Dialoguri interioare

image4Nu mai ţin minte cînd l’am descoperit pe Marius şi el m’a nedescoperit pe mine. El avea viaţa lui şi mai scria cîte o replică pe forumurile cotidianelor, eu aveam viaţa mea şi îmi plăcea să citesc gîndurile şi opiniile unui român stabilit în Japonia. Într’o bună zi, de curînd, mi’am adus aminte de el, i’am căutat adresa de mail şi i’am găsit’o pe un site japonez, i’am scris şi, cu o politeţe de care numai oamenii tare îndepărtaţi şi necunoscuţi sunt în stare, domnul Delaepicentru mi’a răspuns. Îmi doream de mult un corespondent thechronicle în Japonia.
Azi, aşa cum politicienii v’au obişnuit deja, mai tăiem încă o dată panglica rubricii Să ne intervievăm pe noi înşine, rubrică inaugurată oarecum parţial, doar primii 2 kilometri, cu întrebările pe care i le’am adresat lui Iulian Tănase cînd cu Prima mea beţie.

Azi noapte, i’am scris lui Marius rugîndu’l să ne scrie despre cum se vede în Japonia reacţia presei americane referitoare la reverenţa lui Obama în faţa Împăratului Japoniei, iar Marius mi’a răspuns: America n-are decît să urle. Atîta timp cît protagonistul nu avea interdicţie medicală, e OK. Subiectul nu e minor, e microscopic. Şi fals, aşa cum, uneori, la microscop, vezi cîteva picături de ulei şi crezi că sunt coci. A te înclina în faţa celuilalt nu e nicidecum un gest de servilism. E o formulă gestuală de salut, pe care o poţi adresa oricui, fără teama că nu ţi-a ieşit bine pronunţia. Este un gest simplu, în primul rînd de validare a existenţei celuilalt. De altfel, Împăratul însuşi a făcut un gest simetric. A dat mîna cu preşedintele Obama, ceea ce la urma urmei e tot o formulă de salut din registrul partenerului. Reciprocitatea nu poate fi decît cel mult amuzantă. Ca şi cum un român i-ar spune unui japonez: „arigato”, iar răspunsul ar fi: „cu plăcere”.

I’am răspuns că nu pot publica aşa ceva – şi mi se pare normal: nu poţi începe un articol (fără titlu, fără introducere în subiect) cu „America n-are decît să urle”. Cred că nici domniile voastre nu aţi fi făcut’o. Marius nu s’a supărat.

Doamnelor şi Domnilor, din Hiroshima, Japonia………………..Marius!

CS: Cînd te-ai stabilit în Japonia, o iubeai deja, o urai sau îţi era indiferentă?

Marius Mistreţu aka Marius Delaepicentru: Cu mult înainte de a mă stabili în Japonia, m-am „destabilit” din România. A fost un proces lung de învăţare a vieţuirii. Am plecat iniţial pentru a munci. Ilegal. A te raporta emoţional la o destinaţie, mai mult sau mai puţin cunoscută, presupune oarecare coerenţă interioară. Cu un paşaport mirosind a şifonier, veneam dintr-un regim (quasi)poliţienesc şi eram pregătit doar să supravieţuiesc. Eram stăpînit de frici, de paranoia, vedeam duşmani peste tot. A durat cel puţin jumătate de an pînă am înţeles că se poate trăi şi normal. Chiar dacă ilegal. Mai tîrziu mi-am pus viaţa în ordine, iar cînd m-am stabilit definitiv, ştiam ce fac.

CS: Citisei înainte Shogun? Cît e adevăr şi cît e fabulaţie despre Japonia în Shogun, acum după ce o cunoşti mai bine decît cei care o „cunosc” doar din literatură sau film?

MD: Am citit Shogun, însă nu am mers pînă la capăt. Nu am reţinut nimic, deci nu pot spune cîtă fabulaţie e acolo. Mă obosea, mă distrăgea, pentru că cu greu găseam o pagină fără termeni în limba  „japomână”.  Într-o carte scrisă de un autor nejaponez, însăşi frecvenţa mare a cuvintelor japoneze e suspectă.  Mesajul e unul singur: „ia, uite ce băiat deştept şi iniţiat sunt io!, şi ce fraier eşti tu, că nu le ai p-astea cu japonismele.” În general evit chestiile în vogă. Găsesc mai utilă apropierea de cadavrul unui produs aflat la sfîrşitul ciclului de exploatare comercială. Să văd ce mai rămîne din idolul vremelnic, după ce trec snobismele şi falsele trăiri colective. Dacă am învăţat ceva de la Clavell este doar să fac pe dos. Să nu abuzez de barbarisme neasimilate de o limbă, atunci cînd vreau să comunic ceva.

CS: Îţi spune ceva Lost in translation?
MD:
Da, dar cred că a apărut prea tîrziu pentru mine. Între timp, propria mea integrare face ca situaţiile cu haz să fie mult mai puţine.

CS: M’am întîlnit pentru prima dată cu Japonia citind despre zeiţa Konohana sakuya hime (Prinţesa care face să înflorească pomii şi florile) – te rog să mă corectezi dacă greşesc. Această întîlnire s’a întîmplat cînd aveam 14 ani. Mai tîrziu am aflat şi despre filmele destinate adulţilor şi am fost şocat. Cum ai perceput acest antagonism între exacerbarea purităţii şi cea a simţurilor? Dintre poezie si trup.
MD: Te admir. Nici acum nu ştiu cine e domnişoara Kono. Cum zice francezul:  „n-am dormit niciodată împreună”. Dar n-au intrat zilele în sac. Totuşi, ca să nu pleci chiar cu mîna goală de la mine, uite, mai demontez o prejudecată. Mulţi au impresia că Fuji-san înseamnă „domnul Fuji”. Greşit! Înseamnă ceea ce este, adică un munte. „San” e sufixul pentru munte. Ce înseamnă Fuji? Nu e prea clar. Se pare că vine de la fuji (bisilabic) care înseamnă: „ne-doi”. Adică nepereche. Însă ideograma pentru negaţie nu poate fi folosită în toponime şi antroponime, fiind una nefastă. De aceea, muntelui cu pricina i s-au alocat două ideograme cu rol de fonem, care, în alte împrejurări, semnifică chestii nobile, precum „belşug” şi respectiv „samurai”. Mai există un cuvînt citit „fuji”, dar el are o singură ideogramă, care semnifică „glicina” (leguminosul, iar nu aminoacidul).
Despre filme, ce să zic? Adesea facem aproximarea: popor-egal-persoană, lucru ce nu ne apropie de adevăr. Nu e obligatoriu antagonismul. El e mai degrabă o excepţie. E mai puţin probabil să întîlneşti cele două înclinaţii în aceeaşi persoană. Pot fi oameni cu înclinaţii ceva mai lirice, şi oameni cu personalitate mai puţin armonioasă. Pe scurt, sunt consumatori şi consumatori.

CS: Cum e viaţa unui român în Japonia?
MD: Depinde de român. Unii se adaptează greu sau deloc, alţii, se simt bine mersi. Diferenţa e doar că cei mai puţin flexibili stau mai puţin în Japonia, tînjesc după veşnicele plaiuri ale vînătăii, bîrfesc mai mult, le put mai multe, se ceartă mai mult, şi spun că japonezii sunt cam tîmpiţi.

CS: Ai scuipat pe stradă a doua zi de cum ai ajuns în Japonia?
MD: În general nu scuip.  Mai vezi cîte un moşulică mai puţin educat care o face, dar mai ales prin oraşele de provincie.

CS: Cum arată cerşetorii japonezi?
MD: Murdari, dar nu cerşesc. Ei doar caută. Umblă prin gunoaie, pescuiesc, vorbesc la celular, scot porţii de mîncare din vitrinuţele scoase în stradă şi apoi aduc farfuria înapoi, adună chiştoace, scotocesc prin automatele de ţigări şi de băuturi în speranţa unui rest de bani uitat, se adună la taclale, dorm în cutii de carton, strîng cartoane, doze de băuturi şi le predau la DCA…

CS: Cum se comportă japonezii cu un străin?
MD: În general, bine. Sunt foarte previzibili. La început pun cam aceleaşi întrebări. Dacă le vorbeşti în japoneză, mai ales într-un grai străin locului, practic le poţi citi patru cinci întrebări înainte, precum şi ordinea în care ţi se vor pune. Dacă apucă ei să-ţi vorbească într-o engleză aproximativă, iar tu le spui  că nu ştii engleză, ci doar japoneză, de asemeni le stîrneşti simpatia.

CS: Sînt cîini vagabonzi în Japonia?
MD: Cîini vagabonzi nu sunt. Numai pisici. Cîini sălbăticiţi însă, mai sunt. Prin păduri. Nu se apropie de ariile locuite. Altfel, mamifere parăsite nu sunt decît şobolanii şi nurcile. Nurci am mai văzut alergînd de-a curmezişul străzii, dar şobolani, niciodată. Ciori sunt însă multe, ţinînd seama că cioara este la origine o pasăre de pădure. Iar păduri sunt multe. Dimineaţa, înainte de răsărit, vin la jumulit de gunoi.

CS: Gogoşi? Ciorbă de burtă?
MD: Gogoşi sunt de toate felurile. Ciorbă de burtă, nu. Burtă se mănîncă, dar la restaurantele cu bucătărie coreeană. Cam fiecare restaurant coreean are pusă afară şi o maşină hurducăioasă de spălat şi curăţit burta.

CS: Ai restaurant. De ce restaurant? Vocaţie de mic? Eu, cînd eram mic, doream să mă fac bucătar – te-aş înţelege.
MD: Aşa s-a nimerit. De mic mi-a plăcut să împerechez materii şi să văd ce se petrece. Cînd am ajuns în Hiroşima eram prea bătrîn chiar şi pentru o manufactură de miso (pastă de soia fermentată), singurul proces fermentativ practicat în zonă, pentru care aş fi avut oarecari competenţe, şi care mă atrage. Pînă la 33 de ani am fost inginer chimist. Şapte, opt ani am crescut microbi. Ştii cum e. În orice chimist e un bucătar latent. Dacă reuşeşti să hrăneşti bacterii, acomodarea cu oamenii nu e grea. Aşadar, principiile, fenomenele intime, îmi erau familiare. Păstrarea igienei, asemenea. Adesea spun că sunt specialist în a găsi murdăria acolo unde ea nu se vede. Iar ca bucătar autoangajat nu-ţi trebuie diplomă, ci doar un atestat de responsabil cu igiena.

CS: Ai incercat să le impui vreun fel de mîncare românesc? Să faci vreo mişcare de marketing – bucătărie fusion? Sărmăluţe, ciorbă de potroace, mititei, iahnie de fasole, ciolan afumat? Piftie, tobă, caltaboşi…
MD: Din poziţia mea nu pot impune nimic. Am în meniu sarmale şi cîrnaţi de casă. Sunt perioade cînd cererea de mîncare românească e mai mare, dar fără vreo legătură cu flora, fauna, clima sau ziua de salariu. Deţin monopolul sarmalelor pe o rază de 800  de km. Mititei nu fac, pentru că nu-mi place să afum bucătăria. În schimb, fac punctual musaca, ghiveci de legume, zacuscă, ciorbe după cum îmi trăzneşte, iar de Crăciun, tobă, piftie, lebăr etc. Am succes mai mare cu preparatele de legume, decît cu cele de carne sau de peşte. Românii au un fel special de a pune în valoare gustul legumelor. Asia merge mai degrabă pe aspect, culoare, tăietură etc. În ultimii ani am profitat de colageno-mania vremelnică (toate drăciile, de la băuturi şi pînă la cosmetică, îşi fac din conţinutul de colagen punct forte de marketing) şi prezint preparatele mele de Crăciun în formula aproximativă: „colagen pînă la plăsele„.  Altfel, mai adaptez niţel gustul, în aşa fel încît să nu fie prea mare distanţa dintre aşteptări şi realitate.

CS: Vin la tine la restaurant: cît mă costă o friptură, o ciorbă, o sticlă de vin şi un digestiv?
MD: Friptură nu am în meniu decît la rezervări personalizate.  Preţul unitar mediu e cam de 3700 de yeni. Dar dacă vii singur şi comanzi o sticlă întreagă, doar vinul te costă 3000.

CS: Ai soţie japoneză. Cum ai cucerit’o?
MD: [Întrebările din seria asta încep să semene cu cele pe care japonezii mi/ni le pun. :)]
Ea zice că ne-am cunoscut într-un avion Air France, la clasa I. Eu, că am găsit-o beată în şanţ, am luat-o, am spălat-o şi s-a făcut ca nouă. Bineînţeles, adevărul este altul.  Munceam într-o crîşmă cu profil italienesc. Bucătărie deschisă. Ea era secretăreasa unei patroane de club din aceeaşi clădire. Adesea veneau să mănînce în grupuri relativ mari.
Aproape că n-am remarcat-o. O singură dată mi-a fost prezentată, dar nici unul dintre noi nu are de atunci vreo amintire fermă. Mai tîrziu, surmenat, am renunţat la slujba de la parter şi m-am angajat la patroană. Femeie trăită 28 de ani în State, vorbitoare fluentă de engleză, pianistă, şi ultima soţie a lui Henry Miller. Bineînţeles, odată mutat cu slujba, am dat şi de viitoarea mea soţie. Cum ar veni, a fost dragoste la a adoua vedere.

CS: În cît timp ai învăţat limba japoneză? O ştiai deja cînd ai plecat din România?
MD: Habar n-aveam. A durat două luni pînă am învăţat cuvîntul apă, şi tot atît pînă cînd am descoperit într-un atlas că munţii sunt aproape şi, deci, cum pot scăpa de sentimentul sufocant de conurbaţie fără limite geografice. Jumătate de an nici nu m-am gîndit să studiez limba, pentru că îmi planificasem să stau numai un an. Mi se părea risipă de memorie.
Japoneza nici acum n-o ştiu. Uneori îl mai întreb şi pe fiul meu. Am început cu un dicţionar electronic, de care nu m-am despărţit nouă ani. În Tokio aveam marele privilegiu ca 80 de minute pe zi să circul cu metroul. Număram trăsăturile de penel ale ideogramelor de pe praporii de reclame din vagon şi aşa le căutam în dicţionar. Mai tîrziu, intuiam ce citiri ar putea avea, iar viteza de căutare creştea. Acum cred că pot recunoaşte cam 1200 de semne. Cam cît un elev din clasa a VI-a. Deşi le-am învăţat cam la vîrsta cînd Pitagora învăţa tabla înmulţirii, îmi place să cred că m-a ajutat obişnuinţa de a citi formule chimice structurale. De scris nu le pot scrie decît cu maşinăria. Scrierea de mînă cere un exerciţiu diferit, pe care nu mi-l permit.

CS: Pe soţia ta ai luat-o cu „Păpuşa, mergem la un film?” Cum arată codul de cucerire a unei japoneze? Există vreo reţetă?
MD: Nu e nicio reţetă. Sau nu vreau s-o caut. În opinia mea, reţetele sunt reproductibile pe obiecte mai puţin animate. Nu pe subiecţi umani. De obicei se cere permisiunea partenerei pentru a deschide o relaţie. La vremea aceea n-am ştiut. Aveam doar mirosul. Instinctul. Experienţele anterioare. Mergeam deja pe 35, iar ea nici nu împlinise 24. Cum ziceam, ea termina programul cu o oră, două, mai devreme. Am întrebat-o direct: „unde mă aştepţi la noapte?”.

CS: Găteşti în casă româneşte? Înjuri?
MD: Acasă nu gătesc. De două ori în viaţă mi-am făcut din hobby meserie. E destul. Soţia mea nu e o tehniciană culinară. În general, cînd ea e în bucătărie, îmi fac de lucru în celălalt capăt al casei. Nu de alta, dar e crispată numai la gîndul că un profesionist stă s-o privească – inevitabil critic – cum îşi organizează treaba.
De înjurat, nu obişnuiesc, însă îmi mai scapă cîte una. Fiul meu a remarcat: „Tata, cînd se enervează de unul singur, zice: ppista… ppista.”

CS: Cînd Japonia cîştigă la fotbal, japonezii spun În seara asta Dumnezeu a fost japonez?
MD: Le-ar fi cam greu să-i dea lui Dumnezeu o naţionalitate, pentru simplul fapt că ei se căsătoresc în rit shinto, fac parastasul în rit budist, iar Împăratului i-a expirat mandatul de zeu în 1945. Fotbalul nu este regele sportului. Nu are loc de baseball. În ultimii ani însă, a devenit mai popular. Adesea le spun japonezilor că, pentru a crea premizele forţei stabile în fotbal, e nevoie de trei lucruri: maidane, şomaj şi „modele” potrivite de parvenire socială.

CS: O reţetă culinară japoneză, specialitate a restaurantului tău? Pentru ce reţetă să venim la tine? (dă-ne adresa, locurile ieftine unde putem dormi în apropiere, ce putem vizita).
MD: Micul meu restaurant are bucătărie italo-românească. Reţete nu vă pot da din vorbe. Am soluţii tehnice atît de unice, încît mi-e greu să le descriu. Şi nici n-ar fi utile în România. Cum ar fi să vă spun cum se face mămăliga prin combinarea a trei feluri de făină de gritz, ca să iasă ceva asemănător cu ceea ce ştiţi deja? Cum ar fi să vă povestesc cum mă lupt să fac varză murată, în condiţiile în care pericolul este, nu să se acrească prea tare, ci să devină o masă de muci? Deh!, altă climă, alţi germeni, alte echipamente enzimatice.
Despre locurile de cazare nu vă pot spune prea multe. Mai degrabă aflaţi de pe internet. Locuri importante de vizitat sunt două: Parcul Păcii cu Memorialul şi  insula Miyajima, unde puteţi vizita un templu Shinto înscris în patrimoniul Unesco. Şi multele căprioare, ce umblă printre turişti şi le mănîncă merindele. Apoi, înapoi în oraşul Hiroşima, cîteva muzee, din care unul de artă contemporană, unul de artă modernă, o bibliotecă de manga, un muzeu al îndeletnicirilor tradiţionale din judeţ, apoi cîteva temple, precum şi castelul familiei Mori (fondatorul ţării Aki – numele vechi al judeţului). Se poate merge şi la Kure, unde a fost o bază navală de război, iar azi e un muzeu al crucişătorului Yamato (la fel de „nescufundabil” precum Titanicul). Dacă ajungeţi în partea cealaltă a golfului, puteţi vizita la Iwakuni (în judeţul Yamaguchi) un pod numit Kintai şi un castel, pe o colină cam abruptă. Dacă vă nimeriţi pe la începutul lui mai, puteţi vizita şi baza americană, unde se comite un miting aviatic. Vă puteţi apoi întoarce la hotel cu faţa arsă, plină de vezicule doldora de lichid, dar cu poze reuşite, şi cu amintirea cozilor la closet.

CS: Marius, să zicem că e sîmbătă, restaurantul e închis: stai pe terasă, bei un ceai şi admiri florile de cireş? Vin ceilalţi români din Hiroshima şi faceţi un grătar în curtea casei? Cu o berică şi o muzică lăutarească? Care-s ritmurile păcii tale?
MD: Sîmbăta muncesc. În ultima duminică din lună organizează soţia mea reprezentaţia de flamenco, aşa că am doar trei, patru duminici libere lunar. Muncesc 300 de zile pe an. Ieşirea la cireşi de obicei se face în grup şi se lasă cu băute. Găsesc sinucigaş să beau în soare, mai ales la cei 50 de anişori ai mei împliniţi. În general nu beau de loc. Cam o dată pe an pot spune că beau să mă pilesc. Dar nu prea tare. Românii din Hiroşima sunt puţini şi ocupaţi, şi de vîrste prea diferite, şi cu sensibilităţi pe care nu vreau să le iau în gestiune. Pacea mea se reduce la cîteva ore în miezul
nopţii. După ce adorm toţi, îmi văd de ale mele. Mai repar cîte un aparat foto, mai meşteresc în cîte un calculator, mai citesc, mai ascult cite ceva… În puţinele zile libere cu vreme bună, iau drumul către munte.
Într-un timp organizam tabere cu o gaşcă de clienţi. Dar şi atunci aveam frustrările mele. Se înconjurau de prea multe lucruri şi cărau totul cu maşinile. Treptat, pe măsură ce s-au căsătorit, gaşca s-a spart. Merg doar cu fiul meu. Am locurile mele, unde-mi trîntesc cortul în aşa fel încît să ascult curgerea vreunui pîrîu. Fug de zgomotul motoarelor de orice fel. Telefon celular nu port de loc. Doar unul, două, aparate foto, care au marele merit că tac. Cînd meseria îţi cere să fi sociabil, alegi (quasi)singurătatea. Presimt că în curînd, pe măsură ce fiul meu va fi tot mai adînc ancorat în societatea vîrstei lui (joacă fotbal şi shogi – un fel de şah de origine coreeană, dar ceva mai complex) voi merge din nou pe munte, singur de-a binelea. Marea e colea, dar nu mă atrage. Nici televizorul. Din fericire, soţia mea, de asemeni, preferă singurătatea în clipele de răgaz. Avem hobby-uri total diferite. Ea, flamenco, lectura şi scrisul. Eu, şurubăritul, umblatul pe coclauri, zăcutul pe gînduri.

Legenda fotografiilor: duminică, 16 noiembrie, de la recitalul anual de vioară şi pian. Violonistul este român. Claudiu Hontilă. Pianista, Takeuchi Shoko, sponsorul lui Claudiu în Japonia, o femeie extraordinar de inimoasă. Cu evantaiul, în pas de flamenco, doamna Delaepicentru.
Doamnă şi domnule Delaepicentru, omagiile mele. Sayonara, pe curînd!
dsc01660dsc01511dsc01652dsc01518

Comentarii

comentarii

Scroll to top