[...] Mai multe detalii in legatura cu articolul ” Avem sau nu avem? ” gasiti aici: Avem sau nu avem? [...]

C-est’ copil? Bineinteles ca nu avem. Bucata asta de pamant pe care ne taram a fost intotdeauna (dar intotdeauna!) patria solutiilor individuale. Nu a sistemelor. Construim individual si distrugem colectiv – aceasta este taaara meeaaa si neamul meu cel rrrrroooomanesc…

@rares
desigur, dar nu la sisteme de-alea ma gandeam. ca asa si capra vecinului e un sistem, ba chiar si nitel patentat si patinat de vremuri. dar nu se pune, nu? inca o data, eu nu cred ca exista aici, la romania, vreo alta sansa decat cea individuala. ne lipseste din adn treaba asta cu lucrurile proiectate si implementate care sa functioneze pentru comunitate. “fiecare cu pizda ma-sii” nu e doar o zicere populara.
si te rog, nu deschide supapa mesterului manole (romania e tara in care tot timpul se incepe cate ceva, dar niciodata nu se termina nimic), ca iti trebuie un serial mai lung decat the young and the restless doar pe subiectul asta.
nu explodeaza mamaliga tocmai pentru ca stam cu mistocareala la masa, cum ziceau clasici in viata.

Victor, da, ne batem joc chiar şi atunci când explodează.
Anca, rutina şi ratele nu sunt o scuză: sunt probleme pe care ţi le construieşti singur. Mergem cu pantalonii rupţi în fund, dar avem cel mai “şmecher” telefon mobil, abonament la satelit, rate la televizor si maşini mai mari decât plapuma. Există părerea că trebuie să suferim ca să ne trezim. Sau poate că aşa trebuie în general.

pt ca m-ai provocat (!!!) o sa iti zic ce cred eu.
DA avem o sansa. Avem sansa ca toti scriitorii de orice fel care isi manifesta nemultumirea, toti comentatorii ce zic ca nu avem vreo sansa, toti chibitzii asa ca mine care citesc dar nu scriu nimic, neavand a spune ceva “cu valoare adaugata” sa NU mai faca niciunul din lucrurile de care te minunezi tu in postul asta
si atunci probabil vom avea o societate impartita in doua unii care accepta si unii care nu accepta mizeria asta dar e o sansa ca cel putin sa putem (con)vietui pe paliere diferite fiecare cu lumea lui, cu ziarele lui, cu cartile lui cu casa lui cu copiii si valorile lui . Eu cred ca asa e si in occidentul aurit unde noi ajungem de regula ca turisti si mai putin ca locuitori efectivi
ai fost la Londra cu metroul in zoma 6-7? te-ai dat jos sa vezi cum arata oamenii aia? ce asculta? cu ce se imbraca? cum locuiesc? toti supusi ai majestatii sale ! Eu am fost si pot sa iti zic doar ca era la fel ca la noi in ferentari sau la tara….

Caragiale, scuze pentru eroarea de a te priva de capitală…

indiferent de câte ori ziv, nu o spun în public: nici în cafenele, nici în firmă. Având în vedere că mă cunoşti, ştii de câte ori o spun Cred că ai înţeles greşit: textul meu nu este o resemnare, ci un apel. Nu mă plâng, încerc să mai trezesc pe unul, pe altul… Vreau să arăt o stare de lucruri; să ne nu ne complacem că lucrurile se mişcă şi atâta tot. E nevoie de un efort mult mai mare. Ca să-ţi răspund la întrebare, avem şanse destule. Le valorificăm, însă prea puţin şi prea subtil. Lipseşte o anumită constanţă, o anumită greutate a efortului. Am toată stima pentru toate ONG-urile care investesc resurse şi energie în campanii de educare, dare e cât se poate de limpede că partenerul public, autoritatea, se implică NUMAI pentru a câştiga un pic de popularitate, vizibilitate. Pentru a “bifa” un proiect. Dacă la nivelul execuţiei (măcar), am avea oameni care ar crede autentic într-un curent de deşteptare, de organizare, de aşezare, poate, lucrul acesta s-ar simţi imediat. Şi ar genera alte şi alte lucruri bune. De la simpla morală de viaţă, până la cele mai sofisticate jaloane ale spiritului şi identităţii naţionale.
Sunt foarte mulţi oameni care pot face multe; sunt descurajaţi, inhibaţi, habar n-am ce se-ntâmplă. Sau poate nu s-au adunat în număr suficient de mare. Sau poate n-am ajuns la fundul sacului.

Draga Rares, iti multumesc pentru acest material. Din pacate, din pricina multor lucruri cu care ne pierdem in mod artificial timpul si energia, abia acum am ajuns sa-l citesc. Nu pot sa-ti spun decat “multumesc”. Mai mult, cel putin deocamdata, nu pot sa spun pentru ca nu reusesc sa formulez din cauza furiei, a mahnirii profunde si a dezamagirii ce au pus stapanire pe mine tocmai din cauza celor descrise atat de bine de tine.