“Dezbaterea secolului” în Statele Unite, în acest moment, se învîrte în jurul serviciilor de sănătate. Încă în România, în urmă cu cîțiva ani buni, am avut în vizită o americancă, veche cunoștință, și îmi amintesc cum într-o dimineață de noiembrie plină de ceață umblam ca nebunii prin Balta Albă să căutăm un dentist, nu pentru că ne-ar fi durut dinții, ci pentru că ea voia să-și pună la punct o grămadă de probleme dentare, lucru care, în SUA, ar fi costat-o o avere. Dentiștii, după cum se știe, sînt aproape peste tot în lume întîi oameni de afaceri și abia apoi medici. Totuși, dacă o durere de măsea s-ar putea să treacă cu un cățel de usturoi, o aspirină sau o doză de pălincă, un cancer e mai greu de tratat acasă. Sau o operație de cataractă sau niște calculi renali. Sistemul american de sănătate, așa cum e el acum, te pune să plătești ori de cîte ori ai nevoie de el. Direct sau printr-o asigurare privată cu o companie care nu are decît adiacent de-a face cu medicina, cu atît mai puțin cu jurămîntul lui Hipocrate.

Cine a văzut Sicko al lui Michael Moore, dincolo de unele elemente senzaționale specifice jurnalismului lui, poate înțelege că marea problemă a sănătății americanilor nu este legată atît de cei aproape 50 de milioane de americani care nu au absolut nici un fel de asigurare, cît mai ales de cei ce au și de felul în care companiile de asigurare își tratează, business to business, contractanții.

Nu e un lucru nemaivăzut, în Statele Unite, ca unui deținător de asigurare să i se refuze rambursarea taxelor medicale pentru punerea unui picior în ghips pe motiv că din dosar reiese că mama acestuia a fumat în timpul sarcinii, lucru care a contribuit în mod decisiv la  o oarecare lipsă de calciu și, deci, asigurarea devine nulă. Mai mult, la intrarea în orice clinică medicală din SUA, oricît de schimonosită de durere ți-ar fi fața, prima întrebare, la recepție, nu e legată de ce te doare, ci dacă ești asigurat, cu cine, cu ce plan etc.

Barack Obama, asemeni altor președinți americani, dar parcă mai hotărît, vrea să acorde, prin naștere, dreptul oricărui cetățean american la asigurare. O asigurare universală. În principiu, asigurarea este lucrul de al cărui beneficiu oricine speră să nu se servească, dar pe care toți îl plătesc cu veselie. Mai mult, este expresia solidarității sociale la care omenirea a ajuns, probabil mult mai tîrziu decît aproape toate soiurile de furnici. Spiritul individualist american, proverbial, de altfel, mă uimește de data asta mai mult decît în alte dăți. Ei nu iau asigurarea universală ca un progres, a priori, ci dezbat dacă să o facă sau nu. Adică nu cum să o facă, ci dacă chiar e necesară.

Taberele sînt două: pe de o parte inițiatorii, în principiu democrați, de centru, de stînga, adepți ai echității sociale, de cealaltă parte republicanii, de la ultraneoconservatori pînă la moderați, defilînd cu drapelul “be free or die”. Că, apropo, unul din argumentele lor e că li se ia libertatea tradițională odată cu propusa reformă. Empatici, democrații se chinuie să explice că oamenii pleacă în viață cu șanse inegale și că aceste șanse pot rămîne inegale dacă e vorba de studii, serviciu, familie, echipa de baseball al cărei fan ești, dar că ele trebuie înlăturate atunci cînd e vorba de sănătate. Republicanii, de cealaltă parte, își cheltuie energia prin a-i contrazice pe democrați sau prin a-i acuza ba că sînt socialiști, ba că subminează valorile fundamentale americane.

Evident, dezbaterea este publică și oricine are ceva de zis poate să o facă punînd un banner pe propriul gazon sau sunînd la postul local de radio. Sforile mari se trag însă altundeva. Marile companii de asigurare, ca și producătorii de medicamente, riscă să piardă o mare parte din venituri. Că atunci cînd faci afaceri cu guvernul nu prea ai cum să cîștigi. Pfizer tocmai și-a asumat responsabilitatea într-un caz care marchează cea mai mare amendă din industria americană a sănătății.

Ce mi se pare paradoxal în toată dezbaterea e că aproape orice luare de cuvînt se termină cu “God bless you“, așa cum tot al doilea post de radio pe care antena îl detectează pe teritoriul Statelor Unite vorbește despre Lord Jesus.

PS: Am fost în weekend la New York și am tras la un hotel din Queens. În sertarul noptierei, lîngă cartea de telefon, trona magic Biblia. Dacă mi-aș fi rupt piciorul la urcarea în lift, probabil că recepționerul m-ar fi pus să citesc cîteva versete.

Comentarii

comentarii