Privește distanța mută dintre Franța și Norvegia

Regele Insulei Diavolului este stăpânul tăcerii. Încrâncenat, strivit de o crimă lăsată în afara cadrului, turtit apoi de o suferință colectivă. Niște puști, abia mușcând din turta maturității, își înghesuie destinul flămând în câteva dormitoare ale unei case de corecție. Nimic tragic, răsplată contra faptă. Te aștepți să se întâmple ceva de o duritate ieșită din comun. Să fie bătuți cu sălbăticie. Să moară pe capete, să fie violați și, eventual tranșați. Nu se întâmplă în mod evident; nimic nu-ți alimentează pofta și groaza.

La Bastøy se tace mult. Strivitorii sunt uciși de striviți fără să fie atinși, fără să-și primească binecuvântarea urii. Tăcerea victimelor îi consumă, îi roade până la descompunere.

Filmul are un ritm cu totul aparte. Povestea vâslește prin noi. Interpretarea tinerilor/micilor actori e perfectă. Are frumusețea și duritatea unui diamant; cicatricele lor devin ale tale.

Se poate tăcea în atâtea feluri. Iar volența vine și ea, până la urmă, eliberatoare.

Comentarii

comentarii

Scroll to top