Sunt momente – extrem de puţine – când îţi uiţi viaţa. În faţa unei imense frici, de exemplu. Când îţi uiţi deopotriva urile şi iubirile. În faţa unei alte mari emoţii. Când abandonezi necutezatul gând al nemuririi. În faţa plăcerii, de exemplu. Când arzi acum, ca şi cum nu ar exista clipa de după. Ce să mai vorbim de mâine. Sute de oameni şi-au uitat aseară viaţa în faţa lui Nigel Kennedy şi a Royal Philharmonic Orchestra London, dirijată de Charles Dutoit…

Domnule Kennedy, dumneavoastră ştiţi cum a fost viaţa mea? Cât m-am străduit să scap de şi din furtuni? Şi veniţi aşa, în câte o seară, fără să vă ştie nimeni, vă urcaţi cu vioara în mansarda îngustă a umilelor mele trăiri şi devălmăşiţi totul?

Aţi călcat împărăteşte peste viaţa a sute de oameni, aseară, fără să vă pese vreun pic. Sunt extrem de revoltat astăzi pentru că, din cauza dumneavoastră, mă simt aşa de mărunt – chiar dacă fericit şi sunt furios pentru că mi-am uitat deopotrivă urile şi iubirile. Pentru o seară.

Domnule Kennedy, pot să vă spun Nigel? Asta pentru că simt că îmi sunteţi un fel de frate mai mare. Vreau să îţi spun ceva: într-o ceată de flămânzi, o bucată de pâine este Dumnezeu.

Aseară mi-ai dat o bucată de pâine. Mulţumesc.

Comentarii

comentarii