Până și scroafa doarme, dracului!, își zise Ulise, uitând pe loc năduful, risipindu-l într-o clipă în noapte, copleșit de emoția trenului de dimineață. Luminile desenau un joc nebunesc pe tavanul care de obicei îl apăsa aproape fizic pe piept. Zâmbi, aducându-și aminte că nu mai văzuse lumini pe tavan din vacanțele de iarnă când era copil și venea prima zăpadă. Clopotele săniilor trase de cai – nu erau multe în sat, dar făceau suficientă gălăgie încât să se gândească numai la bulgări, cazemate și obraji încinși – bicele pocnind  sub arcuirea uluitoare a flăcăilor, culminând cu explozia scurtă din braț, mirosul de prăjituri cu nucă plutind peste sat ca o otravă dulce și, bineînțeles, luminile care îi jucau înaintea ochilor zi sau noapte. Luminile fericirii. Până acum trei nopți crezu că le-a uitat.

Trei zile au trecut de când a vândut scroafa, și-a cumpărat bilet pentru Sibiu, la un tren personal, cam două ore și jumătate face, cel mult, îi spuse vânzătoarea de la ghișeu care era și impiegat de mișcare în comună. Numai?!, se miră cu voce tare Ulise, uimit de faptul că aproape 30 de ani l-au despărțit numai două ore și jumătate de o altă lume.

Luminile se vedeau tot mai difuze: se crăpa de ziua. Maxilarele îi tremurau de emoție, își pipăia întruna biletul la piept, numai de nu l-aș uita, de nu l-aș uita!, deși ceferista îl asigurase că poate lua și următorul tren, numai să fie personal. Următorul tren nu exista pentru Ulise. Un singur tren. Trenul.

În haltă, un alt lucru avea să-l uimească pe Ulise: liniștea deplină în care se apropia trenul. O imagine ușor neclară, o lumină îndepărtată, atât de cunoscută altora, nouă, dar atât de străină lui Ulise, acea lumină care aducea bucurii sau tristeți și care, la un moment dat devenea două lumini, apoi devenea lumina unei întâlniri sau arsura unei revederi neplăcute, dar pentru Ulise nu era nimic din toate astea, era ceva dumnezeiesc, dacă Ulise ar fi avut cum să-L știe sau să-L cunoască, trenul era dumnezeul lui, era toți sfinții, era mama lui, era tatăl mereu trist lăsat să doarmă în cămăruța lui fără măcar o privire aruncată din prag, era respirația lui, una din fier masiv, mișcându-i-se dureros prin piept, du-te, du-te, du-te, du-te…

Genunchii moi îi făceau picioarele nesigure: abia urcă prima treaptă a scării grilate aflată mult prea sus din cauza lipsei peronului în haltă. Nu avu timp să vadă spectacolul bizar dat de ceilalți câțiva călători care încercau cu greu să se cațere, împinși de jos, de fund, sau trași de sus de dosul paltoanelor groase, ca niște saci cu făină, și zvârliți în holul dintre compartimentele reci, înghețate, în care oamenii stăteau ca niște animale împăiate.

Peste tot mirosea a sat.

Nimic nu-i putea îngheța emoția lui Ulise. Niciun frig din lume nu-i putea răci dogoarea din suflet.

Chiar ajunge în două ore și jumătate la Sibiu?

Nu-i răspunse nimeni. Mișcarea și vorbitul amplifică senzația de îngheț, desigur. Noi știm asta, am mai fost cu personalul.

foto ©Rareș Petrișor, New York, 2008

Comentarii

comentarii