Avem sau nu avem?

Mă tot preocupă această întrebare şi o adresez tuturor celor pe care ajung să-i cunosc îndeaproape: are sau nu România vreo şansă să iasă din marasm? Dacă da, cum?
Străzile sunt pline de oameni muţi şi surzi. Adolescenţii îşi permit luxul unui zâmbet: ţine până la prima angajare, când îşi dau seama că ar fi avut mai multe şanse pentru o carieră solidă dacă tata ar fi avut un business, dacă ar fi… „ştiut” pe cineva, dacă ar fi arătat mai bine etc. Repere morale pentru această etapă a vieţii: fotbaliştii, maneliştii, distruşii de prin cluburi, „vedetele” cu creier microscopic.
E adevărat, nu toţi sunt la fel. Cei care se încăpăţânează să parieze pe România o fac (aproape numai) pentru că există încă oportunitatea unui business profitabil, deşi riscant. Tragi la întâmplare, până la urmă cade ceva. Duci un trai decent. Îţi iei o carte. Mai mergi pe la ai tăi. Mai bagi două zile la mare. Trei zile la Barcelona. Un weekend în Turcia. Sau în Creta. Sau în Austria.
Nimic nu e clar, nimeni nu-ţi spune verde-n faţă ce vrea sau cine e, de la tâlhar la zapciu. Nu ştii în ce tabără eşti nici măcar după ce mori (vezi morţii din ’89). Cultura de calitate se zbate să supravieţuiască. O face, bravo ei. Te chinui să o găseşti, să o respiri nealterată de vandalismul gălăgiei cotidiene. Ţopârlanele sunt pe primele pagini. Din nou, bravo lor, cum să nu, dacă avem miniştri care-şi autolegitimează morala pozând languros, complet încălţaţi, în reviste de carne.
Avem vreo şansă să regăsim o linie de plutire în educaţie? Să lăsăm Occidentul să ne civilizeze? Sau Orientul? Avem vreo şansă să îi corectăm pe cei care constant ne fură din buzunar şi din timp folosindu-şi relaţiile, intrând în faţă, ocupând locuri de neocupat, blocând industrii, tembelizând tagme întregi de profesionişti, prostituând o Românie întreagă, târând tot ce are mai bun ţărişoara asta prin bordelul împuţit al minţii lor înguste care nu face diferenţa între bâtă şi stilou?
Avem vreo şansă să îndreptăm proastele obiceiuri ale statului care ne duşmăneşte deschis de peste 50 de ani? Putem să decantăm din sângele nostru şmechereala, descurcăreala, superficialitatea? Putem să ne dezmoştenim de autovictimizare, să încercăm să ne facem treaba BINE şi să respectăm legea (bună, rea) cu orice preţ? Avem vreo şansă să ne respectăm simbolurile naţionale şi în afara stadioanelor?
Putem încerca să arătăm celorlalţi că există viaţă şi dincolo de trivialităţile – manifestate prin simpla prezenţă a unor inculţi (superioritatea numărului de docţi din redacţii sau management nu justifică, nici măcar comercial, dejecţiile din presă) – de mass media mainstream? O să trăim într-o zi cu nădejdea că avem justiţie, poliţie, educaţie? Doare pe cineva că preţul IMENS plătit pentru ducerea copiilor la grădiniţă este o cumplită restrângere a dreptului la educaţie? Îi pasă cuiva de distanţa uriaşă dintre pachetul cunoştinţelor teoretice dobândite în facultăţi şi aplicabilitatea lor teoretică?
Provoacă vreun fior cuiva că suntem în Evul Mediu în ceea ce priveşte transportul, sănătatea, serviciile (calitatea şi controlul lor), infrastructura, cercetarea. La ţară e dezastru – agricultura e pe butuci. Mai merge de-un porc, de-o ţuică. De-un parastas. Oraşele de provincie sunt seara pustii – tinerii se mai adună prin baruri şi-şi îneacă visele-n vodcă veselă. Un spectacol de teatru ici, un festival colo. În ţara lui Enescu şi Brâncuşi. Sigur, o să-mi sară-n cap toţi prietenii, cunoştinţele, cititorii: uite aia, uite-o p-ailaltă, avem o prim balerină, avem un pianist, avem scriitori tineri, avem artişti. Regizori premiaţi. „Haide, dom’le, că se mişcă!” Uitaţi-vă-n jur: chiar credeţi asta?
Mi se pare că stăm cu miştocăreala la masă, la un borş. Seara de ieri a fost grea: a trebuit să vedem ce au mai făcut Gigi, Piţi, Kiki, Miki, Fifi şi Dili. Cum au mai pătimit ei pentru echipele, firmele şi familiile lor. Stăm, aşa, şi ne bucurăm că am supravieţuit furând fără să ne vadă şeful, care fură la rândul lui fără să-l vadă directorii, care fură la rândul lor fără să-i vadă preşedinţii, care abia scot cămaşa în faţa acţionarilor, bucuroşi că au mai dat o ţeapă statului. Care fură şi el, că e an electoral.
Miştocăreala e sora mai tânără şi mai sexy a unei morţi lente, dar sigure. E amanta perfectă: te lasă fără nimic într-o singură noapte. Ne-am furat singuri o viaţă întreagă. Poate ne oprim.
Avem vreo şansă?

Comentarii

comentarii

Scroll to top