– Tată, cam câte kile să aibă scroafa aia? întrebă ca din senin Ulise.
– F’osutăcinzeci, răspunse ta’su fără să-și miște privirea fixată în podea, la două scânduri care nu se mai pupau de ceva vreme. Mereu se împiedica de ele și le blestema, dar nu mai avea putere să le îndrepte. Iar lui Ulise nu-i păsa de scânduri. Nu-i mai păsa.

Șuierul trenului îi cutreiera mintea ca un cuțit cu lama încinsă în foc: asuda noaptea ca un cal, ziua n-avea stare. Nu mai avea poftă de mâncare, degetele învârteau mereu câte ceva, un colț de vestă, gaica unui pantalon, nasturele lălâu de la cămașă. Tată-su nu băgă de seamă multe zile, iar când văzu, îl întrebă doar atât: A dat dracii-n tine, măi flăcău?

Ulise se ducea până la haltă și de trei ori pe zi. Stătea minute în șir fixând depărtarea până-i lăcrimau ochii. Nu se vedea nimic. Nu se auzea niciun tren. Niciun șuier. Zile întregi nu s-a întâmplat nimic pe calea ferată în afară de naveta aia nenorocită care-i ducea pe oameni în târg. Tăcere. Nemișcare. Doar o lamă încinsă de cuțit care-i spinteca mințile și-i măcina sufletul. Du-te, du-te, du-te, du-te, ffiiiiihihiiiiiiiiiiii!!! Gândurile lui erau mii de trenuri, niște șobolani metalici pe care nu-i putea imagina până la capăt: nu văzuse niciodată vreun tren în afară de naveta aceea ruginie. Două vagoane. Majoritatea geamurilor sparte sau crăpate, fie vară, fie iarnă. Fețe turtite de băutură sau nesomn sprijinite cu frunțile de cercevele metalice, de canapele tari de vinilin, de pumnii sprijiniți de genunchi, de orice apucau. Fețe asprite de munci și griji, de morți timpurii în familie, de necazuri și uri, du-te, du-te, du-te, du-te, du-te, du-te, du-tetetetete…

Scutură din cap cu greață: auzi guițatul scroafei iată, chiar aici în capu’ satului, exact în clipa în care șuierul amuți, ducându-l în lumi blânde, cu oameni cuminți, bine îmbrăcați, mirosind a parfum și săpun, cumpătați și bogați. Scroafa asta care-i mănâncă viața și care acum îi acoperă lumina gândurilor cu aripile ei mari, negre, grase, leșioase, scroafă care, pe măsură ce îi fură tot mai mult din soare, crește, se umflă și la un moment dat pocnește, împroșcându-l cu miile de kile de tărâțe, terci, coji de cartofi și dovleci, rahat, intestine și grăsime, sufocându-l chiar acolo, în compartimentul de tren pe care nu și-l putea deocamdata imagina altfel decât plin de resturile scroafei. Scroafa dracului!

A doua zi, Ulise era primul în haltă. Probabil că nu era șase dimineața: lumina creștea în putere, dar iarba era brumată și și pământul înghețat. Cele două bucăți de ciment inegal înfipte în pământ l-au dus cu gândul la scândurile din podeaua camerei din față pe care ta-su le repara de zeci de ori pe zi numai uitându-se la ele. Zâmbi, un fior de căldură îi trecuse prin piept, aducându-și aminte cum îl necăjea pe taică-su furând pastramă dintr-aia bună de sus, din camera de oaspeți, încăpere mereu goală și mereu extrem de rece iarna. Acolo țineau tot: vinul, rachiul, murăturile, pastrama și cârnații, uscăturile și zacusca, bidoane cu apă pentru când o fi mai rău, cucuruz și câțiva saci cu grâu și făină.

Cele două vagoane cândva stacojii opriră în haltă. Ulise își făcu greu loc lângă niște ciobani veniți pentru târg tocmai de lângă Codlea să-și facă niște tocmeli pentru mieii de primăvară. Adormi imediat, legănat, du-te, du-te, du-te, du-te, du-te, du-te, cu gândul la costumele frumoase de la oraș și mirosul de piele proaspăt spălată.

– Cu cât dai scroafa, unchiule?, îl întrebă Ulise pe un târgoveț care păzea plictisit o purcea priponită de inelul tras prin rât. Țăranul se lumină la flacăra interesului și începu să-i umple capul cu povești despre cât de mult iubește scroafa, cât a îngrijit-o, c-o iubește, c-o spală, mai să crezi că doarme cu ea. Veni rândul lui Ulise să se plictisească, aducându-și aminte de scroafa de acasă căreia numai nuiele pe spinare i-ar da, că i-a mâncat viața…
– Omiecinsute, numai să mă scapi de ea, că nu mai am cum s-o grijesc!, încercă țăranul să se tocmească.
– Lasă-mă să mă gândesc, zise Ulise și făcu repede pași ca să scape de gura negustorului.

Omiecinsute, repetă în gând. Omiecinsute și e mai slabă ca a noastră, deci aș putea lua fo doo mii.

Peste încă o zi, Ulise vindea scroafa cu omietreisute de lei. Era mulțumit, avea bani de drum. Și scăpase și de scroafă. Scroafa dracu’, o mai înjură o dată, dar parcă nu cu atâta patos.

Ta-su avea să-l certe, fără îndoială, dar cui îi mai păsa? Omietreisute! N-a avut în viața lui atâta bănet pe mână: mereu au tăiat animalele doar ca să aiba ce mânca. Numărând în gând animalele din ogradă își dadu seama că nu sunt chiar săraci, dar banii s-ar fi terminat la un moment dat și nu poți trăi doar din livadă.

Ulise adormi fericit. Scroafa nu mai guiță. E liniște, poate auzi nestingherit trenul. Duuu-teeee, duuu-teee, duu-tee, du-te, du-te, du-te!

Mâine, înham iapa. Mă duc în Ucea să cumpăr bilet.

foto: ©Rareș Petrișor, Muzeul Satului, București 2007

Comentarii

comentarii