Nu ştiu să vă zic cum vedea Eliade, adolescent, convenţiile înconjurătoare, dar pot să vă zic cum le văd eu (ce poate fi mai la-ndemână, mai îmbucurător?). Nu am realizat că-s miop decât foarte târziu; probasem, într-o doară, ochelarii unei brunete, crăcănaţi, de cât timp, pe masă. A fost ca-n mitul peşterii la Platon şi de-alea, când am văzut cât de clar, imaculat şi cristalin poate fi externul. Să trăieşti fără claritate mentală şi vizuală este un destin. Vreau să spun, n-am mai putut accepta claritatea ca atare, deja totul era format, totul era de la începuturi confuz, în ceaţă, după pipăite, după ghicite. Şi, dintr-o dată, totul + limpede? Mi se închid ochii de parcă cineva mi-ar silabisi: Imaginează-ţi un loc în care nu există conştiinţă, îmi bag două degete pe gât, dau afară claritatea, păstor al negurii redevin, e o sinecură asta, îmi bag capul în butoiul cu varză, recuperez negură, baxuri de negură.

Un miop nu vede preţurile. El trebuie să se apropie de preţul unei pâini de parcă l-ar săruta. Şi uneori chiar nu-ţi vine să săruţi mâncarea de câini, nu ştiu cum să vă zic. Deci păţeşti dintr-astea. Unii te iau drept detectiv psihopat de microbi. Alţii te lasă în pace, să te chinui, pentru că ţi se cuvine asta. Zilele trecute am intrat într-un chioşc, eu le zic, generic, coteţe, şi preţurile aferente produselor erau minuscule, hârtia e scumpă şi fosforescentă. Întreb, doamnă, cât costă borcanul ăla de zacuscă? Domn’le, dar nu vedeţi că e preţul pus acolo, morţii voştri? (Morţii tăi) Doamnă, am miopie, dacă binevoiţi să mă ajutaţi cu asta, am avea amândoi de câştigat, vă asigur. Băi, şi să o vezi pe vânzătoare metamorfozându-se, o început să mă dulcegărească cum mă ducegăreau asistentele de la spital, după ce m-am născut, păi de ce nu aţi zis de la început, pupa-v-aş ochii să vi-i pup, of, şi chiar nu vedeţi preţurile?

Alteori, merg pe stradă şi sunt înjurat de prieteni sau, mai rău, de boşi (incredibil, dar am întâlnit în viaţa mea o feminină care se autoproclamase bosă, scris bo$$ă), pentru că efectiv nu îi disting. Miopia mi-a adus în satul ăsta cosmopolit în care trăiesc reputaţia de needucat. Bă, dar tu nu ştii să saluţi? Fratele meu, nu te-am văzut, mă ştii, nu fac de-astea. Aşa ceva nu se face, mă trag ăştia de mânecă pe stradă, eşti arogant, dragul meu? Sunt neajutorat, ha-ha, nu ştiu pe ce lume trăiesc, e senzaţional că o fac intenţionat şi aproape fără eforturi, văd culorile şi ansamblul, aş putea vedea clădirea Crysler, nu şi inelul tău de logodnă, ce se ascunde în spatele culorilor primare ţine de buna mea voinţă, de cât de mult vreau să-mi mijesc ochii, niciodată nu vreau destul, e toamnă deja, mai c-aş vomita, mai c-aş curăţa găina de pene în baie la fete.

Ăştia-s ochii mei, i-o fi scos cineva dintr-un transport de fiare vechi, mă doare că mi-i dai la schimb, „pula mea” e morala mea, un miop poate îndruga această enormitate lingvistică ireparabilă, el nu vede plânsetul magdalenian, el nu poate determina sfârşitul, sfârşitul ca o pată de culoare îndepărtată.

foto: (detaliu) Rareş Petrişor

Comentarii

comentarii