Înţeleg ideea din spatele campaniei ‘Noi vrem respect’, înţeleg şi teoriile de marketing din spatele sloganului ‘România bunului simţ’, şi mi se pare justă şi motivarea Nobelului acordat Hertei Müller, printre altele şi pentru modul în care prin opera ei a militat pentru respectarea demnităţii şi a libertăţii umane.
Contemporane cu trecerea celor douăzeci de ani emblematici ai lui Brucan, campania, sloganul, premiul, ne fac, nu-i aşa, să conştientizăm parcă şi mai acut impasul moral în care continuăm să ne aflăm.

Imediat după 1990, imaginea României în lume se reducea la Ceauşescu, Nadia şi casa de copii de la Cighid, de unde reporterii televiziunii germane Spiegel au trimis în lumea întreagă cadrele şocante cu copiii handicapaţi zăcând dezbrăcaţi, în întuneric şi în frig, în propriile fecale. S-a spus atunci că aceste imagini au adus un mare deserviciu României şi mulţi dintre noi am considerat că e nedrept ca o ţară întreagă să fie asociată cu nişte imagini şocante, imagini pe care azi, având cultura tabloidelor, le-am cataloga drept superficiale şi interesate să dezvăluie doar aspecte senzaţionale.

După cei douăzeci de ani în care cu toţii am aşteptat Schimbarea ca pe o apariție din ceruri, venită de undeva din afară, de altundeva dar nu din noi, imaginea lui Ceauşescu s-a mai estompat, pentru unii chiar nuanţat, Nadia a devenit dintr-o icoană îndepărtată şi sfântă un om în carne şi oase, deci cu o aură mai puţin impresionantă (tot ce e accesibil tinde să devină banal), iar de Cighid mulţi nici nu ştiu.

Ironia sorții, sau poate răzbunarea nedreptăţii, face ca pentru România constanta în timp, firul roşu prin istoria ei recentă, să rămână Cighidul. Cighidul continuă să ne caracterizeze şi la figurat: aceeaşi delăsare şi indiferenţă faţă de umanitate, faţă de drepturi, faţă de suferinţă, şi, mai ales, şi la propriu:
În multe dintre instituţiile medicale şi de asistenţă socială din România anului 2009 (cîteva exemple concrete: Spitalul Sighetul Marmaţiei; secţia de psihiatrie de la Gura Văii a  Spitalului Judeţean Drobeta-Turnu Severin, unitatea medico-socială Găneşti, pavilionul III al Spitalului Drăgoeşti), instituţii în care sînt internate persoane cu tulburări mintale, situaţia este aceeaşi cu cea de acum douăzeci de ani de la Cighid: zeci de oameni zăcând în aceeaşi încăpere, uneori câte doi pe un pat fără perne, fără paturi, fără cearşafuri, dezbrăcaţi, zăcând în propriile fecale, în saloane neîncălzite, cu ciment pe jos, într-un aer irespirabil, fără să beneficieze de nici un alt tratament în afară de cel medicamentos, menit să adoarmă, fără dreptul de a deţine vreun articol personal, fără dreptul la articole de uz igienic (nici măcar hârtie igienică), fără posibilitatea de a comunica cu exteriorul, fără posibilitatea de a ieşi din salon nici măcar pentru o plimbare în curtea instituţiei, nici măcar o dată pe săptămână, nici măcar o dată pe lună, nici măcar o dată pe an, niciodată. Marea majoritate sunt internaţi fără respectarea legislaţiei în vigoare (Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002) sau a drepturilor omului.

După douăzeci de ani ar trebui să ne uităm cu toţii în oglindă, toţi cetăţenii acestei ţări, contribuabili, alegători, oameni care vor respect şi care reclamă lipsa bunului simţ şi să admitem că, dacă pentru Cighid era Ceauşescu de vină, pentru Sighetul Marmaţiei şi restul instituţiilor de tortură din România, sîntem noi de vină, fiecare dintre noi.
O societate impotentă, care prin diferite mecanisme (corupţie, interese de clică, scârbă şi detaşare elitistă) permite ca propriii ei cetăţeni, nevinovaţi, expuşi şi vulnerabili din cauza bolilor de care suferă, să fie trataţi în acest fel, nu merită respect, nu merită să fie tratată cu bun simţ şi nu merită Nobelul.

Şi pentru că undeva, la un nivel superior, există un arbitru care nu uită să facă dreptate, dreptatea e făcută: campania ‘Noi vrem respect’ e inutilă, România bunului simţ e doar un slogan lipsit de conţinut, care va fi multiplicat în sute de mii de exemplare din banii negri ai partidului, iar Nobelul nu l-am primit noi, pentru simplul motiv că dacă Herta Müller nu pleca din România nu ajungea niciodată scriitor de succes.

Soluţia ar fi fie să plecăm toţi, fie să ne vindem ţara, admiţând că nu suntem în stare să ne autoadministrăm ca o naţiune de Oameni, ci doar ca naţiune de interese.

Mai jos puteți citi întregul Raport realizat de Centrul de Resurse Juridice în colaborare cu Liga Română pentru Sănătate Mintală, proiect sprijinit financiar de Uniunea Europeană în cadrul Programului PHARE:

Raportul Centrului de Resurse Juridice

Comentarii

comentarii