După dispariţia lui Alexandru Paleologu (cînd m-am aflat pentru prima dată în preajma acestuia, în Cafeneaua de la subsolul Facultăţii de Litere, am avut senzaţia că mă aflu pe ţărmul altei lumi), pe care autorul nostru de altfel îl şi pomeneşte în carte, Neagu Djuvara e singurul care mai poate purta tricoul cu numărul 10 al eleganţei înnăscute, specifică unui vîrf veritabil al inteligenţei şi boieriei româneşti. Omul care poate cîştiga singur meciul împotriva prostiei, mîrlăniei şi prostului gust.

Printre multele titluri serioase, despre ultimul, publicat tot la Humanitas, Războiul de şaptezeci şi şapte de ani (1914–1991) şi premisele hegemoniei americane, Sorin Lavric a scris o cronică extrem de pertinentă şi laudativă, pe bună dreptate, în numărul 47 al României literare şi pe care o puteţi citi aici, Neagu Djuvara este convins să publice acum, şi nu mai tîrziu, cînd tîrziul va fi devenit pentru domnia sa o noţiune irelevantă, Amintiri şi poveşti mai deocheate. Şi bine a fost persuadat.

Deocheat e exagerat spus. Dacă am lua prima definiţie din dicţionar a verbului a deochea (a vătăma sănătatea sau bunăstarea cuiva printr-o privire rea sau invidioasă), iar nu sensul participiului trecut, cu funcţie de adjectiv, însemnînd necuviincios, dintre cele două sensuri îl prefer pe primul: Neagu Djuvara are darul să vă vătămeze sănătatea spirituală căci vă va dărui o privire invidioasă pentru toate întîmplările trăite şi povestite şi, mai ales, pentru limba domniei sale.

Îmi permit o profeţie: limba domnului Djuvara va fi considerată o ciudăţenie de către copiii şi nepoţii noştri. Şi chiar acesta mi’e sentimentul care mă încearcă citindu’i Amintirile: că citesc cronicarii altor vremi şi o reformulare a celebrului “M’au ruşinat păgînul”. Aşadar, după ce îi veţi fi terminat de citit deochiurile, dacă veţi simţi nevoia să îi recitiţi pe marii cronicari, să nu vă miraţi de unde vine imboldul.

O mai fi fost citat şi nu’i bai dacă îl mai citez şi eu o dată (şi iubirea are nevoie de reluare pentru a fi bine înfăptuită). E vorba de un fragment din capitolul intitulat Căsătorii între ardeleni şi boieroaice ardelence şi viceversa:

“Primul caz de care îmi amintesc e acela al unei Ghiculeşti – din ramura Ghica din Moldova – care s-a căsătorit cu tânărul şi fercheşul prefect naţional-ţărănist Spătaru. O cunoştea mama, că erau rude îndepărtate. Cu toate că avea un fizic plăcut, se apropia de 40 de ani nemăritată. Aşa că n-a făcut nazuri de prinţesă când a fost să îl ia pe ne-nobilul ardelean. Cum s-a petrecut noaptea nunţii s-a aflat prin Bucureşti, pesemne chiar din indiscreţii ale mirelui. Mireasa, încă fată mare cu toată vârsta, cum am spus, când a venit clipa fatidică să-şi piardă fecioria, a început să ţipe:
–    Nu se poate…Nu se poate!
Bărbatul însă, nemilos (nota mea: dulce acest adjectiv ha ha ha!), i-a zis ardeleneşte, împingând în vrăjmăşie (idem):
–    Musai să intre, c-alta nu-i!”

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, Neagu Djuvara!

Neagu Djuvara, Amintiri şi poveşti mai deocheate, cu ilustraţii de Andrei Gamarţ, Humanitas, 2009.

Comentarii

comentarii