„Cumințenia pământului”: 11 milioane de euro, din care 5 milioane sunt achitate de Guvernul României (Valoarea estimată a obrăznicăturii: 20 de milioane de euro, parol! – ca și când am „negociat” 9 milioane din prețul lucrării. La licitații, se scot lucrări estimate la zeci de milioane de euro pe care nu le cumpără nimeni – și nu pentru că nu ar fi bani.). Ce sunt 11 milioane de euro? O sumă derizorie în economia unui stat, una fabuloasă în economia unui individ. Dar – mereu e un dar.

Prim-ministrul României argumentează că, în afară de autostrăzi și spitale, „avem nevoie și de hrană pentru suflet” și că negocierea a fost condusă de „oameni care cunosc foarte bine piața de artă a lucrărilor lui Constantin Brâncuși, de experți recunoscuți la nivel internațional”. Să ne imaginăm că sunt un artist român contemporan și am șansa nemeritată de a-i aduce la cunoștință premierului prin ce suferințe greu de suportat trec: „Domnule prim-ministru, mi-e foame și, în loc să mă preocup de propria-mi creație, lucrez cu ziua în construcții.” „Măi, omule, ți-am cumpărat deja hrană pentru suflet.” „Domnule prim-ministru, înțelegeți că mă doare stomacul de atâta flămânzire.” „Măi, omule, nu pricepi că am dat 11 milioane de euro pe o sculptură de Brâncuși? Bucură-te!”

Numero due: să nu avem impresia că „cei care cunosc foarte bine piața de artă” sunt cei mandatați să achiziționeze opere de autori deja consacrați („consacrat” fiind, oricum, un cuvânt prea moale pentru Brâncuși). Cei care cunosc traiectoria artei sunt cei care depistează valoarea unui artist de la prima expoziție și îl țin sub urmărire, îl protejează sau îi acordă cele necesare pentru a-și împlini energia creatoare. Pot fi numiți astfel, de exemplu, cei care l-au „speculat” pe Adrian Ghenie (care, fie spus, este un pictor de galerie – nu o să-l vedeți prea curând într-un muzeu). Peste ani, statul român se va trezi din nou că își dorește să dețină operele pictorului român, împrăștiate deja în colecțiile private ale superbogaților sau supernorocoșilor. Din câte am citit, proprietarii „Cumințeniei pământului” negociază cu statul român de aproximativ doi ani, cu precizarea că mai există alți șase dispuși să intre în jocul posesiei, dacă guvernul român nu decide să o cumpere. Trebuie să fii prost să nu faci afaceri cu statul român, să nu-i acorzi prioritate.

3: „Cumințenia pământului” nu este o operă răsunătoare a lui Constantin Brâncuși. Cele mai importante sculpturi ale lui se găsesc în Franța și în Statele Unite (și nu de ieri, de azi, ci de cel puțin jumătate de secol). Intercalez replica lui Napoleon din „Francofonia” lui Sokoruv: „Monalisa sunt eu.” Franța deține „Monalisa” – singurul tablou inestimabil al lumii – datorită lui Napoleon, nu datorită lui da Vinci.

Nemaipunând, această sculptură nu „exprimă” revelația pe care Brâncuși a produs-o în sculptură (explicând ciobănește, Brâncuși a introdus „ideea” în sculptură; până la el, sculptura a fost pur mimetică: sculptezi ce vezi, iar dincolo de ceea ce vezi nu e nimic). „Cumințenia pământului” e înscrisă mai degrabă artei primitive, nu e o lucrare modernă, și n-ar fi fost nici o uimire să găsim una asemănătoare în peșterile Lascaux sau Chauvet, cu 17000 de ani în urmă. Geniul lui Brâncuși nu se află în „Cumințenia pământului” și, după mine, nu merita nici jumătate din suma plătită. „Cumințenia pământului” este o sculptură de Constantin Brâncuși, dar nu de acel Constantin Brâncuși. E absurd să credem că toate lucrările unui artist sunt capodopere, fie el Brâncuși. Povestea procesului prin care o lucrare devine capodoperă e lungă. Colecționarii reputați vânează anumite opere de Picasso, să spunem, și nu toate căcaturile de mari dimensiuni pe care le-a pictat Picasso. Un anumit Ghenie poate valora cât un braț Picasso-uri.

Odată cu anunțul că, în sfârșit (!), „Cumințenia pământului” va aparține României (și nu unei colecții private bucureștene), s-a readus în discuție înființarea unui muzeu național dedicat operei brâncușiene. Unde? La Târgu Jiu (astăzi, oraș de rit mafiot, cu o puternică alură mahalagească). De ce? Pentru că acolo s-a născut Brâncuși. Sunt curios câți străini vor veni cu avionul până la București și vor călători șapte (+) ore cu trenul ca să viziteze „Cumințenia pământului”. „Coloana infinitului” & co.? Doar posesorii unei idioțenii cu multe zerouri se duc la Paris pentru a vizita Turnul Eiffel sau „Monalisa” – mascotele. „Coloana infinitului”, „Monalisa” au intrat într-atât de mult în vortexul global de kitschificare (falsificare, reproducere etc.), încât nu mai au nici o ancoră. Sunt aici, nicăieri și peste tot.

Câți români vor vizita „Cumințenia pământului”, în condițiile în care, la noi, se merge la muzeu doar când e intrarea liberă? Pentru cei mai mulți români, 20 de lei sunt o avere (în sensul că se gândesc de șapte ori înainte pe ce ar fi mai bine să îi cheltuiască). Iar dacă mai am 20 de lei în buzunar, prefer de-a dreptul să-mi înec amarul într-un pahar de rachiu decât într-un tablou feminin de Luchian. Ori de câte ori am fost în vizită la un muzeu din România, nu am numărat niciodată mai mult de o mână de rătăciți (împreună, să fi plătit 80 de lei pe bilete). Când își va scoate investiția statul român pe această achiziție? Poate în 11 milioane de ani.

Astăzi, singura șansa de supraviețuire a muzeelor, așa cum au gândit-o muzeele care au pe an tot atâția vizitatori cât atrage întreaga Românie, e să se transforme sau să-și „înjecteze” metabolismul mall-ului. Ultimul muzeu pe care l-am vizitat a fost Louisiana din Copenhaga, unde aș fi stat de plăcere 24 de ore. De ce? Pentru că locația muzeului părea reședința unui multimiliardar ocult, smuls din „Eyes Wide Shut”. Pentru că puteam să beau cafea măcinată pe loc și să mănânc desert în interioarele muzeului; să mă plimb, în pauzele dintre expoziții, în pădurea care înconjura muzeul și să arunc cu pietre în lacul „privat”; pentru că aveam vedere panoramică la Marea Baltică sau puteam să îmi cumpăr haine organice, ceasuri și bijuterii create de artiști vizuali, cărți, albume, litografii. Pentru că organizează expoziții de autor unice, compuse din „totalități” de opere. Pentru că nu eram „supravegheat” și „urmărit” în fiecare cameră de exponate, ca nu cumva să fur ceva (paranoia românească: hoțul care se teme de hoți).

În calitate de vizitator, nu îmi pasă că Brâncuși s-a născut în Târgu Jiu. Nimeni nu o să suporte infernala infrastructura feroviară a României pentru a vizita câteva opere întâmplătoare ale lui Brâncuși la Târgu Jiu (care e capăt de linie; dacă mai vrei să vezi ceva, mai călătorești alte zeci de ore cu trenul). La fel cum, atunci când am fost să văd colecția Damien Hirst a Muzeului ARKEN, nu mi-a păsat dacă Damien Hirst s-a masturbat în vreo toaletă a muzeului sau prin împrejurimile lui. Vreau să văd opere (și nu operele rămase după ce celalalte muzee și ceilalți colecționari au cumpărat tot ce e mai visually disturbing) și să nu fiu manipulat cu istorii fanteziste, că nu știu ce copac a cioplit aici Brâncuși acum un secol. „Importanța locului în biografia lui Brâncuși”. Atât de important, încât l-a părăsit.

Statul își reafirmă identitatea de cel mai prost manager în orișicare domeniu. Amendament: Dacă nu aveam regi, să fim conștienți, nu am fi avut cu ce să „umplem” un Muzeu Național de Artă al României. Lucrările însemnate de la MNAR au făcut parte din colecția familiei regale a României. La MNAR, avem expuse tablouri de Brueghel sau El Greco pentru că am avut un Rege Carol, o persoană fizică, întâmplător pasionată de artă.

Ce-i doresc statului român e să lase morții pe unde i-a lăsat moartea și să finanțeze artiștii români în viață; sunt atâția care nu-și pot contura potențialul covârșitor, pentru că se pierd în chinul subzistenței. Artiștii sunt ființe speciale, fragile nu doar din prisma actului lor de creație. Unii artiști sunt atât de fragili, încât nu au forța să rotească cheia în ușă. Trebuie să le deschidă altcineva ușa. Ei, de cele mai multe ori, nu pot presta „meseriile” înscrise în nomenclator și nu sunt racordați la regulile de funcționare ale maselor. Iar asta nu spune că ei sunt, societal, incapabili, ci că nu sunt în măsură să-și găsească singuri o susținere (mediul artistic din România: la pământ). Ei cer atât de puțin (bani – adică efemerul) și pot oferi atât de mult (incalculabilul).

Vreți eternitate? Atunci, dați bani celor capabili să creeze eternitatea.

„Cumințenia pământului” este un rest de eternitate.

______________

Foto © The Chronicle, București

Comentarii

comentarii