Philip Seymour Hoffman: nimic nou și nimic fals

Dacă aș fi trăit în New York, cu siguranță, aș fi avut cel puțin o poveste despre Philip Seymour Hoffman. În veșnicele haine lălâi în combinații imposibile, singur, la o cafenea oarecare, într-un foaier sau pe stradă, urmat de cei trei copii, Hoffman primea cu zâmbet sau voie bună un salut sau o întrebare, fanii sau trecătorii care-l recunoșteau fiind impresionați cât de firesc e individul.

Philip-Seymour-Hoffman@-Sundance

Foto de Victoria Will, la Sundance Film Festival ianuarie, 2014

„Be honest and unmerciful”

Spre deosebire de actori ca De Niro, Pacino, Brando al căror icon traversează aproape fiecare personaj și întreaga biografie, Hoffman, fără metodă, dispare și se dizolvă în caracterele pe care le înfățișează. Din această pricină e foarte greu de așezat într-o categorie, de schițat un tip de personaj care îl prinde cu prisosință.

Într-un film destul de puțin văzut și fără mari calități regizorale sau dramaturgice, Flawless, Hoffman apare alături de DeNiro. Cel din urmă aproape că nu există pe ecran, este înghițit definitiv de personajul exotic al travestitului interpretat de Hoffman. Confiscarea noastră nu se datorează excentricității și excepționalului, ci dimpotrivă grație nuanțelor și vibrațiilor extrem de umane și firești cu care îmbrățișează fiecare gest pe care îl face, fiecare inflexiune din glas, fiecare notă pe care o cântă, în privirea lui e pură bucurie a faptului că doi oameni ajung să se întâlnească.

(Flawless, 1999, regia Joel Schumacher)

Tot în comparație cu actorii americani mai sus amintiți, Hoffman nu e un artist foarte popular, dovadă fiind și comentarille deloc puține ce însoțesc vestea morții sale: „never heard of him”, „who is this guy?” sau halucinantul  „RIP Dustin”. Rolurile lui sunt „uncool”, dar „honest and unmerciful”, dacă e să îl copiez pe criticul muzical Lester Bangs, pe care îl interpretează în Almost Famous .

(Almost Famous, 2000, regia Cameron Crowe)

 „I am a man, a hopelessly inquisitive man, just like you.”

Rolurile lui sunt oglinzi și mărturisiri, nu sunt niciodată mângâieri pe creștet și escapisme anestezice. Hoffman niciodată nu îți dă cheia personajului, iar în orice film apare nu joacă inadecvat, pentru că nu își exhibă emoțiile ca să ne scoată ochii și sufletul. Intenția lui nu e să-l vedem pe el, ci să ne zărim pe noi, chestiune deloc ușoară și deloc plăcută.

Nu cred că Hoffman a câștigat mai mulți fani, odată cu moartea lui. Cine l-a văzut și l-a crezut de-a lungul celor douăzeci de ani de carieră în cinema i-a rămas fidel. Nu cred să fie vreun spectator care să îi fi întors spatele din cauza vreunui rol sau a vreunui film. A salvat scene, actori și filme, grație prezenței lui. Și nu pentru că bifează acțiunea, ci pentru că această prezență ține loc de orice metodă, trăirea la momentul prezent a situației face din Philip Seymour Hoffman un actor care aparține oricărei epoci și care poate juca orice gen.

La 12 ani, mama lui îl duce prima oară la o piesă de teatru. Este impresionat de faptul că, timp de două ore, oamenii din fața lui l-au făcut să creadă în ceva ce nu s-a întâmplat.
Indiferent că e vorba de o poveste biografică celebră, cum e cazul Capote, sau de o născocită dramă cum e The Master, Hoffman nu ne abandonează nicio clipă și ne face să ne agățăm de acei oameni pe care îi întrupează, personaje arogante, indezirabile, găunoase, vulnerabile și cinice. Ce reușește Hoffman în aceste roluri (dar în mai toate, de fapt) este să ne facă atenți și să mai refuzăm să judecăm cu măsuri gata pregătite, să alegem calea mai lungă și mai puțin comodă de a pune niște etichete și să facem și drumul înapoi către noi înșine.

(Capote, 2005, regia Bennett Miller)

(The Master, 2012 , regia Paul Thomas Anderson)

„This is the scene.”

Am văzut filmele lui Hoffman aproape în ordinea în care ele au fost realizate, și ce-i drept, două roluri m-au sedus definitiv și m-au ținut curioasă pentru ce urma să vină.  În cazul cinemaului, atracția și seducția au o sursă limpede și la vedere, e vorba de charismă, corp și privire, toate traduse și interpretate sexual. Nimic nou și nimic fals. Însă, în cazul lui Hoffman, curiozitatea și așteptarea seamănă mai degrabă cu emoția și bucuria pe care adevăratelor și rarelor întâlniri cu oamenii, iar în cazul filmelor lui, de fiecare dată cu alt om.

Personajul bălos și detestabil la început m-a făcut atentă la frânturile de gesturi, la vocea gravă și duplicitară, la privirea rătăcită sau ipocrită, în cazul tânărului cu apucături bizare din Happiness, pentru ca apoi să mă emoționez fără rest și să simt urgența momentului și neputința în fața suferinței, în Magnolia.

(Happiness, 1998, regia Todd Solondz)

(Magnolia, 1999, regia Paul Thomas Anderson)

Spectatorii tineri care au văzut Mission: Impossible 3, în care Hoffman face un rol negativ electrizant, The Hunger Games: Catching Fire (franciză deocamdată blocată din pricina dispariției lui) ori comedia bine articulată în care e un DJ ludic și curajos, The Boat That Rocked, se prea poate să fie tentați să-i vadă rolurile și oamenii pe care i-a creat. În definitiv, memoria particulară, nu cea a istoriei cinema-ului, păstrează din filme niște oameni cu poveștile lor și cu emoțiile noastre.

(Mission: Impossible III, 2006, regia J. J. Abrams)

În mod stupid, bizar, absurd sau cinic, moartea lui Philip Seymour Hoffman pare sfârşitul unei biografii a unui posibil personaj pe care l-ar fi jucat briliant. În Synecdoche, New York sau A Late Quartet, lipsa de iubire, lupta pentru recunoaștere antumă și postumă și frica de moarte sunt demonii cu care personajele lui Hoffman se confruntă, îi chinuie viața și îi omoară speranțele.  Nimic nou și nimic fals.

Nu cred că ar trebui să găsim vreo morală în sfârșitul lui Hoffman, cred că mai înțelept ar fi să-i întâlnim oamenii.

(A Late Quartet, 2012, regia Yaron Zilberman)

(Synecdoche, New York, 2008, Charlie Kaufman)

Comentarii

comentarii

Scroll to top