Dirty Angel își murdărește aripile de cerneală virtuală și astfel se înveșmântă nu numai în pixelii The Chronicle, dar și în cele 30 de învățăminte ale lui Gordon Livingston. Dirty Angel, cele 30 de învățăminte acționând ca niște multiminerale, vă recomandăm să luați doar cîte unul și numai dimineața, la micul dejun.

…omul, fiinţă ingrată, cu multe lipsuri, dar cu atât de multe calităţi, stăpân al universului şi sclav al aceleaşi lumi, distrugător şi creator, victimă şi călău în acelaşi timp, supus greşelii, rob al timpului şi cuceritor, nu ştie niciodată cum să trăiască fericit , şi totuşi aduce fericire.
O poieniţă ruptă din rai în plină vară, flori de câmp cât vedeai cu ochii, raze de soare ce umpleau tot peisajul de o căldură mirifică , sunete angelice de păsărele răzbăteau în toate cotloanele, fluturi de diverse culori se plimbau de colo-colo dând peisajului un pastel divin.
În mijlocul poieniţei se afla un bătrânel cu părul nins, lung, cu ochelari mici şi rotunzi, studia o floare cu o lupă, iar cu penseta înlătura petalele. Din când în când ofta, spunându-şi că nu s-a schimbat nimic, şi că iarăşi a dat greş. Un fluture valsa în jurul lui, încercând să se aşeze pe umărul lui.
– De ani de zile mă chinui să altoiesc aceste două flori şi văd că nu iese ce am vrut eu. Unde greşesc?
– Omule de ce eşti trist? spuse fluturele.
– Cum să nu fiu trist când văd că orice fac eu nu e bine.Sunt treizeci de ani de când tot incerc să îmbin calităţile acestor două flori şi nu iese deloc.
– Te-ai gândit vreodată să te bucuri de ele aşa cum sunt? Aşa le-a făcut Dumnezeu, să fie frumoase amândouă şi doar acele calităţi să le aibă. De ce nu poţi să zâmbeşti când le vezi, când le miroşi, când le culegi şi le pui in glastră?
Omul se intoarse să vadă cu cine vorbeşte, şi când se văzu singur îşi spuse:”am luat-o razna, vorbesc singur!”
– Nu vorbeşti singur, sunt aici, pe umărul tău, zise fluturele.
– Tu poţi vorbi? Am înnebunit, vorbesc cu gâzele.
– Nu eşti nebun, eşti un om cu atâtea daruri pe care nu le-ai valorificat. Ţi-ai pierdut vremea făcând pe savantul, în loc să accepţi ce ţi se dă. Nu ai zâmbit niciodată când te-ai plimbat în poieniţă, nu ţi-ai deschis inima când florile ţi-au dat ce aveau ele mai bun, ai respins frumuseţea, ai ignorat plăcerea. De ce omule?
– Ce ştii tu micuţule?
– Eu ştiu că mă bucur de fiecare adiere de vânt, plutesc prin fiecare pală, adulmec toate miresmele , cuprind cu ochii mei mici tot peisajul, respir fiecare secundă, şi iubesc razele de soare, pentru că ştiu că mâine nu le voi mai vedea. Eu nu trăiesc mult, dar cât trăiesc totul e la intensitate maximă. Tu în schimb te frămânţi, te amărăşti, încerci să schimbi totul şi te ignori pe tine, îţi refuzi dreptul la bucurie şi la fericire, de ce omule? Ai o singură viaţă şi o spulberi fără să te bucuri măcar un moment. Eu mâine nu voi mai fi dar ştiu că toate secundele petrecute printre flori mi-au umplut inima de fericire.
Omul începu să plângă, punându-şi faţa în palme, dându-i dreptate insectei care îi spusese tristul adevăr. „De ce oare am luat-o pe drumul ăsta?”
– Omule nu fi trist, mai poţi schimba ceva, bucură-te de viaţă, adulmecă florile , respiră aerul ăsta îmbătător, arată-le şi celorlalţi ca tine ce frumos e aici.
– E prea târziu , gâză mică. Am irosit viaţa asta în studii, cercetări care mi-au adus numai gânduri negre şi nefericire. Mi-am ignorat copiii şi nepotul, am renunţat la lume şi m-am afundat în lucruri atât de insipide.
– Niciodată nu e prea târziu, fă o schimbare şi chiar dacă ai sa trăiesti o secundă fericit , viaţa asta nu a fost in van. Eu acum trebuie să plec, simt cum mă cheamă neantul, eu mi-am trăit viaţa din plin, e timpul meu să mă retrag, fă o schimbare.Te las cu bine, bătrâne!
Şi fluturele îşi intinse aripile , se ridică în văzduh , se roti de câteva ori apoi căzu printre flori dându-şi ultima suflare.
Omul se uită la el, îl luă în palmă, îl pupă ca pe o icoană şi plânse cu lacrimi amare.
Din spatele lui veni un prichindel cu zâmbetul pe buze, cu ochii albaştrii. Îl luă în braţe şi gângurea vesel.
– Ce faci bunicule? De ce plângi? Nu plânge că mă faci şi pe mine să plâng.
– Iartă-mă puiule. Cum de te-a lăsat mama ta singurel?
– Am fugit de acasă, mama făcea cozonaci dar eu vroiam sa stau cu tine. Ce sunt florile astea?
– Sunt flori de câmp, copile.
– Uite ce frumoase sunt, şi ce bine miros.
– Aşa e.
– Bunicule cum poţi să plângi cu atâtea flori în jurul tău, uite şi fluturi, şi ce păsărele drăguţe. Mă înveţi şi pe mine cum să mă joc cu florile?
– Piciule, normal că te învăţ, eşti cea mai scumpă avere a mea.
– Dar vreau să ştiu tot, da ?
– Nu te voi putea învăţa tot, dar dacă mă iubeşti ai să le înveţi singur şi ai să faci tot ce nu am făcut eu, ai să te bucuri de natura în toată splendoarea ei.
– De ce să nu mă înveţi tot , bunicule, avem atâta timp, şi o să fiu cuminte, o să ascult tot ce-mi spui tu.
– Nu mai am aşa mult timp, aproape că s-a scurs tot şi dacă nu era fluturele ăsta din palma mea pierdeam tot.
– Ce frumos e. Păcat că nu zboară. De ce nu zboară?
– A obosit, şi a plecat spre alte meleaguri.
Bătrânul luă în braţe prichindelul şi îi arătă florile, explicându-i tot ce ştia el despre ele. După câteva ore, copilul ştia atâtea, avea mintea îmbogăţită şi inima plină de frumuseţe. Bătrânul lăsă copilul în iarbă, îngenunche lângă el, inima bătându-i foarte repede.
– Puiule, s-o asculţi pe mama şi să te bucuri de fiecare secundă pe care o trăieşti, să-ţi umpli mintea de bucurie şi inima de fericire, să zbori mereu spre culmi înalte.
– Bunicule, dar tu unde te duci?
– Eu mă duc după prietenul meu înnaripat, avem o treabă neterminată.
– Ia-mă cu tine, mă iei?
– Tu trebuie sa rămâi aici.
– Dar vreau să merg cu tine!
– Să nu te sperii şi să nu plângi.
– Nu am să plâng, o sa mă uit după tine. De ce nu mă iei cu tine?
– Pentru că vreau ca tu să ai grijă de mama ta cât lipsesc eu.
În clipa următoare, bătrânul , trase aer adanc în piept, simţind cum îi intră în suflet mireasma fericirii, şi cum totul îl învăluie ca într-o imensă cascadă de euforie , şi adormi pe veci cu un zâmbet angelic pe faţă.
Nu trecu mult şi apăru mama copilului , care văzându-şi tatăl întins între flori cu zâmbetul pe buze, dar rece, îşi luă copilul în braţe şi începu să plângă.
– Copilul meu să nu plângi, bunicul a trebuit să plece undeva unde îi e mai bine, să nu fi trist.
– Nu sunt trist mamă, că am văzut unde a plecat bunicul, s-a transformat într-un fluture mare albastru, şi , uite-l acolo, zboară printre florile acelea mari de care mi-a povestit.
– Of, dragul mamei, nu-i adevărat, astea-s sunt poveşti.
– Ba nu mamă, e adevărat, am văzut eu, şi mi-a zâmbit când a început să zboare, si eu am să zâmbesc mereu ca el , şi am zbor mereu printre flori şi fluturi.
Câţi dintre voi nu aţi fost bătrâni şi câţi aţi reuşit să ajungeţi fluturi? Câţi nu aţi căutat mereu câştigul jocului şi aţi uitat să vă bucuraţi de joc în sine? Aţi reuşit să simţiţi florile, să mirosiţi fericirea, să vă bucuraţi de razele de soare, să trăiţi la maxim? Eu v-o doresc tuturor.
Un bătrân, un fluture

Comentarii

comentarii