Structurată la fel ca Metropolitan Life în patru capitole conceptuale, People, Things, Places şi Ideas, Social Studies agaţă fâşiile de spaţiu şi timp care interferează, pe parcurs, cu destinul uman. Acestea pot fi închise într-o expresie cu traiect relativ lung: ceea ce ne înconjoară de dimineaţă până seara. Numai că oamenii pot fi la fel de bine idei, lucrurile pot fi la fel de bine oameni, ideile pot fi la fel de bine locuri. Vorbim de un singur plan al Celui al cărui nume nu eşti demn să îl pronunţi. Şi asta simplifică lucrurile (sau ideile?). Social Studies este înecată în actualitate, în actualitatea sfârşitului anilor 1970 – începutul deceniului al optulea. Anii 1970 nu diferă cu mult de estetica moralităţii mileniului al III-lea, decât prin stranietatea că, atunci, oamenii învăţau din ghiduri (alcătuite de Fran, se înţelege) cum să nu te măriţi cu un milionar, oamenii erau, mai de grabă, vânători de nefericire. Anii 1970, o foarte scurtă fracţiune de timp în care conceptul de fericire fusese scos în afara timpului.

Adesea, sinceritatea este confundată cu mizantropia. Fran Lebowitz este un intelectual sincer. Pentru ea, oamenii sunt un „grup” care a atras o cantitate nemăsurabilă de atenţie. Comparaţi cu fulgii de nea, ni se induce ideea că oamenii sunt unici, nici unul nu seamănă cu altul, că n-ai să găseşti doi la fel. Ei bine, pentru Fran oamenii sunt tot ăia, cum s-ar zice. Toţi spun aceleaşi lucruri, au aceleaşi nume, poartă aceleaşi frizuri. Ce spun oamenii, în general? „Bună, ce faci?”, „Nu eu am făcut asta.”, „Îţi dai seama cum m-am simţit.” Şi, totuşi, prin ce se disting oamenii? Fran dă două răspunsuri: 1) mărimea la pantof şi 2) modul preferat de preparare al ouălelor. De cealaltă parte, lucrurile aparţin unor două clase distincte: „natură” şi „artă”. Fran urăşte natura. Fran este genul de persoană care vrea să se întoarcă la hotel, nu la natură. Fran Lebowitz şi natura au foarte puţine în comun. Nu merg la aceleaşi restaurante, nu râd la aceleaşi glume şi, cel mai important, nu se întâlnesc cu aceiaşi oameni. Natura, în mintea lui Fran, este acel lucru care poate fi găsit doar la exterior, iar exteriorul este locul unde nu sunt niciodată suficiente scaune confortabile. Putem vorbi de obiecte de artă, nu şi despre „obiecte de natură”. La o adică, se întreabă Fran, cine ar vrea ceva pentru care nici măcar francezii nu au un cuvânt („object d’nature”). Există şi situaţii în care natura se transformă în artă. Unul dintre exemplele date de Fran: laptele (natură) transformat în unt (artă).

Unul dintre duşmanii lui Fran Lebowitz este „animalul de companie”. Nu-i plac animalele. De nici un fel. Nu-i place nici măcar ideea de animale. Animalele nu sunt binevenite în casa ei, nu ocupă nici un loc în inima ei metropolitană. Fran crede că animalele de companie ar trebui interzise prin lege. În special câinii. În special în oraşul New York, unde trăieşte. În opinia ei, animalele de companie ar trebui înlocuite prin „anturaj”. Beneficiile ar fi că nu trebuie să scoţi la plimbare un anturaj, din contră, anturajul te scoate pe tine. Nu trebuie să dai un nume anturajului. Nu trebuie să te joci cu anturajul. Nu trebuie să te duci cu anturajul la veterinar. Dacă conceptul de anturaj pare nefericit, Fran recomandă că posesorul sau viitorul posesor de animal de companie ar trebui să-şi însuşească conceptul de camaraderie. Şi nu e neaparat ca în conceptul de camaraderie să intre „lucruri vii”. Argintul georgian sau o canapea Duncan Phyfe asigură o camaraderie extraordinară, la fel fructele din afara sezonului. Una dintre cele mai notabile caracteristici ale vieţii contemporane este expansiunea libertăţii de gândire, remarcă Fran. Asta a condus la o serie de „progrese nefericite”, între care, cel mai revoltător, este faptul că „locul”, înainte o „entitate fixă”, devenit a matter of personal opinion: knowing your place, keeping your place, taking your place, finding your place.

Fran Lebowitz este fumătoare. O fumătoare militantă, activistă. Pentru Fran, fumatul este un hobby, dacă nu chiar viaţa ei. Am putea spune că Fran trăieşte ca să fumeze. Adoră să fumeze şi crede că fumatul este sensul în sine de a fi adult. Fumatul face ca procesul de creştere, de îmbătrânire să merite. Înţelege că multă lume găseşte fumatul supărător, criticabil. E dreptul lor, continuă ea. Dar ea însăşi găseşte multe lucruri supărătoare: loţiunile de aftershave, adulţii care se dau pe role, copii care vorbesc franceza. Cu toate astea, nu iasă în stradă cu pancarde, predicând implemetarea unor legislaţii corespunzătoare. În privat, Fran se fereşte de lucrurile supărătoare. Stă în casă cât de mult poate. Dar când păşim „în public”, spune ea, cu toţii ar trebui să ne aşteptăm să avem de-a face cu tabieturile „supărătoare” ale celorlalţi. Prin asta se defineşte noţiunea de „public”. Cine nu suportă „căldura”, să se întoarcă înapoi la bucătărie, mormăie Fran cu gura între-deschisă. Nu neaparat din acest motiv, Fran a alcătuit programului unei „diete” pentru a face faţă stresului. Munca, iubirea sau arta au unul şi acelaşi nume: stres. Lista alcătuită de Fran, de lucruri indispensabile pentru a câştiga lupta împotriva stresului, cuprinde: ţigări, chibrituri sau brichetă, o carieră, unul sau mai mulţi avocaţi, un agent sau un manager, cel puţin una (preferabil două) aventuri amoroase complicate, o adresă de corespondenţă, prieteni, rude, un proprietar.

Social Studies se încheie cu articolul „To Have and Do Not”, o poveste hilară despre profiturile lui „a nu (scrie, picta etc.)”. Se făcea că un agent literar „cumpărase” copyrightul unei cărţi care nu fusese încă scrisă (pe încrederea dată reputaţiei scriitorului). Costase 1 milion de dolari. Peste o săptămână, „cartea care nu fusese încă scrisă” mai încasase 1 milion de dolari, urmând a fi transformată în film. Se face că vestea ajunge la urechile lui Fran, care se întâlneşte cu acest agent literar. Agentul literar reuşise realmente o performanţă. „Şi… Am auzit că ai achiziţionat copyrightul pentru următoarea cartea a scriitorului X cu 1 milion de dolari.” „Da, răspunde el. De ce nu scrii şi tu un film pentru noi?” „Tu tocmai ai cumpărat copyrightul unei cărţi nescrise cu 1 milion de dolari?”, insistă Fran. Agentul literar răspunde din nou afirmativ. „Uite ce, îi zice Fran, şi următoarea mea carte e tot nescrisă. Ştiu că am un agent şi că nu ar trebui să vorbesc cu tine chestiuni de business, dar sunt dispusă să îţi vând cartea mea nescrisă pentru acelaşi preţ. (…) Sună-mi agentul”, încheie Fran dialogul. Dimineaţa următoare Fran primeşte un telefon de la agentul ei literar: „Cred că putem scoate mai mulţi bani, te sun mai târziu.” Agentul ei literar refuzase suma cu şase zerouri. Fran o sună înapoi: „Uite ce e, anul trecut am câştigat 4000 de dolari din chestiile pe care le-am scris. Anul ăsta mi s-a oferit 1 milion de dolari pentru o chestie pe care nu am scris-o. Cu siguranţă am înţeles anapoda tot business-ul ăsta. A nu scrie, pare-se, e nu numai distractiv, dar, îmi dau seama acum, extrem de profitabil. Sună-l pe tipul ăla şi spune-i că mai am câteva cărţi nescrise, undeva în jurul a douăzeci.”

Pe seară, Fran vizitează expoziţia unui artist cunoscut. A două zi, imediat după ce a deschis ochii, şi-a sunat agentul pentru a-l informa că vrea să se diversifice – vrea să devină mai „vizuală”. Prin a nu scrie se asigura un capital decent, însă prin a nu picta – acolo erau sumele adevărate de bani. Ca atare, Fran nu a pictat. A fost floare la ureche.

[din Fran Lebowitz, The Fran Lebowitz Reader, Vintage Books, New York, 1994]

Comentarii

comentarii