La radio, doi moderatori grohăie niște întrebări către un invitat prin telefon, apoi se dezmiardă reciproc, cu un ton – poate două – mai jos, zâmbind zgomotos unul la glumele celuilalt. Își iau rămas bun de la boul de la capătul celălalt al firului (ăsta aș fi eu), deși toată lumea știe că radioul e fără fir, asta e convenția, pe primele acorduri ale celui mai nou șlagăr (cuvântul ăsta ridiculizează o piesă fără să mai fie nevoie să spui ceva despre ea) vomitat de Miley Cyrus. Închid aparatul. Camera se scufundă într-o liniște groasă, sufocantă. Îmi doresc orice fel de zgomot, o manea de la vecinu’ de la 5, țipetele înfundate ale unei bătăi conjugale de la nea Costel care, altfel, e băiat bun și ne repară tuturor din scară diverse prin casă, veceul cu ecou al doamnei Emilia de sub noi, un accident în stradă, un geam spart, o sirenă, telefonul.

– Cine e?

– Eu. Nu mai vin, nu mai am când. 

– Aha.

Îmi dau jos blugii și tricoul bun și rămân în chiloți, măsurând muchiile camerei cu privirile, ca și cum o vedeam pentru prima dată. Am 42 de ani, îmi zic. Pe un raft cocoțat pe perete sunt două fotografii. În una dintre ele sunt labele picioarelor mele, subțiri și feminine, fotografiate cu marea pe fundal și imprimate cu un ușor accent polaroid. Accentul nu e voit artistic, e de la laboratorul execrabil la care am avut bani să developez. Camera e plină de viața mea, de patria mea, de prietenii mei, de aerul meu, de femeile mele, de amintirile mele. Trag aer în piept, liniștea miroase a tristețe. Nu sunt trist, îmi zic, și mă gândesc la ce-mi spunea un amic, zilele trecute, băi, problema noastră e că ne-am născut în contextul ăsta istoric și geografic de căcat, chiar aici unde s-au scurs otomanii, romanii, sovieticii, habsburgii, zice, și eu am ciulit urechile, uluit de această veritabilă lecție de geopolitică. Numai la Realitatea am mai văzut ceva atât de profund. Am fost mirat că prietenul meu poate fi atât de înțelept, el, un subinginer mediocru, om de afaceri ratat că n-a știut cui să dea șpagă, familist convins, dar rămas burlac din cauza unei miopii caraghioase. Sau, poate cine știe, nu și-a găsit jumătatea & shit. Problema noastră, băi, români, e că suntem un popor creativ, spun și eu către o audiență imaginară, și eu și ea rupți de orice fel de realitate.

Când a plecat frati-miu în Austria, căsătorindu-se, în disperare de cauză, cu o “puștoaică” de vreo 46 de primăveri doar ca să scape de-aici – e lagăr, băi, țara asta! – i-am spus că e un cretin. Că avem potențial. Că ne trebuie doar un scăpărici și umplem străzile, dărâmăm totul. Ca la Revoluție, când pe la 9 și treijdoi au încetat ostilitățile. De ce?, nu știm, așa a vrut pula lor, mi-a zis profesorul de istorie la facultate. M-am obișnuit de fraged cu instituțiile. Erau ele, contra mea. Luptă-te să te înscrii, luptă-te să faci o copie, luptă-te să schimbi trenuri care între două orașe fac un sfert de viață, luptă-te cu nămeții, cu familia, cu prietenii, cu vacile de la tot felul de secretariate pentru care ești o mizerie pentru care ele trebuie să tragă, da, domnule, muncim în doo schimburi, da?, apoi banca, apoi fiscul, apoi interviurile la angajare, apoi hai că mai închidem un ochi dar vii și mata cu ceva. Cu ce să vin, frate, că sunt sărac? Românul e creativ. Un scăpărici, umplem străzile.

Nu mi-au aprobat de casă. Mi-au zis la primărie că trebuie să fiu membru de sindicat, sau ceva. Lucram în televiziune. M-am dus la șeful de sindicat. Uite, vezi tu, te înscrii, dar o să dureze câțiva ani, facem și noi ce putem, m-a bătut pe umăr liderul de sindicat. Gurile rele spun că fura cabluri pe vremea lu’ Ceaușescu. Da’ lumea e rea. Acum văd și eu ce zicea propriatrul: pereții au început să se înnegrească de la fumul de țigară. O să mă las. Pentru toate e un sfârșit. Ha, ce bou sunt, râd și eu de scursura ontologică rătăcită prin liniștea asta vâscoasă a camerei, în care tutunul pârlit cu poftă sună mai puternic decât pădurile în furtună. Privesc cum sfârâie foița de hârtie a otrăvii, răsucesc un pic filtrul între degete de câteva ori, apoi mă uit spre fereastra, singura din cameră, prin care se văd ultimele două etaje ale blocului de vizavi. Mă ridic, mă apropii, dau perdeaua la o parte și mă uit în jos. Unu’și spală vioi mașina neagră, umplându-o de clăbuci de ziceai că-i Beyoncé. În rest, nimic. Acolo, deasupra ultimului etaj al blocului de vizavi, se înfoia acum vreo câțiva ani pasărea care mi se zbătea în piept și care îmi ciupea inima de fiecare dată când nu mai reușeam să visez cu ochii deschiși. Pe lângă mașina cu clăbuci trece poștașul, e zi de pensii.

Deschid televizorul, cotropit și paralizat de o disperare moale, rece și contagioasă, ca înghețata de vanilie. Un ministru mormăie pe deasupra unei burtiere scrise greșit că el demisionează când vrea. Mi-am dat seama ce vrea să spună și, din solidaritate, mi-am aranjat-o puțin în chiloți.

În camera mea, eu sunt rege, ce pula mea. N-o să afle nimeni, niciodată, ce e în cealaltă fotografie.

foto ©Rareș Petrișor

Comentarii

comentarii