Au existat, așadar, filosofi preocupați de diet-etică, de o înțelepciune gustativă.

Jean Colerus, biograful lui Spinoza, notează că filosoful olandez „a trăit o zi întreagă cu o supă de lapte bătută cu unt (…) și cu o cană de bere; altă dată a mâncat doar o fiertură de arpacaș asezonat cu struguri și unt.” Înainte de a-și da duhul, Spinoza a mâncat o supă de cocoș bătrân.

Floris van Dyck, Still life ontbijtje from 1610 showing a Dutch breakfast with cheese, bread, nuts and fruit, served on a fine white linen napkin protecting the tablecloth, a red or karmozijn example popular in 17th century Haarlem, collection Frans Hals Museum

Freud a inaugurat în propria casă un ritual alimentar monoton, potrivit căruia i se servea zilnic același rasol, singura variație fiind sosurile.

Au existat câțiva gnostici preocupați de hrană rară. În acest sens, trebuie să-i amintim pe gnosticii care mâncau spermă, spermatofagii, și pe frații lor întru mese, foetofagii. Epifaniu povestește că gnosticii recuperau fătul cu degetele, „îl pisau într-un fel de mojar, adăugau miere, piper și alte condimente, precum și uleiuri aromate.”

Visele lui Descartes erau populate de pepeni.

Diogene nu ezită să se masturbeze în piața publică și să răspundă cunoștințelor scandalizate: „Facă cerul să fie de-ajuns să-ți freci pântecul ca să nu-ți mai fie foame.” Cum a sfârșit Diogene? Unii spun că și-ar fi încheiat viața ținându-și respirația în mod deliberat. Alții au propus varianta că ar fi fost mâncat de un câine nemulțumit că i s-a smuls din gură o caracatiță crudă (Diogene poftea mai ales la caracatițe). Și în al treilea sfârșit probabil, Diogene l-ar fi învis pe câine, dar a murit în urma unei indigestii cauzate de ingerarea prăzii. Oricum, Diogene, mâncător de animale crude, ceruse să nu fie înmormântat, ci să fie dat la animale.

Rousseau s-ar fi lipsit cu plăcere de hrană, ocupând în filosofia lui un loc neglijabil. Rousseau scria: „Numai francezii nu știu să mănânce, din moment ce le trebuie o artă atât de deosebită ca să le facă mâncărurile consumabile.” În Confesiuni, Rousseau se limita la lactate, ouă, verdețuri, brânzeturi, pâine neagră. „Nu cunosc, spunea el, mâncăruri mai alese decât cele oferite la o masă țărănească.” Alimentul preferat al lui Rousseau era, însă, laptele; cel mai simplu și natural dintre alimente, alimentul-miracol, emblemă a purității.

Joos van Cleve, The Holy Family, ca. 1512–13, 16 34 x 12 12 in. (42.5 x 31.8 cm), The Friedsam Collection, Bequest of Michael Friedsam, 1931, The Metropolitan Museum of Art collection

Prin intermediul scrisorilor, Voltaire își invita prietenii la „un curcan cu trufe de Ferney, fraged ca un porumbel și gras ca episcopul Genevei”, o plăcintă de potârniche, păstrăvi cu smântână și vin ales.

Adolf Hitler, vegetarian celebru.

Kant era inamicul declarat al băuturii naționale prusace, „o otravă latentă, dar ucigătoare”, pe care o percepea ca pe una dintre cauzele mortalității și hemoroizilor. Filosoful exigent și rigid era, totuși, un băutor și un mâncăcios atât de experimentat încât von Hippel, prietenul și sfetnicul lui, îi spunea adesea, în glumă: „Mai curând sau mai târziu, veți scrie și o critică a bucătăriei.” Louis Ernst Borowski povestește în biografia lui Kant: „Dacă îi plăcea un fel de mâncare, cerea rețeta. Nu aprecia deloc bucătăria complicată.” R.B. Jachmann este mai generos: „Kant înfuleca zdravăn și îi plăceau mult supa concentrată de carne și cea de orz cu fidea. La masa lui se serveau fripturi, dar niciodată vânat. De obicei, Kant își începea mesele cu pește și punea muștar peste aproape toate mâncărurile. Îi plăcea foarte mult untul, ca și brânza rasă, mai ales brânza englezească. Adora morunul proaspăt. Obișnuia să bea un vin roșu, foarte ușor, în general vin de Médoc, sau vin roșu, încălzit și aromat cu coajă de portocală.”

Willem Kalf, Still Life with Fruit, Glassware, and a Wan–li Bowl, 1659, oil on wood. Maria DeWitt Jesup Fund, 1953, The Metropolitan Museum of Art collection

Charles Fourier, utopist, „filosoful care nu râdea niciodată”, era obsedat îndeosebi de rulourile cu frișcă, de pateuri, vol-au-vent și dovlecei, struguri și mere renete.

În Ecce Homo, Nietzsche atacă bucătăria germană (o alimentație negativă): „Supa servită înainte de masa propriu-zisă; carne fiartă prea mult, legume înecate în grăsime și fleșcăite în făină; dulciuri servite între brânzeturi și fructe degenerează în prespapieuri de plumb.” Bucătăriei germane, grele și lipsite de subtilitate, Nietzsche îi opune bucătăria piemonteză care, după el, e ușoară și aeriană. Nietzsche este împotriva alcoolului (deși, după citirea Manualului de fiziologie al lui Foster, se convertește la o cură de bere englezească sout and pale ale) și laudă meritele apei (din fântânile din Nisa, Torino sau Sils); e împotriva cafelei, în locul căreia recomandă un ceai în cantitate mică, dar foarte tare și băut numai dimineața (altfel, îl consideră foarte nociv). În 1877, Nietzsche avea următorul regim alimentar: „La prânz: un decoct Liebig din plante, un vârf de linguriță înainte de masă. Două sendvișuri cu jambon și ou. Șase-opt nuci cu pâine. Două mere. Puțin ghimbir. Doi biscuiți. Seara: un ou cu pâine. Cinci nuci. Lapte îndulcit cu un pesmecior sau trei biscuiți.” În 1887, la Sils, Nietzsche: „Așadar, mănânc în fiecare zi, singur: un bifteck bunicel în sânge, cu spanac și o omletă mare (umplută cu marmeladă de mere). Seara, câteva feliuțe de jambon, două gălbenușuri și două chifle, atât și nimic mai mult.” Dimineața, la ora cinci, își făcea singur o ceașcă de cacao Van Houten. Michel Onfray glumește: „Trebuie să ni-l imaginăm pe filosof redactând Antichristul instalat sub un șirag de cârnați.”

Paul Cézanne, Still Life with Apples, 1898. Oil on canvas, 27 x 36 12 (68.6 x 92.7 cm). MoMA Collection

În Bucătăria futuristă a lui Marinetti, citim despre: „o supă concentrată de trandafiri și soare mediteranean zig, zug, zag, miez de anghinare bine temperat, o ploaie de barba-tatei, o friptură de miel în sos lion, sânge de Bacchus, o spumă Cinzano care produce ilaritate, o farfurie cu măsline negre, miez de mărar cultivat și niște portocale minuscule, sardele pe o felie de ananas, acoperită cu un strat de ton deasupra căruia stă o nucă, păstrăvi umpluți cu nuci pisate, învelite în felii subțiri de ficat de vițel, prăjiți în ulei de măsline.” Marinetti a remarcat în textul fondator că, în afara câtorva celebre și legendare excepții, oamenii s-au hrănit până în zilele noastre la fel ca furnicile, șobolanii, pisicile și vitele. Marinetti dorea ca „orice om de rând să aibă impresia că mănâncă opere de artă”.

În La Cérémonie des adieux, Simone de Beauvoir îl întreabă pe Sartre ce mâncare îi repugnă: „Crustaceele, stridiile, toate speciile de scoici.” Vezi romanul lui Sartre, Greața: „Mi-a fost teamă de apă, teamă de crabi și de copaci.” În biografa lui Sartre, Annie Cohen-Solal face bilanțul unei zile de absorbție sartriană: „Două pachete de țigări – Boyard, în foiță de porumb – și numeroase pipe umplute cu tutun negru; peste un litru de alcool – vin, bere, spirtoase, whisky etc.; două sute miligrame de amfetamine; cincisprezece grame de aspirină; mai multe barbiturice, fără a mai socoti cafelele și ceaiurile, plus grăsimile din alimentația cotidiană.” Simone de Beauvoir, partenera lui de viață, confirmă că Sartre mânca orice, oricând și oricum. Sartre manifesta un dezgust pronunțat pentru roșii, iar fructele nu le mânca niciodată în forma lor naturală, preferându-le într-un preparat săvârșit de mâna omului, cum ar fi prăjiturile. Masa sartriană tip era grea, „bogată în mezeluri, varză călită, prăjituri cu ciocolată, totul stropit cu un litru de vin”. La cină, spre sfârșitul vieții, îi ajungea o felie de pate sau orice altceva.

Vincenzo Campi (c. 1536 – 1591), The Fishmonger & Christ in the House of Mary and Martha

———————

*Note de lectură din volumul lui Michel Onfray „Le ventre des philosophes. Critique de la raison diététique”, publicată în limba română de Nemira, 2000, în traducerea Lidiei Simion. Selecția imaginilor ne aparține.

Comentarii

comentarii