  1. Facerea Lumii
  2. Separarea Oamenilor în Națiuni (ceva cu Babilon, nu știu bine, separarea limbilor) [dacă ar fi adevărat]
  3. Cearta lui satana cu dumnezeu (dacă e adevărat)

 

Atelier35 si Silvia Saitoc-Sanmihaian 2012 de la expozitia mea Close Both Your Eyes I Know You Know

Marina Albu pregătind expoziția ÎNCHIDE AMBII OCHI. ȘTIU CĂ ȘTII. / CLOSE BOTH YOUR EYES. I KNOW YOU KNOW. Foto © Atelier35 și Silvia Saitoc-Sânmihăian, 2012.

 

— La ce te duce gândul când auzi de „drepturile omului”?

Mă duce cu gândul că e ceva putred ȋn Danemarca. E foarte straniu că drepturile nu sunt subînțelese. Mi se pare suspect că cineva trebuie să ne dea voie să avem drepturi. Ȋnsă, probabil, cu ajutorul acestor drepturi scrise se poate interveni atunci când cineva puternic asuprește pe altcineva, care altcineva nu poate ieși singur dintr-o situație dramatică. Atunci, acest cineva poate chema ȋntăriri și, pe baza hârtiei cu drepturile scrise, se poate acționa. Dar ar putea foarte bine și să nu existe hârtia și pur și simplu să se cheme ajutoare. Dacă arăți cuiva o propoziție complicată sau dacă doar ȋi spui: Nu e frumos ce faci și știi și tu prea bine; noi ăștia mulți, armata salvării, am venit să schimbăm fața monedei, schimbă-te. Dacă insiști, facem ca tu să pleci sau celalalt pleacă, sau de-acum te urmărim și dacă mai faci asta, așa și pe dincolo – o amenințare. Nu știu cum se face, dar aș putea ȋncerca o dată. Mulți dintre noi nu pot să se ajute singuri, nu au ȋncrederea necesară ȋn ei ȋnșiși sau nu au calități de negociator. Acum, nu știu cum e mai bine; dacă, precum ȋn regnul animal, trebuie să rămână cei mai puternici sau noi, oamenii, ȋncercăm o altă variantă, creație proprie. Am putea să ȋncercăm, nu avem multe de pierdut.

 

{{{ You know that saying: Sometimes you cannot see the forest because of the… forest being cut down entirely. }}}

Marina Albu, 15 March 2016, 02:07 AM

 

— Se spune că murim tot timpul. De fiecare dată când nu simțim ceva, când nu descoperim ceva sau când repetăm ceva mecanic. Alții își așteaptă cu nerăbdare moartea. În ce relații ești cu propria moarte?

Of. Uite că m-am ȋntristat. Sincer, nu prea mă simt ȋn viață. Nu știu de ce, cred că simțeam că viața ar fi altfel, că ar trebui să fie altfel. Mai multă apropiere față de oameni: oamenii refuză sau evită să vorbească despre atât de multe lucruri. Sunt așa de mulți falși prieteni, așa de dese falsele conversații, toată rigoarea asta comportamentală, cu stat regulamentar pe scaun; nu știu, parcă cele 10 porunci s-au transformat ȋn 1000 de porunci, mi-e frică tot timpul că o să fac sau o să zic sau o să stau cumva greșit. Dacă ai pete pe haine ești nesimțit sau neȋngrijit, tot cumpăr Vanish la greu, de frică să nu fim excluse total, eu și Lila. Dacă ne punem rezemate de un copac să ne odihnim, vin repede mulți oameni ȋn jur și ne spun chestii rele și vin cu energie negativă și frică și ură. Mă simt prinsă ȋntr-o realitate diferită de ideea mea de viață. Mi-e frică și de traiul la țară, acolo terenurile sunt ale unora, altora, și nu ai voie să te plimbi pe ele, nu poți culege din natură că nu știi ale cui sunt fructele, pe ce proprietate cresc. Și nu știu natura, nu o cunosc, și asta se ȋnvață de la cineva. Nu avem ȋn familie cunoscători de ciuperci și ierburi, nu știu și mi-ar fi frică să vânez, nu ȋmi imaginez un rost, un sens pentru mine ȋn natură. Și nici nu mi-aș dori să am neapărat un rost, ar fi foarte frumos doar să trăiesc și să mă bucur de această experiență uimitoare care e viața. Ȋn schimb, trebuie să ȋncerc să ȋmi imaginez un job care să mă pună ȋntr-o relație mai bună cu societatea și/sau natura, un job plătit cu bani, prin intermediul cărora se trăiește de ceva vreme ȋncoace. Ȋmi place susurul apei și aș vrea să colind mai multe plaiuri, dacă tot am venit sau am fost făcută sau aruncată aici pe Pământ. Mă simt ne-ȋn-viață și din cauză că nu simt că am o familie extinsă, un grup cu care să interacționez constant, cu care să trăiesc. Chimia din mica familie unde am poposit nu e una constructivă, e mult stres și mă simt nedorită și neplăcută aici. Cred că e important ce primești zi de zi, ca stare, ca priviri, din jur. Te pot ridica sau pune la pământ. Un alt aspect al morții este nemișcarea. Simt ca stau pe loc. De mult. Parcă e ceva morbid ȋn asta. Poate e și vina mea, poate lipsa de imaginație, de posibilități. Având un copil alături e cu un mare procent mai greu să decizi să riști, să ȋncerci ceva nou. Cred că mi-am dorit și multă iubire, un partener de viață și de experimente și experiențe și muncă și dragoste. Un om cu care să transform orice muncă ȋntr-un joc și ȋn bucurie. Să construim cântând și să mâncăm zâmbind. Să dormim alături și să ne pupăm și să ne ȋmbrățișăm adesea. Copilul a adus ceva viață ȋn viața mea, dar oboseala aferentă m-a pus ȋnapoi pe locul nemișcării. Nu ȋmi dau seama dacă mă pot vitaliza ȋn curând sau vreodată. Ȋn rest, cum mai spuneam ȋn lucrări diverse, cred că renunțarea poate fi ȋnțeleasă ca un tip de moarte, renunțarea la identitate, la naționalitate. Un exemplu de acceptare de moarte ar fi donarea Transilvaniei către Ungaria. Vă dați seama ce față ar face Ungaria? Bine, ar fi măcel printre români și români, unguri și români, etcetera… Atâta generozitate nu ar putea exista ȋn etapa asta de dezvoltare a umanității. Nu știu de ce mi-a venit să menționez asta ca paranteză, dar acum e. Altfel, sigur sunt și celebrii oameni fără suflet sau inimă sau nu știu exact cum se numesc, care au ales să nu mai simtă. Să moară sufletește și să trăiască trupește, la nimereală. Poate e și asta o soluție. Când durerea e mare, preferi să uiți de tine, să te auto-părăsești. Nu mai ești tu. Bye-bye. Problema e că apar efecte secundare, ȋn sensul ȋn care, de obicei, nu ȋți mai pasă de nimic și de nimeni și poți face ușor mult rău. Pentru că nu mai simți. E o temă de gândire.

 

{{{ Talk to the other as if you’re talking to yourself. }}}

 Marina Albu, 31 January 2016, 9:48 PM

 

— Ce progres semnificativ sesizezi de la viaţa din peşteri încoace?

E frumos că ne putem deplasa rapid ȋn spațiu. Că putem filma de la distanță. Că putem explora oceane. Bine, vorba vine, la plural, doar unii ajung să și facă toate astea. Restul, ce mai văd la TV. Dorințe și oftat, invidie pe știrile care anunță că X politician sau vedetă merge de Crăciun ȋn Insulele Baleare sau ajunge ȋn Tibet sau New York sau Dubai. E păcat că nu ȋși permite toată lumea să guste din jucăriile și avantajele progresului. Să facem sporturi de apă ca Radu Mazăre sau să ne ȋngrijim corpurile ca prezentatoarele de emisiuni. Bine, nu pot spune că știu multe despre viața din peșteri, mulți spun că au existat ȋn trecut și civilizații evoluate. Sunt biserici săpate ȋn piatră, sub pământ, ȋn Lalibela, Etiopia, datate ca fiind de prin 1200 AD, care arată fabulos. Nu e epoca de piatră, ce-i drept, dar tehnica e remarcabilă, dați un search la imagini pe Google să le vedeți. Ȋn Egipt sunt temple incredibil de măiestuoase, decorate cu lux de amănunte, de prin secolele XVI-XVII ȋ.Hr. Nu ȋmi dau seama cât de inteligente erau credințele lor, dar templele denotă inteligență și abilitate, meticulozitate. Poate chiar știau mai multe decât știm noi, oamenii de rând, astăzi, despre originile omenirii sau măcar ale civilizației lor. Ceea ce se ȋntâmpla acum sute de mii de ani rămâne o enigmă. Creăm povești folosind morminte și instrumente, arme și gravuri sau picturi rupestre drept muze. Nu avem cum să știm sigur ce a fost, cum se purtau unii cu alții, cum se organizau, dacă unii au venit pe nave din zări ȋndepărtate sau au fost altoiți din maimuțe, dacă a decurs totul de la sine sau au fost factori externi, interni sau climatici care au dus la vreo mutație. Se spune că existau mai mulți canibali și mai multe sacrificii decât ȋn zilele noastre. Posibil. Nu aș băga, ȋnsă, mâna ȋn foc pentru asta. Cred că dezvoltarea tehnică și tehnologică a primat pentru umanitate și, ȋncet-ȋncet, se produc și transformări ȋn interacțiunea dintre oamenii de pe Pământ, de peste tot. Există ȋncă același concept de conducător Alpha care ȋndrumă și ia decizii și se constituie dintr-o grupare, dintr-un consiliu. Avem mai multă mâncare și avem mai multe vieți salvate. Cu toate că există vraci și plante de când lumea și se mai salvau deseori și atunci, iar medicamentele tot din plante și prafuri din natură sunt făcute, chiar și ce este numit sintetic vine tot din elemente din natură, nu din nimic sau neant sau găuri negre. Ce se spune despre durata vieții, cum că am trăi mai mult, eu nu cred. Cred că ȋn trecut, acum mii și mii de ani, oamenii aveau viața mai lungă. Era mai puțină poluare, viața era mai liniștită, nu erau atâtea responsabilități și frici, virusuri generate de armate și alte arme biologice, efecte secundare la tot felul de substanțe folosite ȋn industrie și altele de prin casele noastre. Știai de lei sau tigrii sau lupi, că pot ataca atunci când le e foame sau când sunt ȋntărâtați, dar sunt și multe cazuri de interacțiuni frumoase chiar și cu animalele mai periculoase, care au rămas imortalizate ȋn legende sau desene. Sigur, există diferite grade de dezvoltare de la trib la trib, de la națiune la națiune, de la civilizație la civilizație. Aș face o combinație ȋntre trecut, viitor și prezent, dacă ar fi să imaginez o lume.

 

_MG_8772

Marina Albu Dear M., I Try Not to Think of You but I Can’t (detail), 2013m. 35×28 cm, silkscreen on linen Copyright the artist & Salonul de proiecte

Marina Albu, DEAR MONEY, 2013, 35×28 cm, silkscreen on linen. Foto: Ștefan Sava, courtesy of Salonul de proiecte.

 

— La ce ne ajută rațiunea?

Teoretic, rațiunea ar trebui să ne ajute să luăm cele mai bune decizii ȋn viață. Să ne ajute să ne conservăm viața, să concepem un plan pentru a ajunge undeva, să știm ce consecințe au faptele sau vorbele noastre, să ne folosim de memorie pentru a pune informațiile cap la cap și a ajunge la răspunsuri sau rezolvări. Poate că și instinctul pur poate direcționa acțiuni și ne poate ȋndrepta spre soluții. Greu de spus. Nu cred că rațiunea este o condiție a existenței, nu cred ȋn „cuget, deci exist”. Cred că poți fi și simți că ești fără să te chinui gândind. Poți să ȋți faci listă de cumpărături sau poți să mergi undeva unde e de mâncare și să vezi ce te așteaptă. Cred că mare parte din educația pe care o primesc oamenii ȋn prezent este bazată pe dezvoltarea și urmarea rațiunii. E posibil să ne fi pierdut din instincte și din abilități, ȋn urma acestei direcționări. Animalele semnalizează și se recunosc de la sute de metri, uneori kilometri distanță. Sigur putem și noi ceva. Mai ales că ne credem ȋn fruntea regnului. Hai să creștem și pe emoțional, și instinctual și să vedem unde ajungem.

 

— Filmul lui Godard Une femme est une femme a fost criticat drept un film misoginist. Ca exemplu, replica „Cred că femeile n-ar trebui să depășească vârsta de 25 de ani” a fost considerată ofensatoare la adresa femeilor. Eu cred că sună mai mult a declarație de iubire. Tu cum o înțelegi?

U. M-am emoționat. Adică ȋmbujorat. Nu am văzut filmul. Ȋncă nu am o părere despre corp. Dacă ȋmi place și cu, și fără riduri sau mai slab sau mai gras. Cred că e bine să fim sănătoși, să ne putem mișca fără dureri, să nu avem lipsă de cartilaj la ȋncheieturi sau depuneri de grăsime pe aortă sau atrium sau unde se așază, nu mai știu anatomia prea bine. Nu știu dacă părul alb e frumos sau urât. E drept că suntem influențați de filme și reclame, cum că e bine și sexy să ai părul vopsit și fibra nu știu cum, flexibilă. Habar n-am. Băieții se cam iau după reclame, e drept. Ca să am succes ȋn tipul ăsta de societate, da, ar trebui să arăt tânără forever. Sau cum e, cât se mai trăiește acum? Că nu mai știu. Glumesc. Poate. Nu sunt supărăcioasă, deci comentariul nu mă deranjează. Poate nu toți bărbații cred asta? Oricum, eu mă simt de 25, sunt ȋn iluzia filmului.

 

— Pentru un artist vizual actul de a privi este însuși actul de creație?

Am citit deseori că obiectul observat se modifică în relația asta, privitor-obiect. Mi s-a întâmplat să fiu în preajma unei cămile, la un moment dat; și nu era nimic special. Când am început să mă uit la burta ei, cămila a venit la mine. Nu mă pricep la materie, la obiectele inerte. Și ele se mai modifică. Altfel, pentru mine nu cred că e așa. M-am mai uitat la câte ceva, la un trotuar pe care îl doream mai mare și, până la urmă, l-a modificat Primăria. O prostie de exemplu. Nu știu, sincer. Nu știu exact ce fac artiștii. De imaginat, ne imaginăm diverse lucruri atunci când privim. Și asta e creație – de idei, de imagini, în baza proprie de date. De acolo poate fi extrasă cândva, și creația poate pleca – ceva mai târziu. Bineînțeles, sunt mulți care pot mai mult, creează în fel și chip.

 

The Fear of One 04

Marina Albu, THE FEAR OF ONE, (2min32sec video, 2010; captură). We live in blocks of flats but we can still say we’re isolated. We’re isolated by a couple of centimeters one from each other. We stand in line at the market, we neighbor ourselves at the cinema, we touch our hands when we give or receive envelops, we pass by one another on the sidewalk. We are still savage animals trying to invent the proper behaviour.

 

— Ce îți taie respirația?

Respirație lentă și profundă am atunci când văd peisaje extraordinare, nu știu cum să traduc asta. Natura care te umilește. Sau vietăți pe care nu le-am mai văzut vreodată. Atunci poate fi respirație accelerată sau prelungită – diferă de la caz la caz, în funcție de cum arată, cât de rapid și dacă se mișcă. Poate și realizările tehnologice uluitoare. Sigur, și băieții, poate și fetele. Și sunetele care mă pătrund și atingerile care mă înmoaie sau activează în moduri bizare. Mi se taie răsuflarea când mă ceartă și mă insultă părinții. Atunci chiar simt că vreau să dispar.

 

— Ce regie spațială ai alege pentru lucrările tale?

Nici spațiul nu îl știu prea bine. Oriunde sunt chemate lucrările, le duc. Dacă ar fi să creez un setting pseudospațial, unde spațiul e înțeles ca spațiu cosmic, poate un loc în care atmosfera are culoare și se comunică prin schimbarea culorii pielii și ochilor. Un loc în care copacii scot sunete la atingere, sunete prietenoase, un loc în care există cascade suspendate în aer, pe presiunea aerului, nu știu. Probabil pot fi programate sau construite cumva în multe locuri, chiar și aici. Fantezie.

 

Screenshot (148)

Marina Albu w/ Adrian Bojenoiu @ The Table of Silence by Constantin Brâncuși, Târgu Jiu. Foto © Alexandru Niculescu & Adrian Bojenoiu.

 

— Asculţi muzică atunci când creezi, sau e linişte totală? Am în minte „duo-ul” Márquez-Bartok. Toamna patriarhului, pe care Márquez l-a considerat cel mai valoros roman pe care l-a scris, a fost influențat chiar și la nivel de structură de Concertul nr. 3 pentru pian de Bartok.

Nu prea ascult muzică. Nici în viața de zi cu zi, nici în momentele de creație. Nu am fost nici învățată să ascult, nici nu m-am autoeducat în sensul ăsta. Nici în familie nu se ascultă. Mama mai pune sunete relaxante sau ca din Spațiu sau Jean Michel Jarre, când se odihnește. Cu Lila dansez pe muzică de televizor și mai pun muzică de pe YouTube când sunt tristă.

 

— Care este iluzia pe care refuzi să o confrunţi cu realitatea concretă?

Nu refuz prea multe confruntări. Însă cam dau la o parte varianta aia în care realitatea e un vis sau o simulare sau ceva matrix. Desigur că variantele sunt pertinente. Ar putea fi orice. Dar nu prea mă gândesc la asta. Evit. Mai e o teorie legată de suflete și gravitație, că nu ar fi bine pentru ele să stea mult pe Pământ, prin corpurile umane, astea ale noastre sau astea care suntem, depinde cum ne definim. Ei, nici la asta nu mă gândesc deloc. Refuz să consider posibilitatea că ceva m-ar ține într-o capcană. Ca sursă de energie sau nu mai știu ce folos spunea teoria că avem. Cu toate că, evident, e unul dintre milioanele de lucruri posibile. Nu mă confrunt cu asta și nu duc mai departe raționamentul. De frică. Acum, care ar fi iluziile și care ar fi realitățile – hm, nu știu cine e în măsură să decidă. Noi ne încredem în simțuri. Însă simțurile nu sunt aceleași pentru toți. Și, în plus, simțurile noastre au limite. Range, cum se zice pe englezește. Știm bucăți de realitate. Sau bucăți de ceva. Și cu ele construim teoriile. Realitățile.

 

DSC_2517 DSC_2519

HOLY FENCE, Marina Albu, object, 2011, parte din expoziția de grup I Have Nothing to Show and I’m Showing It. Pe gard este scrijelit Now you have the chance to escape the mechanism of habitually and repeatedly consuming art. Gardul are o fantă prin care ai putea să vezi ce este în spate, un obiect și un video, dar îți oferă câteva secunde în care poți să alegi. Poți să alegi să refuzi, așa cum în video este aleasă soluția refuzului, a distrugerii obiectelor ce erau menite să distreze o copilărie, dar în schimb ele creau ierarhii. Cenușa lor se află în urnă. Foto © Pavilion Unicredit.

 

— Ce te motivează să te ridici dimineața din pat?

Nu prea mă motivează nimic. Mă trezește fetița sau vreun membru al familiei sau telefonul sau elicopterul care zboară neregulamentar sau nesimțit de jos și face un zgomot cumplit. Mă ridic din pat ca să îi dau de mâncare fetiței, să îi schimb scutecul, treburi practice.

 

— Să presupunem că ți-ai „căutat” măcar o dată numele pe Google. Ce ai învățat despre tine din voiajul ăsta virtual și ce amintire a păstrat Google despre tine?

Da, m-am căutat de câteva ori. E destul de impersonal ce am găsit. Nu chiar tot. Nu e ceva care să mă atragă să intru pe un link, să aflu mai multe despre mine. Cel mai mult mă recunosc într-o imagine cu mine din profilul de pe academia.edu parcă, unde nu am adăugat nici un document, nici o lucrare scrisă. Imaginea e puțin comică, am o rochiță de-a Lilei pe cap. Pare o basma neobișnuită și colorată. Poate asta ar trebui să mă inspire să îmi schimb demersul, să fac ceva care să iasă mai mult în evidență. Sau să mă promovez. Însă nu știu nici măcar dacă îmi doresc asta, de ce mi-aș dori să forțez lucrurile? Nu mă regăsesc cu adevărat în rezultatul Google. Oricum, pe Internet nu sunt oameni, sunt informații.

 

Screenshot (154)

DIN CAP PÎNĂ-N PICIOARE, 2013, performance de și cu Marina Albu și Lila Avramescu. Pe durata unei ore vom repera elemente care ne construiesc corpul, le vom pune la îndoială simbolicul și rolurile, le vom întorce pe toate părțile și vom inventa noi moduri de a le vedea și utiliza. În plus, elementele unice care ne construiesc imaginea vor fi puse pe tavă pentru a fi alese pe rînd, pigulite sau tocate mărunt. Împărțim corpul și apoi îl reconstruim, testăm noul mod și ne uităm în oglindă. Anatomia e istorie și vederea în spațiu e fizică. Ne măsurăm din priviri și ne recunoaștem în celălalt. Să fim pe poziții, noi! Imagine © Pavilion Journal.

 

 — Cum comentezi afirmația lui Gilles Deleuze din conferința Que-est ce que l’acte de creation? (1987): „Opera de artă nu este un instrument de comunicare. Opera de artă nu are nimic de-a face cu comunicarea.”

Cred că are dreptate. Comunicarea, în viziunea mea, are mai mult sensul de transfer sau de punere în dezbatere a informațiilor. Arta ar trebui să aibă un altfel de impact, la nivel subtil. Sigur, de mult timp plasăm sub umbrela artelor multe tipuri de lucrări. Nu îmi dau seama dacă eu am creat artă în sensul major. Tind să cred că, mai degrabă, nu. Încă nu mi-am analizat la rece lucrările. Ar trebui să avem senzații, emoții, revelații în proximitatea artei.

 

 — Crezi în viața de apoi?

Cred că e posibil să fie adevărat. Cred că e posibil să fie legat de corp un spirit care poate nu moare odată cu corpul. Dar nu am convingeri ferme în sensul ăsta. Ar fi frumos să ne transformăm în altceva, să avem și alt tip de trăire decât viața pe care o știm.

 

183172_4895015778559_344197903_n 947072_4895014858536_1000322493_n

TRECUTUL E ACUM, Marina Albu, 2012, instalație și video-performance (24min57sec). Parte din expoziția NEGRUZZI 14, curatoriată de Cătălin Burcea; a avut loc într-o casă care urma să fie demolată. Foto © Mihaela Ghiță.

 

 — Ambiția pentru o lume fără memorie/o artă a evacuării a accentuat conștiința imposibilității gestului de a șterge. Ce înseamnă asta pentru un artist vizual?

Eu cred că lumea uită. Ar putea să fie mare tam-tam mediatic, într-un an, la moartea unui artist, iar peste trei ani să se anunțe un mare eveniment cu el. Poate nu în cazul lui Michael Jackson sau al vreunui președinte. E adevărat însă că națiunile se iartă foarte, foarte greu unele pe altele pentru gesturi făcute de anumiți conducători ieșiți din peisaj. Și noi, în umilele vieți de ce om fi, uităm greu ce ni s-a făcut. Dar există și hipnoză și hipnoză în masă și autohipnoză și deseori funcționează. Poate în capitolul ăsta, cândva extins, ar putea intra și obișnuințele, sfaturile care se transmit din vorbă-n vorbă, normele nescrise care ne modelează și pe care le urmăm adesea orbește, fără să ne întrebăm dacă au sens. Evacuarea în artă s-a produs probabil de la curent artistic la curent artistic, noii i-au vrut afară pe vechi. La orice evoluție, se mai aruncă din vechi. Ca la upgrade-uri tehnologice. Pentru un artist vizual… poate e ceva legat de vorba aia, you cannot unsee what has been seen. Mai sunt și amnezii și ne mai prefacem și că poate nu am fost atenți și am văzut greșit. Sincer, nu știu cum să imaginez o artă a evacuării. Poate o evacuare a artei. Glumesc. Probabil că fără memorie am fi mai fericiți. Să nu punem la inimă, să nu facem atâtea calcule. Senini și senili.

 

— Crezi că ai reuşit să te desprinzi de condiţiile mediului artistic românesc, să ieşi de sub tutela „marilor”?

O, dar nu știu cum e să fii sub tutelă. Poate mi-ar fi plăcut să am părinți în artă. Nu simt că sunt continuatorul cuiva. Am primit sfaturi de la profesori; domnul Iosif Kiraly, profesor, artist, fotograf, mi-a fost alături la început, m-a recomandat și ajutat să ajung în prima întâlnire-workshop-expoziție internațională, Mobile Academy, în Varșovia. A fost o experiență uluitoare pentru mine. Tot el m-a sprijinit și coordonat la masterat, cu toate că simt că am apelat prea puțin la dânsul atunci, m-am eschivat destul de tare. Așa cum fac și acum la doctorat, cu doamna profesoară Ruxandra Demetrescu, istoric și critic de artă. Nu am intrat în contact cu marii pictori, așa că nu știu cum să mă poziționez față de ei. Și nici față de arta pe care o susțin ei. Din poze, îmi par oameni calmi, cu barbă albă în general, zâmbitori și bonomi. Însă nu știi niciodată ce e în spatele imaginii.

 

{{{ Anyway, if you make a baby, it’s good to make one when you don’t have too many wishes left. }}}

Marina Albu, 19 March, 3:00 PM

 

Invitație În Spațiu Neutru

Ofer spațiu temporar, gratis. Puteți programa o întâlnire sau mai multe, cu oricine, în spațiul GRILIAJ – Laborator de incidente, b-dul I. C. Bratianu nr. 35, et. 2, ap. 9 București în cadrul expoziției PÎNĂ UNA-ALTA, SUNTEM VULNERABILI (ȘI NU E NIMIC RUȘINOS ÎN ASTA) [2012, n.n.]. Locația este centrală, peste drum față de centrul vechi, aproape de Piața Unirii. Până pe 14 decembrie inclusiv, puteți veni ca la un bar, ca la biserică sau ca la un muzeu. Sau așa cum vreți voi. Aveți la dispoziție, din partea casei, 2 scaune și o masă, căldură și lumină. Sunt și pahare în spațiu. Dacă vreți, aduceți consumabile. Se poate și fuma. Nu veți fi supravegheați. Aveți toată intimitatea. Nu va fi nimeni în apartament. Cineva vă va deschide. Sunați la 0747010297 pentru rezervări. Nu e bătaie de cap pentru cel ce deschide, căci stă ușă-n ușă cu spațiul. Interfon 209 sau 207. Delectare!

Cu drag,

Marina

Foto © Iulius Costache

 

 {{{ Postnatal depression is very common.

After you’re born, you become depressed. }}}

Marina Albu, 21 March 2016, 6:42 PM

 

 — O întrebare pentru posteritate?

Vreți să fim din ce în ce mai înțelegători unii cu alții?

 

index

DEAR NEGRUZZI 14, Marina Albu, letter dated May 5th 2013, 2 pages (excerpt). Screenshot & frames by The Chronicle.

———————————

 

Colofon

Interviul cu Marina Albu a fost realizat de G. Șerban, editor The Chronicle, și s-a desfășurat în perioada 17-21 martie 2016.

 

Comentarii

comentarii

Scroll to top