Dialoguri interioare (II)

Pinul din fereastraContinuăm azi dialogul nostru cu Marius Delaepicentru despre tot felul de mărunţişuri ale realităţii nipone. De altfel, Marius are un blog extrem de interesant: îi puteţi descoperi frămîntările, dezamăgirile dar şi mirările.

Dragă Marius, am un prieten care odată ajuns în altă ţară nu a dorit să îşi înveţe fetiţa abia născută limba română. Ce ştie fiul tău despre România? Un cuvînt, o înjurătură, i-ai spus că vii de nicăieri?

Drept să-ţi spun, îi dau dreptate prietenului tău. Cînd conversaţia în casă se ţine în limba locului, e imposibilă aproprierea românei de către copii. Este şi cazul nostru. Dacă eu mor, i-am pregătit fiului meu cărţile de bază în formarea lui, tot în japoneză. Am căutat Platon, Montesquieu, Aristotel,Ben Franklin ş.a., am pus cărţile pe un raft şi i-am zis că, atunci cînd va cunoaşte toate ideogramele necesare le va putea citi. Nu le va putea ocoli.

Una din ideogramele propriului lui nume semnifică filozofia. Deocamdată e în clasa a II-a, cunoaşte două silabare de cîte 55 de semne şi peste 200 de ideograme, dar nu cunoaşte alfabetul. Are timp. Iar dacă va vrea să vorbească româneşte, nu are decît să întrebe. A învăţat cîteva cuvinte cînd l-am dus să-i arăt pe unde umblam cînd eram tînăr. Într-una din poze îl poţi vedea într-o poziţie marţială, jucîndu-se pe lapiezurile de la Ponoare. Cum ar veni, ştie că tacă-său nu a venit din Cosmos. Deşi se identifică a fi japonez, e mîndru şi că e român. Îl protejează de eventualele pusee de rasism infantil. L-am şi botezat.

Ce îţi spun prietenii din ţară? Ai mai ţinut legătura cu ei? Te deranjează sau îţi e dor de ei?

Nu te poţi scălda de două ori în acelaşi rîu. Între timp, a trecut o tranziţie peste ei, şi nici eu nu mai sunt acelaşi. De cînd am plecat, chiar şi substanţa din oasele noastre s-a înnoit de vreo şapte ori. Definesc prietenia cam ca Aristotel în Etica nicomahică. Aşa că prieteni, în sensul convieţuirii, nu pot avea în ţară. De altfel, am avut suficient de puţini cît să nu-mi încarc bagajul cu nostalgii grele. Mai dau cîte un „search” ca să mai aflu ce fac. Lumea virtuală are meritele ei, dar nu e permeabilă la schimbul de substanţă, indispensabil într-o prietenie. Am însă cîţiva amici aici. Prietenă mi-este numai soţia.

Să sărim de la una la alta. Cum trăieşte un profesor în Japonia? Îşi permite o Toyota, un Subaru? O carte, un vis, o amantă, o masă la restaurant?

Depinde de profesor. Se spune că dacă în Kyoto arunci o piatră în mulţime e imposibil să nu loveşti un sensei. Sunt profesori de tot ce vrei şi ce nu vrei. De ceai, de arte marţiale, de dans din buric, de nippon-buyo, de ikebana, de kimono…

Lăsînd gluma la o parte, profesorii din sistemul public preuniversitar au viaţă grea. Profesia le ocupă multe ore pe zi. Apoi, sunt, în acelaşi timp, şi supuşi trasferurilor frecvente, şi legaţi de glie. Mai clar, în funcţie de gradul de pregătire, au dreptul să predea doar în judeţul de baştină sau oriunde în ţară. Dacă, să zicem, din diverse motive se mută în alt judeţ, trebuie să-şi ia atestat pentru judeţul de destinaţie. Probabil autonomia locală e de vină. Se mai pune pe semne şi problema graiurilor. Multe. Numai în judeţul Gifu, de pildă, un profesor de la universitatea judeţeană a numărat 91 de graiuri locale. Soţia mea, a absolvit Istoria la Universitatea Ritsumei din Kyoto. Dar diploma de absolvire nu i-a dat dreptul de predare decît în judeţul Hiroshima. Oricum nu ar fi atras-o o carieră de profesor.

Maşina e de cele mai multe ori indispensabilă. Profesorii din sistemul public nu cred că au maşini „bengoase”. Subaru e posibil să aibă, dar foarte puţine modele sport. La maşini nu prea mă pricep. Iartă-mă.

Cărţile nu sunt o problemă. De obicei, cărţile, chiar scumpe, odată ce au depăşit ciclul comercial de exploatare, apar şi în ediţii ieftine (bunko) în format mic.

Visuri au şi profesorii, ca toţi oamenii. Vorbeam mai acum cîteva zile cu profesorul de atelier al soţiei mele (profesorul din şcoala secundară). Venise cu un grup de vreo alţi 10 colegi să spargă anul. Îşi cumpărase omul un burghiu conic, cu care putea da găuri de ce diametru vroia. Era fericit. Numai eu îi puteam înţelege bucuria, ca şurubar ce sunt.

Există vreun clasament al profesiilor onorabile în Japonia? Cum este văzut un profesor? Un măturător de stradă? Popa primeşte colivă şi prosoape la înmormîntări?

În trecut, ocupaţiile considerate degradante (tăbăcari, măcelari, incineratori de cadavre) le făceau cei dinafara sistemului de caste. Categoria numită eta hinin. Oameni care nici măcar nu erau trecuţi în recensămîntul populaţiei.  Din Era Meiji încoace, orice profesie, cu excepţia celor ilegale, este în mod egal onorabilă. Depinde doar de cît de bine îşi face fiecare treaba. Mi-aduc aminte, proaspăt venit în Hiroshima, pînă cînd ne-am făcut o clientelă la prăvălie, mai făceam şi alte munci. Mai pe la spaţii verzi, mai pe şantier căram materiale, ori ca ajutor de meşter. Montam luminatoare pe acoperişuri. Într-un timp, am primit şi o muncă la sortat gunoiul. Lucru la bandă. Trebuia să arunc de pe transportor, în buncăr, sticla brună. Cînd trecea cîte un obiect care m-ar fi interesat de luat acasă*,  pînă îl examinam, treceau sticlele brune, şi alergam după ele ca Chaplin după piuliţe. După o săptămînă m-au dat afară. Rîdeam cu soţia mea: nici măcar de gunoier nu sunt bun. Ce să fac, dacă nu mi se potriveşte lucrul la bandă?

Popa primeşte dar nu pretinde bani în plus decît cînd are de reparat acoperişul templului (cea mai scumpă piesă). Avem o clientă măritată cu un preot budist. Vine săptămînal şi ne aduce: ba cîte o ladă de bere, ba cîte o sacoşă de dulciuri, ba cîte o cutie mare de somen (un fel de paste făinoase extrem de subţiri). Capătă şi ei, şi împart surplusul.

Există moguli de presă în Japonia? Încearcă să manipuleze alegerile?

Nu există moguli. Presa este la fel de variată ca în România. Calitatea articolelor din presa scrisă serioasă este bună, deşi articolele sunt destul de scurte. Televiziunile particulare însă, sunt o catastrofă. Profesioniste, dar tabloide. Se ridică din ce în ce mai multe voci împotriva modului în care sunt întocmite programele. NHK însă, deşi nu are o cotă de piaţă prea mare, este BBC-ul japonezilor. Documentare mai bune ca cele făcute de NHK nu cred să fie. Am fost odată contactat de postul din Hiroshima al NHK. Vroiau să facă un mic program cu mine. Am refuzat, pentru că ştiam ce m-ar fi aşteptat. Nu pentru că nu aş fi dorit, ci pentru că ştiu că pînă nu le iese lor dubla aşa cum vor ei, ne chinuie ca pe Cristos. Pentru 3 minute ar fi în stare să ne mănînce 3 zile cu filmările. Într-atît de scrupuloşi sunt.

Sistemul de centralizare a rezultatului alegerilor este foarte bine pus la punct. La ora 20 se închid urnele, iar pînă la ora 2 se cunoaşte în linii mari fiecare loc din Dietă cui i-a fost repartizat. Mai rămîn unul, două, mandate neadjudecate. Jocul resturilor electorale din care rezultă ultimul loc adjudecat, se hotărăşte de obicei a doua zi. Asta, la alegerile generale, cînd e vorba, nu de un preşedinte, ci de 480 de deputaţi. În dinamică, cifrele apar mai rapid la televiziunile private. NHK le actualizează cu vreo 20 de minute mai tîrziu.

Ajung în Hiroshima. Găsesc un Tezaur de Jidvei, un Castel Bolovanu?

În magazin găseşti foarte rar vinuri româneşti. Eu mai comand cîte o cutie de cabernet de Vînju Mare la o companie care mi-l trimite prin poştă. În ultimul timp au apărut mai mulţi importatori, însă se cam înfig la preţ. Oricum, Hiroshima e destul departe de porturile mari. Pe drum se vinde cea mai mare parte a vinurilor româneşti.

Ajung în Japonia şi japonezul mă întreabă al cui sunt – ce să îi răspund: Hagi, Nadia, Ceauşescu, Ilie Năstase, cîrnaţii de Pleşcoi, ţuica de Piteşti, mititeii de la Dealu Mare, Pleşu, Liiceanu, Patapievici?

Japonezii ştiu de primii trei, cîţiva de al patrulea, iar în ultimii ani, de Mutu şi de Kivu. Pentru produse din carne însă, e nevoie de autorizaţie de import. Jambonul spaniol (jamon) abia acum vreo trei ani a primit ausvais de import. La categoria P-L-P, am întîlnit un singur om, un patron al unei companii vechi, ce produce momiji manju**. Patronul e un mare consumator de Mircea Eliade.

Ai tăiat porcul de Crăciun? Ce s-ar întîmpla dacă ai tăia un porc în curtea casei?

Dacă aş tăia un porc în curtea casei, cred că nimeni nu mi-ar zice nimic. S-ar uita ciudat. De altfel, oamenii de la ţară mai ucid cîteodată cîte un mistreţ dacă le trece hotarul. E dreptul lor.

Nu am tăiat porcul, dar am urmat obiceiul local. Am bătut orezul. E un obicei de Anul Nou. Se fierbe în aburi un anumit soi de orez (mochigome) bogat în amilopectină. Se bate apoi într-o piuă de piatră (usu) cu un mai (kine) pînă se face o masă cauciucoasă din care se modelează turtiţe pe masa făinată cu amidon. Activitatea poate fi şi una de socializare a locuitorilor unui cvartal. Pentru întărirea armoniei sociale. Ca de altfel şi festivalurile. Japonezii acordă mare atenţie formării şi întreţinerii comunităţilor. Cartierul în care locuiesc nu are mai mult de 50 de ani, dar are comunităţi articulate. Terenul însuşi nu cred că e mai vechi de 100. Dincolo de braţul rîului sunt fabricile Mazda. Pînă la îndiguire, mareea urca pînă în dreptul casei, şi chiar mai mult de un kilometru, dincolo, în amonte. Cum ziceam, a fost teren agricol. Grădini de legume. În special lotus de rădăcină (renkon). În locul grădinilor sunt azi case şi ateliere. Rădăcina de lotus dă azi doar numele festivalului local (Renkon matsuri). Cînd zic local, mă refer doar la cartierul Shinonome. Să revenim. Turtiţele (mochi) se pot mînca în multe feluri. Fie băgate în supă, fie într-o fiertură de iarnă (nabe), fie fripte pe jar şi muiate în shoyu îndulcit, sau chiar încălzite în microunde şi tăvălite prin pudră de şrot de soia (kinako). Fotografiile sunt luate în trei locuri, şi în ani diferiţi.

Ne-ar aresta cineva dacă aş veni în Hiroshima şi am face oaie haiudească? (groapă, mult jar, cîntece ritualice)

Oraşul e prea înghesuit (v. poza) pentru a ne dezmăţa aşa. Dar într-un camping nu e nicio problemă.

————————–
*  – în fiecare zi plecam cu cîte ceva util. Într-o zi am plecat acasă cu o enciclopedie în 14 volume.
**  – un fel de prăjiturele în formă de frunză de arţar, din aluat spongios, umplut cu o pastă mălăiaţă de fasole îndulcită)

Oarasul vazut de pe munteIn cartier_3Bulevardul PaciiUmbra pinului in fereastraLa gradinita_12007-10-0578-28

Comentarii

comentarii

Scroll to top