Ieri, 21 mai 2015, Universitatea din București i-a conferit „celui mai influent filosof în viață”, Peter Singer, titlul de Doctor Honoris Causa în semn de apreciere a valorii operei sale filosofice și umaniste, a impactului și a semnificației sale pentru lumea contemporană. „Prin acordarea titlului de Doctor Honoris Causa profesorului Peter Singer, Universitatea din București onorează performanțele profesionale ale unei personalități recunoscute la nivel mondial ca fiind un gânditor complet, ce stă drept exemplu pentru aplicarea gândirii filosofice cu scopul îmbunătățirii vieții oamenilor.” Din 1999, Peter Singer este profesor de bioetică la Universitatea Princeton. Fragmente din lucrările lui Singer, precum și articole, recenzii și corespondențe, între care amintim articolul „Dreptul de a muri” / „The Right to Die”, pot fi citite în limba engleză aici.

Câteva reacții din online-ul nostru de toate zilele (doar titlurile):

1. „Rușine! Universitatea Bucureşti nu renunţă la intenţia de a-i acorda titlul de Doctor Honoris Causa lui Peter Singer”
2. „Protest față de acordarea titlului de Doctor Honoris Causa lui Peter Singer. Premierea eugenismului de tip nazist de către Universitatea din București?”
3. „Mi-e rușine cu Universitatea din București!”
4. „Un nazist contemporan a fost distins de Universitatea din București”
5. „Un susținător al zoofiliei și al uciderii nou-născuților va deveni Doctor Honoris Causa al Universității din Bucuresti”
6. „Un monstru (a fost) declarat Doctor Honoris Causa al Universității din București”

Trecând peste, un interviu cu Peter Singer din 2001, tradus pentru prima dată în limba română, acordat publicației americane Salon.

______________________

Viktor Frolke: Mai primiți email-uri de „binețe” și de amenințare?

Peter Singer: Amenințări, din când în când. În mare parte de la creștini conservatori.

Universitatea Princeton v-a fost întotdeauna alături?

Da.

Au loc discuții aprinse despre temele pe care le abordați în cadrul Centrului pentru Valori Umane?

Până să vin la Princeton, nu existau nici un fel de discuții. Acum, îl avem pe Lee Silver, biolog molecular care se preocupă de o multitudine de probleme de bioetică, și pe Shirley Tilghman, care conduce Centrul Național de Cercetare a Genomului Uman. Lucrăm împreună.

Cei din mediul universitar se tem să vorbească despre lucrările dumneavoastră?

În America, s-a permanentizat o anumită îngustime în ceea ce privește dezbaterea. Dincolo de limitele date, nu te poți aștepta să dai de reacții concesive. Problema nu e că oamenii spun: „Nu sunt de acord, e slab argumentat” și așa mai departe. Nu, ei țopăie cu pancarde sau scriu scrisori către rectorul Universității în care cer să fiu dat afară.

Credeți că, la mijloc, e vorba de o „corectitudine politică stalinistă”, ca să folosesc cuvintele conservatorului David Horowitz?

În ceea ce mă privește, conservatorii îmi spun că nu sunt în măsură să vorbesc despre anumite lucruri. Prin urmare, conservatorii au propria lor corectitudine politică – o corectitudine politică de opoziție, să-i spunem. Dar nu trebuie luați prea în serios. Nimeni nu mă poate împiedica să spun ce gândesc. Ironia, desigur, e că, din cauza controversei, și mai mulți oameni caută să-mi citească lucrările.

Colegii dumneavoastră de breaslă vă critică pentru că faceți afirmații șocante de dragul de a fi în lumina reflectoarelor.

Dacă te oprești doar la declarațiile controversate, fără să cauți să citești raționamentul din spatele lor, înseamnă că avem de-a face cu o lectură superficială. Dacă cei care mă atacă mă aud spunând doar că nou-născuții trebuie uciși și așa mai departe, atunci sunt o țintă ușoară pentru critică. Or, discutăm de o natură stricată a dezbaterii.

Președintele Bush vă enervează mai tare decât cineva care vă numește sodomit sau nazist?

Injuria nazistă obișnuia să mă supere având în vedere trecutul meu [trei bunici morți în lagărele naziste – n.n.], dar am fost acuzat de atât de multe ori că sunt nazist, încât nu mai reacționez. Ceea ce nu e tocmai bine, dar, la drept vorbind, m-am obișnuit să fiu numit nazist.

În Elveția, protestatarii pentru drepturile persoanelor cu handicap v-au smuls ochelarii și vi i-au spart în bucăți. V-a deranjat gestul lor?

Mda. A fost aproape un caz de violență fizică. Și faptul că unii din Germania mă cataloghează drept nazist. Dar nu te poți lăsa afectat de același lucru vreme de 12 ani.

Majoritatea susținătorilor dreptului de a muri sunt de acord cu dumneavoastră când abordați subiectul eutanasiei. Dar îi pierdeți atunci când sugerați că este în regulă să omori un nou-născut în primele 28 de zile, deoarece, până atunci, nu este conștient de sine și „nu are același drept la viață ca și ceilalți”.

Am scris asta în 1995. Mi-am schimbat părerea. Acum cred că trebuie luat fiecare caz în parte.

Ați ținut vreodată un nou-născut în brațe?

Am trei copii. Acum sunt mari și trăiesc în Australia.

Unii sunt de părere că teoria dumneavoastră legată de copii este „prea smintită”, ca și cum a avea un copil = a-ți cumpăra o mașină nouă.

Nu, nu am scris așa ceva, cred.

Atunci, cei care spun „Să nu rănești niciodată un copil, pentru că un copil e sfânt” sunt prea sentimentali?

Ascultați, dacă copilul s-a dezvoltat sănătos și se va naște normal, bineînțeles că vei dori să păstrezi copilul, să îl prețuiești, să îl iubești. Dar am primit scrisori în care mi s-a adus la cunoștință: „Când copilul nostru s-a născut, ceva nu era în regulă cu el. Doctorul a vrut să-l opereze și acum, trei ani după operație, copilul are convulsii regulate, este incapabil să meargă sau să vorbească”. Un dezastru. Ar fi fost mai bine dacă copilul murea. Scrisorile primite nu au nimic de-a face cu „sminteala”; sunt tragice. Și totuși ajung să spună: nu toate viețile umane sunt sfinte. Uneori e mai bine dacă copilul moare.

În Statele Unite infanticidul sau eutanasia sunt interzise prin lege. Nu au loc ele, oricum?

Nu știu. Dar aș suspecta că, de fapt, numărul pacienților cărora li se ia viața în spitale fără consimțământul lor este mai mare în State decât în Olanda. Am făcut în Australia un sondaj anonim și am descoperit că numeroși medici își omoară pacienții. Ei vor spune: „O să-i dau morfină. Știu că îi va scurta durata de viață, dar scap pacientul de durere.” Un soi de dublu efect. Mulți au fost în stare chiar să recunoască intenția lor primară, că administrau morfină anume pentru a pune capăt vieții pacientului. Am mai făcut un sondaj în California cu rezultate similare și încă unul în Belgia. Nu e cu totul surprinzător, pentru că, dacă e împotriva legii să iei viața cuiva, e greu să vorbești deschis despre subiect.

Când un copil se naște fără creier, calitatea vieții, pentru acel copil, este redusă. Uciderea copilului, dintr-o dată, acceptabilă. Dar dacă definiția legată de calitatea vieții se schimbă și doar viața copiilor cu păr blond și ochi albaștri va fi considerată „demnă” de a fi păstrată?

În cazul unui copil născut fără creier, se poate spune că discutăm despre o calitate a vieții redusă la zero, deoarece copilul nu va avea conștiință. Dar poate apărea decizia de a păstra copilul – deși nu se întâmplă foarte des. Prin urmare, doctorii deja iau decizii fundamentate pe calitatea vieții. Ne confruntăm cu un continuum: unii copii se nasc cu un creier mic, alții se nasc prematur cu hemoragii cerebrale masive și așa mai departe. Prin urmare, cei care nu cred că toate viețile umane trebuie păstrate cu orice preț, doar pentru că e un „om” și pentru că e în viață din punct de vedere biologic, vor trebui să pășească într-o zonă destul de complicată și gri, în care calitatea vieții este prioritară.

Așadar, poate că peste 10 ani un I.Q. de cel puțin 100 ar putea fi adăugat criteriilor care fac o viață umană demnă de păstrat?

E posibil. Ceea ce trebuie să facem e să continuăm să discutăm despre aceste lucruri, nu doar să țipăm unii la alții.

Ce e de făcut cu toate cunoștințele despre viitorul copil, puse la dispoziție de noile tehnologii?

În cazul inseminării in vitro, de exemplu, putem studia embrionii în prealabil și observa ce calități va avea sau nu va avea copilul, în funcție de care se va lua decizia de a-l implanta în uter. O problemă care necesită o analiză serioasă. Dacă noi nu întrepridem nimic, vor fi alții dispuși să o facă. Alții vor anunța că investeasc bani într-o piață de soluții genetice. Nu cred că vrem să se ajungă acolo.

Banii au rolul lor în deciziile legate de viață și moarte. Părinții unui nou-născut cu dizabilități pot spune că nu își permit financiar să îl crească. Este un argument bun pentru a-l omorî?

Când au aflat că nu se va naște normal?

Potrivit teoriei dumneavoastră, nu contează când, nu există nici o diferență semnificativă între avort și infanticid, deoarece nici fetusul, nici nou-născutul nu este considerat o „persoană”.

Nu, nici o diferență privind dreptul inerent la viață al copilului. Dar e o diferență când discutăm de un copil născut cu un handicap care nu i-ar face viața insuportabilă, însă cu toate acestea părinții nu își permit financiar să îl crească; în consecință, copilul poate fi dat înspre adopție. Dacă copilul suferă de o dizabilitate ușoară, asta cred că ar trebui să facă părinții, să îl dea înspre adopție. Dacă dizabilitatea este descoperită în timpul sarcinii, femeia nu poate renunța la copil decât dacă duce toată chestia până la momentul nașterii, proces care cere mai mult decât un simplu: „Nu cred că ar putea crește copilul; dar uitați un cuplu care a putut.”

Dacă faceți principiile să pară atât de flexibile, dacă transformați chestiunile legate de viață și moarte în ceva negociabil, nu credeți că, de acum încolo, copiii se vor transforma într-o marfă?

Acest lucru se întâmplă oricum, când „alegem” ce copiii vrem să avem înainte de a se naște.

Nu sesizați că e o problemă gravă?

Ar fi o problemă dacă am trăi într-o societate divizată genetic, în care cei bogați pot cumpăra genele pe care și le doresc, iar cei săraci nu pot face asta. Nu cred că tipul ăsta de societate ar fi în stare să susțină fericirea tututor membrilor ei. Dar, totuși, nu sunt convins că ar fi o problemă dacă aceste servicii „genetice” vor fi accesibile tuturor. E un subiect deschis, pe care merită să-l cântărim.

Filosofia utilitaristă de care sunteți legat dictează că nu puteți fi împotrivă.

Unii ar putea face selecția în funcție de caracteristicile pe care și le doresc pentru ei în calitate de părinți și pentru copiii lor, așadar nu caracteristici aflate în interesul societății ca întreg.

Dați-mi un exemplu.

Păi, un lucru ușor de presupus că se va întâmpla într-o societate „genetică”: oamenii ar putea avea preferințe legate de înălțimea copiilor. (…) Părinții vor dori un copil puțin mai înalt decât media. Există varii studii care arată că cei mai înalți decât media se descurcă mult mai bine. Dar, firește, dacă toți vor vrea copii înalți, vom avea „o rasă cu capul până-n tavan”, iar asta nu e bine. Pentru că avem nevoie de mai multe resurse și așa mai departe.

Și dacă părinții nu vor vrea copilul pentru că e urât?

Dacă cineva ar avea oportunitatea să evite nașterea unui copil urât, nu cred că aș avea o problemă cu asta.

Este urâțenia un motiv suficient pentru a omorî un copil?

Nu cred că există părinți pregătiți să suporte încă o sarcină doar pentru că s-au gândit că copilul lor nu s-a născut chiar atât de frumos.

În ce situații nu sunteți de acord cu avortul?

Aș trasa o diferență între avorturi timpurii și târzii. Dacă faci un avort târziu, când fetusul poate simți durerea, atunci nu sunt de acord cu avortul. Pentru că provoci durere. Pe măsură ce sarcina ajunge în al treilea trimestru, ai nevoie de motive serioase pentru a pune capăt unei sarcini. De pildă, nu aș sprijini un avort în cazul în care ți-ai dorit un băiat și, de fapt, urmează să naști o fată, pentru că m-ar face să susțin discriminarea de gen. Dar dacă ai deja doi băieți și vrei o fată, avortul poate fi o opțiune.

Aveți nepoți?

Nu.

Ce ați fi făcut în cazul în care unul dintre copiii dumneavoastră s-ar fi născut cu sindromul Down?

Dacă fetusul ar fi suferit un blocaj al intestinelor, care e o complicație comună, nu aș fi dat acordul pentru operație. Dacă nu ar fi suferit un blocaj sau alt tip de complicație și am fi știut de un cuplu care ar fi vrut să crească copilul, l-am fi dat înspre adopție.

Din prisma filosofiei utilitariste, nu ar trebui ca viitorii părinți să încerce întâi să adopte pentru a atenua suferința copiilor născuți?

Nu sunt sigur. Discutabil.

Cine ar trebui să hotărască dacă motivele părinților de a omorî copilul sunt „rezonabile”?

Medicul ar fi primul filtru. Dacă medicul se îndoiește de calitatea rațiunilor pentru infanticid, atunci ar trebui să consulte un alt medic sau un comitet de etică.

Se cade ca un medic să-și impună părerea înaintea părinților?

Dacă medicul consideră că motivele părinților de a nu păstra copilul sunt iraționale, ar trebui să poată apela la o altă autoritate care să calce peste cuvântul părinților. Nu cred că medicul singur ar trebui să tranșeze între da și nu. Un comitet de etică al spitalului este preferabil, dar și tribunalul poate fi o posibilitate.

Ce le spuneți persoanelor care suferă de dizabilități și susțin că dumneavoastră le umiliți calitatea vieții? Sau nu au priceput bine teoriile bioetice?

Nu cred că am întâlnit până acum pe cineva care să-mi spună că i-am umilit.

Unii spun că îi faceți să se simtă dispensabili.

Când vorbesc cu ei, nu sunt dispensabili, nu? Singurul caz în care ar putea afirma asta e cazul în care mamele lor mi-ar fi ascultat opiniile atunci când i-au născut și atunci nu ar mai fi aici. Și ce? Asta nu e chiar relevant. Același lucru poate fi spus despre un al treilea copil cuiva care pledează pentru 0% creștere a populației.

Poate că nu spuneți că viețile persoanelor cu handicap nu sunt demne de a fi trăite, dar pare că ei sunt înfățișați ca fiind mai apropiați de judecata asta decât ați fi dumneavoastră înșivă.

Sunt atât de mulți factori de luat în considerare când vorbim de calitatea vieții. Poate că viața unei persoane cu dizabilități merită să fie trăită mai mult decât merit eu să trăiesc. Ce vreau să spun e că la naștere nu îți poți da seama de lucrul ăsta. E rezonabil să spui că o viață cu un handicap grav va sfârși mai rău decât o viață fără handicap. Și nu vorbesc despre dizabilități intelectuale. Îmi imaginez că părinții unui copil paralizat, care va trăi toată viața în scaun cu rotile, ar vrea să nu păstreze copilul și că vor prefera să mai facă unul. Asta e o decizie pe care o pot înțelege.

În cazul eutanasiei unui pacient adult, cei care sunt împotrivă argumentează că motivele oamenilor de a hotărî moartea altui om pot fi „corupte” – de pildă, când avem de-a face cu o moștenire.

Îmi place sistemul din Olanda, unde suferința pacientului trebuie să fie insuportabilă, pacientul trebuie să exprime explicit dorința de eutanasie, iar medicii trebuie să urmeze reguli specifice pentru a practica și reporta eutanasia.

Credeți că boala Alzheimer este suficientă pentru eutanasie?

Alzheimer poate fi un temei pentru eutanasie, dar numai dacă persoana în cauză și-a exprimat dorința de a muri înainte să fie afectată grav de boală. În absența unei astfel de mărturii, numai în ultimele stadii ale bolii Alzheimer, când persoana nu mai e capabilă să se bucure de lucrurile simple și să comunice cu ceilalți, poate fi luată în considerare eutanasia.

Potrivit noii legi olandeze, pacienții care trec prin dureri insuportabile și își doresc să moară nu au dreptul la eutanasie.

Mereu americanii descriu totul în termeni de drepturi. Nu văd sensul aici. Medicii nu ar trebui încărcați cu sarcina de a eutanasia un pacient, dacă nu vor să o facă. Probabil că pacienții olandezi vor ști că legea le permite eutanasia voluntară. Prin urmare, dacă un doctor refuză să-i eutanasieze, vor ști că e cazul să caute un alt medic care să o facă.

Totuși, legea este în Codul Penal, ca o excepție la prescripția potrivit căreia este împotriva legii să ajuți pe altcineva să moară.

Cred că ajunge, cel puțin pentru viitorul apropiat. Să vedem cum funcționează această lege înainte de a vedea dacă există o nevoie de a aproba anumite cazuri în care cineva își dorește să moară și are nevoie de ajutor pentru a-și îndeplini dorința.

————————-

Interviul dintre Viktor Frolke și Peter Singer a fost publicat prima dată sub titlul Professor Death în revista Salon, 25 iunie 2001.

Traducerea ne aparține.

Comentarii

comentarii