În România post-decembristă exista, la poalele munţilor Parâng, un club de striptease. Acum, clubul cu pricina e mort de-a binelea, sodomizat, profanat. Recent, cum am trecut pe lângă ruinele-i înverzite, mi-au lăcrimat ochii. Atât de penetrantă era putoarea ce aureola locul. Fascinaţia mea, de atâta timp, se coagula în jurul numelui: Liniştea serii. Nu putea fi orice strip-club dacă purta numele de Liniştea serii. Mă încumet deci să reconstitui o parte din istoria striptease-ului românesc, paşii unei anchete istorice îi cunosc, nu trebuie să stăm după mila nimănui. Subiectul îmi pare mai mult decât rezonabil pentru a deveni membru corespondent al Academiei Române. Entuziasmat, îmi pregătesc desaga cu instrumentele de cercetare. Entuziasmul îmi dispare. Din cei câţiva ani de existenţă, Liniştea serii nu a activat decât două săptămâni sub titulatura de club de striptease. For fuck sake. Ceva nu a mers. Binemersi, munca îmi este îngreunată şi de inexitenţa unor documente scrise; aici nu a trăit nici un Verlaine. Rămân în braţe cu istoria orală, care-mi dă senzaţia şosetelor înmuiate în oţet. Mintea oamenilor suferă pierderi şi neclarităţi, nu e ceva pe care să te poţi baza. Plus, mintea mea e în paragină. Efortul e colosal.

Întâi de toate, să ne luăm după psihologi: să pornim de la noi înşine. Aşadar, am o amintire vagă cu acest club de striptease, care nu mă ajută cu nimic. Ştiu că vagabondam pe-acolo, când o mai tuleam de acasă. Memoria mea însă se opreşte aici. Ce se întâmpla acolo, pauză. Îi întreb pe alţii, dar nimeni nu pare să-şi aducă aminte de Liniştea serii. Mi-e greu să cred că toată lumea a făcut striptease în Liniştea serii. Devin puţin paranoic. Totuşi, câţiva dintre orăşeni pot să-mi identifice strada, în pantă, unde se afla clubul. Acum, noţiunea de club e şi ea foarte vagă, totul e vag, până la urmă. O folosesc, fiind deja consacrată. În realitate, Liniştea serii era o gheretă din tablă, cu ceva geamuri sferice – funduri de sticlă. Cum treburile (deja) merg prost, apelez la memoria părinţilor. În timp ce dau pe gât nişte tărie, o întreb pe mama, mai ştii ceva de Liniştea serii? Mama îmi spune, întreabă-l pe tată-tu. Pentru tata, subiectul discuţiei e total derizoriu. Cu insistenţe, scot câteva cuvinte. Îmi divulgă un detaliu foarte important pentru investigaţia noastră: acolo mergeau ăştia de nu voiau să fie văzuţi. Zic, continuă. Deja-l irit. Măi, îmi zice, eu nu am fost la striptease decât de două ori în viaţa mea, odată cu maică-ta şi odată când a trebuit să îi despart pe unii care se luaseră la bătaie. Bine, dar cine se prostitua în Liniştea serii?

Tata îşi aminteşte că erau nişte fetişcane din Moldova şi că erau urâte. Erau „împrumutate” de la alt club de striptease să performeze în scurta şi trista viaţă a Liniştii serii. M-am gândit apoi că e posibil să avem o cunoştinţă de familie care să cunoască toată istoria clubului. Vârsta o ajută. E o femeie severă, în jurul vârstei de 60 de ani. Îmi place să o vizitez, când şi când. Are ceea ce s-ar numi „darul povestirii”. Bat vreo două minute la uşă. Încep să şterg vizorul, poate nu mă vede. Într-un final, îmi deschide aproximativ bucuroasă. Mă invită în veşnica ei bucătărie cu probleme. Mă serveşte cu o băutură îndoielnică de lămâie. Astă dată a găsit să mi se plângă de bec, că nu e poziţionat cum trebuie şi din cauza asta nu spală bine vasele. Ştiţi că nu mă pricep…, îi zic. E un fel de râsa-plânsa, dar ea îmi spune, hai să mai şi zâmbim, dă-i în pula mea de bărbaţi. Adăugând, ca de fiecare dată când înjură, scuză-mă că vorbesc aşa în faţa ta. Staţi liniştită, îi spun, ca de fiecare dată când înjură. Înainte s-o întreb de Liniştea serii, mi-o ia înainte: nu vrei să vezi nişte fotografii de la un botez? Zic, cu ochii fals luminaţi, sigur. Nu ştiu în ce m-am băgat. Şiruri interminabile de bărbaţi, femei, copii. Cine or fi? La un moment dat, întreb, ca din căldare, asta e la ei acasă? Da, îmi spune, pentru că ăştia au bărbaţi acasă, nu tufă şi pule ca al meu. Îi greu să faci domni din coteţari, mă învaţă, dând click-urile de rigoare.

În timp ce îl bârfea pe soţul ei, aşa cum se întâmplă, intră soţul ei în cameră. Îi dă de ştire că trebuie să plece din localitate, un prieten de-al lui are probleme de sănătate. Păi nu i-ai spus să încerce ceaiul ăla (nu mai reţin care)…? îl întreabă ea din tocul uşii. Tu nu înţelegi că nu mai poate ingera nimic, că dă totul afară!? îi urlă soţul ei, cu ochii înlăcrimaţi. Situaţia se isterizează în ritmul viselor cu cofeină, ea o continuă pe a ei, dar nu a încercat ceaiul ăla, până la urmă, şi întoarce privirea înspre mine ca s-o aprob. Dezamăgind-o, probabil, îi spun că nu are rost din moment ce boala s-a împrăştiat în corp. Soţul ei profită de moment: păi nu poţi cu o femeie care vrea să îi distrugă pe alţii! Cum naiba să o mai întreb acum de striptease şi de Liniştea serii? Neavând nici o idee salvatoare, las totul de la sine. Nu ţi-e scârbă, mă, de ţara asta de căcat, mă întreabă imediat după ce soţul ei trântise uşa.

Pixelii nu se mai sting. Cum nu văd bine fără ochelari, era o oroare să le urmăresc. În timpul ăsta, ea îmi tot resuscita curiozitatea. Or avut ăştia o pălincă, îmi spune, îmi curgeau ochii că nu pot să beau. Apare şi soţul ei, imortalizat la o masă. Nu ştie să se comporte în societate, punctează, dar cu atâta scârbă, că ajung să iau la rând cele cinci întrebările verificatoare ale ştiinţei, ce, când, cum, unde, de ce. Nici Mona nu-i urâtă. Cine e Mona? o întreb încruntat. Aflu că Mona e sora femeii al cărui copil abia fusese botezat. Grozav, vociferez şi eu. Nu ştiu cum, dar de la oameni şi bairam ajungem la peisaje. Probabil de pe drum, după ce plecaseră de la botez. Doamne, de-aş avea o maşină, eu n-aş sta în casă ca tine, găseşte ea să-mi reproşeze. Păi, ştiţi, îi răspund, am de lucru, plănuiesc chestii, n-am vreme să mă plimb colo şi încoace, fără scop. Spre binele umanităţii, nu a interesat-o niciodată cu ce mă ocup. Dar e guralivă de felul ei, şi ea recunoaşte asta. Ştii, cum îs eu guralivă, începe să-mi povestească, i-am spus unuia, în magazin, omu’ cât trăieşte şi învaţă tot prost moare. Înainte să îmi pierd complet răbdarea, îmi arată nişte imagini cu Luna, aproape plină, completând, spune-mi tu dacă-i normal băiatul ăsta. O pozat şi luna şi cerul şi toate dealurile.

Printr-o încurcătură inevitabilă, se face că ne îndepărtăm foarte mult de prezent. Îmi povesteşte cum, pe vremea când lucra la uzină, era cât pe ce să fie înlocuită cu o inferioară a ei. Eu dacă-s doamnă, nu-s şi proastă, repetă când are ocazia. Asta care urma să mă înlocuiască, fiind tânără, s-o futut cu şefu’. Am stat eu ce am stat şi m-am dus la şefu’. I-am spus, să ştiţi că tânăr şi frumos nu rămâne nimeni. El era băiat deştept şi o priceput aluzia. Râd ce râd, după care realizez că ceva nu e în regulă. Stau de patru-cinci ore aici. E mai greu decât mă aşteptam să întreb o sexagenară de Liniştea serii. Fiindcă mi se urcaseră la cap toate cele, am invitat-o, a doua zi, pe la noi. Poate am să vin. A doua zi, spre seară, soseşte. Mă infig în discuţii. Deci… dau să încep. Ţi-am spus povestea cu Izmenilă? intervine ea fără preaviz. Zic că nu, păi şi atunci de ce râzi? Fii atent:

Se făcea că plec la băi cu soacră-mea şi fiu-meu, da’ nu cu ăla pe care îl cunoşti tu, handicapatu’ ălalalt. Ajungem la vilă morţi de oboseală, facem un duş, ne culcăm. A doua zi, mă duc să trimit o vedere acasă. Întreb de codul poştal şi mă trezesc cu un cărţoi în braţe. Ia şi caută! În timpul ăsta, soacră-mea intrase în vorbă cu unu’ din poştă. Îi las în pace. Când să plecăm, aflu că proasta de soacră-mea i-o spus lu’ ăla unde ne-am cazat. Hai, tu, nu fii proastă, îmi zice soacră-mea, că îţi cumpără şi ăsta o geantă, ne duce la un restaurant. Zic, pof-tim?! Când o zis a doua oară, hai, tu, nu fii proastă, am luat-o de păr şi am călcat-o în picioare, de o început fiu-meu să plângă că o omor pe proasta de bunică-sa. Eu am un anumit fler la bărbaţi, îmi dau seama când îs ţărani, când nu au chiloţi în cur, când îs analfabeţi. Ăsta, pe care l-o ochit soacră-mea, era vai de… pula lui. Baba îmi zice, lasă că te spun eu lu’ fiu-meu, da? îi zic, lasă că te spun şi eu lu’ fiu-tău că ai venit la băi să te fuţi. Soacră-mea voia să facă bani pe pizda lu’ noră-sa. Ei, lasă… Şi, cum să-ţi spun, mie îmi place plaja, distracţia, muzica, şi aşa mai departe. Pe când stăteam la soare, ghici cine iasă din apă, în faţa ochilor mei: Moş-Pulă. Da’ nu-ţi spun, purta nişte izmene scurte, de pânză, de i se vedea toată (gesticulează în aer ceva mare şi rotund) pula prin ei. Spune-mi tu mie, cum să ne ducă ăsta la restaurant?! Păi lasă-mă dracu’…

– Da’ ceva poveşti despre Liniştea serii nu cunoaşteţi? Ştiţi, clubul ăla de striptease…
– Ah…
– Clubul ăla din colonie…?
– Nu ştiu. Ştiu doar că era un club de striptease în piaţă.
– Care piaţă?
– De sus. Se ducea cumatu-meu cu fiu-său să îi facă educaţie sexuală. Într-o seară, o lăsat toţi banii acolo. Dup-aia o venit proasta de soră-mea la mine, să îi dau bani de pâine.

După, am aflat de impotenţa cumnatului. Nefericirea îi survenise târziu, din cauza alcoolismului. Şi cine să-şi dorească alături un bărbat căruia nu i se mai scoală? Poate că ar trebui să vorbim despre asta. Despre marile iubiri ale bărbaţilor impotenţi, sau despre cum o femeie se împiedică în pantă, gândindu-se la epokhé-ul husserlian. Despre cum un bărbat face din trupul său poligon de tragere, sau despre lumea în care mâine nu vom mai exista.

Comentarii

comentarii