(unde prea puțin se cuvântă)

De pe scenă, lumea și cerul se văd mai bine, afirmă TOȚI CINCI – Compania Dan Puric în caietul de prezentare al trupei și al spectacolului produs de Art & Events Management. Sper să nu îi supăr dacă voi spune că și din sală, cu ajutorul lor, nu se vede deloc rău. Înainte de a ajunge la sala Rapsodia, de pe Lipscani, nu știam nimic despre ei: mă așteptam să văd un spectacol unitar, concentrat pe o singură temă – într-o familie obișnuită, fiul cel mare sosește în actul I acasă, în actul II tatăl își împușcă bunicul, în actul III aflăm că bunicul era de fapt mama fiului care și el există doar în visul tatălui. Nu, spectacolul are 24 de capitole, fiecare cu autonomia lui conceptuală și de interpretare. Ana Pepine, Dana Paraschiv, Ștefan Ruxanda, Paul Cimpoieru și Silviu Man, TOȚI cei CINCI, trec de la vis la realitate, zburând, dansând, ici-colo se aud și frânturi de limbaj, nu sunt zgârciți în dăruirea râsului ori a tristeții. Talentele sunt inegale, acest lucru se datorează și vârstelor și experiențelor diferite, dar lucrul acesta nu deranjează prea tare: e loc și pentru experiență, dar și pentru inocență atunci când întregul atinge gingășia.

Din cele 24 de capitole, preferatul meu (în afară de spectaculozitatea momentului de step performat de Ștefan Ruxanda): Ursita – nu are acest nume în program, așa l-am redenumit eu, vă las să îi descoperiți singuri adevăratul nume.Aceasta nu înseamnă că doar cele pomenite se apropie de perfecțiune.

Recomandare pe o scală de la 0 la 5 palme: 3,5

Nu m-am putut abține nu să le pun celor CINCI cîteva întrebări, iar cei CINCI au fost extrem de amabili și au folosit cuvintele în răspunsurile lor.

TC: La început a fost cuvântul. Dumnezeu a zis să fie lumină. Și-a zis în sine sau a vorbit? (Dacă nu a vorbit, cum credeți că a zis fără să zică?) Daca a zis vorbind, arta voastra e împotriva Cuvântului?

Paul Cimpoeru: La inceput a fost Cuvântul, iar Dumnezeu a zis să fie lumină și a gesticulat – firesc și omenesc. La fel cum e și arta noastră: firească, naturală, organică. Care se adresează tuturor, dincolo de cuvânt (ca limbă), cultură (ca nație).
Ana Pepine: Arta noastra este tot un cuvânt. Spus în alt fel. Mai ales astăzi când cuvintele nu mai au valoarea lor adevarată, există cuvântul văzut – ceea ce facem noi (mai aproape de esențial).
Ștefan Ruxanda: Arta noastră conține cuvântul și conține și Cuvântul. Pentru că sunt două chestiuni diferite. Cuvântul (cu c mic) înseamnă limbaj articulat, iar Cuvântul înseamnă Dumnezeu. (Vedeți că Geneza începe altfel: La început a fost Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu.) Tăcerea, element primordial în arta noastră, nu este o tacere mută, paralizantă și sterilă, ci este tăcerea care conține cuvântul, care vine după ce lucrurile au fost spuse sau s-au întâmplat, cum poate fi tăcerea de dinainte ca furtunile să se declanșeze. Și pentru că aceste tăceri te  trimit înlăuntrul tău, spre a te vedea în raport cu lumea, sub autoritatea valorilor morale (creația în general implică morala), nu ai cum să nu ridici privirea în sus, adică să sesizezi, trăind, Cuvântul din tine.
Dana Paraschiv: Nu, ea conţine cuvântul în sensul lui profund, în care este menit să transmită un sentiment sincer. Cuvântul ar trebui folosit să transmită ceea ce eşti şi simţi tu ca om. Acum vorbim, dar nu spunem nimic. Problema e că cea mai la îndemână modalitate de comunicare este cuvântul şi, ca orice lucru pe care omul îl capătă cu prea mare uşurinţă, cuvântul ajunge să nu mai fie apreciat, nu mai e privit ca pe un dar, ci ca pe ceva care se cuvine oricui.
Silviu Man: Nu ştiu exact cum a vorbit Dumnezeu, că nu mi-s teolog, nici sfânt. Ce-ţi pot spune însă sigur e că arta noastră, ca şi muzica simfonică sau sculptura, nu e împotriva cuvântului. E ca şi cum ai spune că ar fi împotriva aerului. Nu lăsăm deoparte cuvântul, ci îl sublimăm. Ştii, e filmul ăla cu “Horea”, făcut acum vreo 20 de ani. Şi în film, Horea, condamnat să fie tras pe roată îi dă ultimele sfaturi fiului lui şi la urmă îi zice:”şi din când, să ziceţi o vorbă şi de mine…”. Şi fiul îl întreabă: “dar de ce numai din când în când?”. Şi Horea îi zice: “…ca să nu se ieftinească”. Uneori cuvântul nu trebuie rostit, altfel se transformă în vorbă. Iar dacă vorbim de Cuvânt cu majusculă, atunci îţi pot spune că există o tăcere cu care tăcerea din teatrul nostru se învecinează uneori: cu aceea a rugăciunii.

TC:  Tăceți. Prin ceea ce faceți vreți să ieșiti din istorie? Istoria se face cu programe, cu vorbe, cu urlete.

Paul Cimpoeru: Asta am învățat din viață: lipsa cuvântului nu înseamnă muțenie. Iar tăcerea lumii (a noastră, a cuvintelor) își strigă, își urlă de pe acoperișuri esențele vieții: dragostile, durerile, fericirile, lacrimile, nedreptățile… îmi povestea Bunica mea că la țară pe vremea ei oamenii nu-și făceau declarații de dragoste, promisiuni, “vorbe”, ci se luau din priviri, se simțeau:se luau de mână și plecau în viață.
Ana Pepine: Istoria nu înseamnă vorbe. Istoria mai presus de toate înseamnă “fapte”, iar fapta este independentă de orice vorbe, urlete, programe. Noi prin “tăcerile” noastre înfăptuim. Dacă faptele noastre au putere, atunci ele vor deveni istorie. După cum va pune Dumnezeu mâna și suflul peste lucrul nostru.
Stefan Ruxanda: Istoria se face cu programe, cu vorbe, cu urlete, dar de cele mai  multe ori se face/scrie în creion. Și atunci am abandonat cursul ei, așa cum spiritualitatea românească a obișnuit să o facă de secole, și ne-am refugiat în hățișurile metaforei scenice, a visării și a idealizarii. Da, suntem cu capul în nori, dar de aici vă propunem alta optică asupra omului. Nu suntem convinși (nici nu vrem să fim) că e cea mai bună, dar dacă ți-o asumi vei deveni responsabil de actele tale. Și dacă te gândești că timpul curge între un început și un sfârșit, responsabilitatea asta te duce pe un drum cu sens unic, pe a cărei plăcuță scrie “eternitate”.
Dana Paraschiv: Noi nu ne-am propus nici să ieşim, nici să intrăm în istorie; ne-am propus să fim. Spectacolele noastre nu sunt eveniment, deci nu au cum să devină evenimente istorice. Ele nu sunt nici măcar evenimente “culturale”, ele sunt viaţă, pur şi simplu.
Silviu Man: Tăcem, dar nu suntem muţi. Istoria “mare” se face cu urlete şi cu programe, cum spui, dar mai există şi o altă istorie, în umbră, în care a tăcea însemna adesea salvarea unui om. Se vorbea mult şi cuvântul – certitudine sau simplu zvon – era o armă mai puternică decât mitraliera. Acum se vorbeşte şi mai mult, şi mai agramat, şi mai inutil. Zicea un scriitor care mi-e tare drag, I.D. Sîrbu, că forţa cuvântului e cel puţin egală cu forţa gravitaţiei. Am pierdut cuvântul, deja am ieşit de pe orbită, plutim aiurea prin spaţiu fără să mai ştim care e susul şi care e josul.

TC: V-ați gândit să interziceți publicului vostru să aplaude, să vorbească despre voi, despre arta voastră?

Paul Cimpoeru: Eu m-am gândit că “fapta” noastră artistică să elibereze publicul, criticul, privitorul, (ca partener al actului nostru) de orice fel de principiu – “așa se face, așa se cade, așa e eticheta”. El să fie viu și sincer, precum și arta noastră este, precum și noi încercăm să fim față de el, de noi înșine: să se ridice în picioare să aplaude dacă simte, să râdă în hohote, sî plângă fără jenă, să iasă din sală dacă nu-i place, să nu aplaude daca a rămas fără cuvinte (sic!).
Ana Pepine: Publicul este liber să facă orice. Noi nu facem decât să-i dăruim sufletul, bucuria, gândurile noastre. Publicul sa fie liber! iar noi la rândul nostru și mai liberi, în sensul de a fi fără frică în a ne mărturisi.
Stefan Ruxanda: De ce? E adevărat că aplauzele disturbă și alungă un miraj, te re-aduc în concretețea existenței de după spectacol. E adevărat că vorbind
despre ceva ajungi să-l banalizezi, sau numind un lucru îl introduci în niște limite. Dar ceea ce facem noi nu este un Olimp interzis muritorilor. Nicidecum! Departe de noi acest gând. Mai bine să le propunem tăceri care să trezească întrebări și apoi să discutăm la nesfârșit răspunsurile. Asta ar fi o variantă.
Dana Paraschiv: Sunt momente în care publicul nu aplaudă, dar simţi că acest fapt nu se datorează neînţelegerii unei anumite scene, ci faptului că omul face legătura dintre el, cu sufletul şi viaţa lui, şi ceea ce vede pe scenă. Când vede acolo, pe scenă, ceva din el.
Silviu Man: Niciodată. “Interzis” e un cuvânt care ţine de traficul rutier, nu de teatrul pe care îl facem. Dacă publicul vrea să tacă în cor, în sală şi după ce iese din sală, nu putem avea nimic împotrivă. Dar, cum spuneam, să nu confundăm tăcerea cu muţenia.

TC: Sint orb. Orb de mic. Orb, introvertit, autist, urăsc lumea. Lumea vrea să mă ucidă și sufăr. Mă puteți ajuta să devin mai bun?

Paul Cimpoeru: Și eu sunt la fel.
Ana Pepine: Cu voia lui Dumnezeu oricine se poate schimba sau vindeca chiar în urma unui singur gest sau cuvânt. Ceea ce contează este ca noi să facem
loc în lucrul nostru pentru prezența lui Dumnezeu și lucrul să-l facem cu bucurie, credință și cu suflet senin. Așa, tot ce vom infăptui va avea și putere de vindecare, înbucurare, luminare, schimbare pentru cel care primește. Eu cred în minune. Dar trebuie și să muncești mult cu tine însuți, și să ceri ajutor, căci minunea stă doar în puterea lui Dumnezeu.
Stefan Ruxanda: E bine ca ești orb. E bine că ești autist și introvert. Că urăști  lumea..o să-ți treacă. Nu mai căuta minunea în afara ta, în lume, o vei găsi în tine, înlăuntrul tău. Acolo e culmea cea mai grea, cea mai dificilă la urcat (și cucerit). Când te vei fi angajat în urcare vei observa un detaliu extraordinar: lumea nu vrea să te ucidă. Și nici nu vei mai avea motive s-o urăști sau să suferi. Vei avea, totuși, motive de tristețe: că nu poți să faci mai mult pentru ea. Și atunci “a fi mai bun” este treaba care îți va reveni ție. Eu, cu spada mea, nu pot
să înving pe frontul tău. Nu mai căuta să cucerești lumea! Încearcă să  atingi desăvârșirea! Acu’ i-acu’!
Dana Paraschiv: E un proverb african care spune: “Înainte de a traversa râul, să nu o blestemi niciodată pe mama crocodilului”. Trebuie să crezi, să lucrezi cu tine. Odată cu orice ispită care ţi se dă, ţi se dă şi scăparea din ea.
Silviu Man: Dacă eşti orb, cum spui, s-ar putea să nu vezi toată mizeria din jur (oricum, ferească Dumnezeu de asemenea dispensă). A fi introvertit nu e o tragedie; eu, unul, văd peste tot extravertiţi “studiaţi”, mereu cu gura până la urechi şi prieteni cu toată lumea. Iar dacă eşti autist faţă de răul pe care ţi-l fac alţii, atunci trebuie să mă înveţi tu pe mine cum să devin mai bun.

TC: Care e cuvântul pentru care ați face un spectacol? (poate fi un adverb sau o conjuncție adversativă?)

Paul Cimpoeru: VIS
Ana Pepine: Daca simți ceva cu putere, nu mai contează, poate fi orice cuvânt, conjuncție, sunet. Eu aș face spectacol pentru cuvântul DOR.
Ștefan Ruxanda: Orice artist ar trebui să aibă, când pornește la drumul creației, în minte un concept care poate fi începutul, coloana vertebrală și sfârșitul operei sale. Sperăm/ sper ca spectacolele de până acum și cele viitoare să nu-l uite și să-și șlefuiască expresia spre a-l scoate mai mult în evidență. Conceptul este numit de cuvântul “celălalt”.
Dana Paraschiv: Primul este “Muzică”, iar al doilea este cuvântul grecesc “Kalokagathia”, care are un înţeles minunat. Grecii credeau că frumosul şi binele sunt inseparabile şi aveau un singur cuvânt pentru amândouă: kalokagathia, kalos însemnând frumos, iar agathos însemnând bine.
Silviu Man: “Întru”. Motive şi detalieri ale problemei se găsesc la Constantin Noica, un gânditor pe muchia dintre istorie şi spirit, că tot vorbeam de materia primă din care se face istoria mare.

TC: Spuneți-mi un cuvânt frumos. Muzical, vechi, uitat.

Paul Cimpoeru: MAMA
Ana Pepine: acum îmi vine în gând doar cuvântul BUCIUM. Care mi se pare foarte frumos.
Ștefan Ruxanda: A dezmierda.
Dana Paraschiv: Devenire.
Silviu Man: Străbun. Ce limbă minunată trebuie să fie aceea în care “tata mare” şi “mama mare” sunt sinonime cu “bun” şi “bună”!

The Chronicle îi mulțumește lui Tiberiu Minzu pentru fotografii- www.tiberiuminzu.ro

Comentarii

comentarii