Ultimul psihiatru

hand glassS-a votat în secret că ultimul lucru care ar trebui să dispară e meseria de psihiatru. Mai mult, în spatele rugăciunilor preoţilor stă un strigător Doamne, fă-mă psihiatru! Mi-e prea înceţoşată cenuşa din cutie pentru calcule în procente, însă nu e greu de verificat şi convins că cei care-şi ţin lumina aprinsă la mansardă, o lumină distinctă de cea a timpului zilei şi cu atât mai observabilă când concurează cu îndepărtatele corpuri incandescente, tind spre fizionimia unui psihiatru. Am în faţă un arbore genealogic de vreun metru lungime, cu istoria jazz-ului. Începând cu Charley Patton şi terminând cu Bill Evans (fiindcă de pe scaun nu disting ce scrie în vârf), pe toţi îi suspectez că au deţinut o diplomă cu ramă, parafă, autorizaţie medicală, să presteze meseria de psihiatru. Poate că jazz-ul nu a fost decât respiro-ul, tăcerea, pauza de după flecăreala organică, post-vindec şi diagnoză (în ordine inversă). Altul, Foucault. Ăsta nu a fost cumva psihiatru? Priviţi-l atent în ochi; urmează confirmarea.

Ajungem într-un punct tăios (căci şi sferele înţeapă!), acela în care schimbăm multiplii de opinii (stranie formulă). Oraşului străin în care lucrăm şi, din când în când, trăim, i se duce stranietatea, se duce dracului şi ne vedem nevoiţi să semnăm niscaiva pacte sociale. De ce? Pentru că vrem să ştim ceva despre noi, oarecum. Să fim răniţi, ca mai apoi să facem un pit stop la psihiatru. Dacă ai experienţă îi încarci şi te descarci pe alţii, nu are rost să te ocupi personal de propriile nevoi. Ah, dac-am reuşi cumva să scăpăm şi de cele fiziologice! Cu problemele noastre ingrate, am băgat de seamă, putem să jucăm orice psihiatru. Ce prilejuieşte întâlnirea psihiatrică? Mi-a lămurit această necunoscută bogată în lână, acum câteva zile, o amică: conştientizăm cu suntem suma rolurilor pe care le jucăm şi ne săturăm de rolul ăsta, pentru că trebuie să ne validăm cu fiecare rol. Are cineva impresia că domiciliază în România? Greşit, suntem în plin Hollywood. Bâjbâim ca nişte proşti încercând să ne consolăm cumva. Cum, mă întreb? Tentând la un psihiatru. Aparent un coşmar, dar e doar o aparenţă. Dar să evit rolul ăsta, care nu-mi prieşte, de verificator al identităţii.

În funcţie de încasări, critici şi succes la public, o păţeşti. Vrei nu vrei, nu ai scăpare: te împrieteneşti pe Facebook cu vecinul, fiindcă nu v-aţi împiedicat şi înjurat suficient în gând sau, mai voalat, replicând un salut pe scara blocului. Ea, legată şi virtual (imposibila erotică a distanţei) cu vecinul, îmi transmite pe acelaşi canal şi pe aceeaşi frecvenţă: Printre lucrurile pe care nu le mai suport sunt şi discuţiile psihologizante. Cine e individul ăsta, cu statut de vecin? Îl cunoaştem, doar că uneori ne facem că l-am uitat. Un instalator, dar unul care, probabil, după ce-a văzut ce-i prin casele păgubiţilor, s-a gândit să se specializeze în ştiinţele sufletului, dar şi ale minţii. A făcut o facultate cu nume propriu, cu sediul în alt oraş, şi s-a aşezat comod în alt rol – unul care vine la pachet cu un birou de dimensiuni generoase. Altfel, om de treabă. Nu ştiu, dar presupun cu o siguranţă a legilor newtoniene: instalatorul ăsta cere bani. Aşa încât, îl scot din mâneca tricoului ştampilat caligrafic cu caracterul chinezesc al dragonului (o, tu, junglă a descrierilor) pe ultimul psihiatru. Marele avantaj al ultimului psihiatru, pe lângă că ştie germană, e că are un blog. Asta anulează obstacolul, târşa vizitei fizice.

Blogul, deschis în 2005, îi întâmpină pe pacienţi cu câte un articol pe lună. Articolele, în mare parte, de mari dimensiuni (circa patru pagini de caiet). Am fi tentaţi să credem că dimensiunea lor mărinimoasă are legătură cu frecvenţa redusă a articolelor (cum am spus, a rărit-o, 1 la 30). N-are. Orice psihiatru ştie că povestea e scurtă, dar îi place să o lungească. Subiectele, îmbălsămate în intelectul supurant al autorului de clinicale, dintre cele mai neaşteptate şi crude, exasperante. Traduc: A spus că are cancer la sân, dar a minţit; Vrei să fii Don Draper? Află că eşti; De ce nu va exista progres în psihiatrie; Comuniştii spun că James Bond este anti-comunist; Nu cenzurez comentariile, o face filtrul meu anti-spam sau Pornografia medicinei. Cârduri şi cârduri de teme profane, tratate mai ceva ca o problemă de calcul matematic. Nu sunt psihiatru, nici nu mai am cum să fiu: ultimul psihiatru analizează ce mai e de analizat şi crede în donaţie (mesaj subliminal – scrie pentru bani, da, ce canalie deşteaptă!). Oricum, mai aveam mult de lucrat la vestimentaţie.

N-am avut nici o reţinere faţă de ultimul psihiatru. Doar ăştia cu studii precare îs letali de-a dreptul.

Abia când am citit că l-au găsit cu acul în mâna, m-am gândit că ai dreptate.

http://thelastpsychiatrist.com/

‘I smile, now, thinking: we all like to think we are important enough to need psychiatrists’
— Sylvia Plath

———

Imaginea este preluată de pe blogul The Last Psychiatrist, din articolul How To Draw (This Is Not An Article About How To Draw).

Comentarii

comentarii

Scroll to top