Unul dintre cele mai importante nume din filosofia politică de astăzi, Charles R. Beitz, dezvoltă un subiect-cheie al lumii de după cel de-al II-lea Război Mondial, anume drepturile omului. Ca specialist al teoriei politice, va scrie cea mai cunoscută carte a sa de până acum, Political Theory and International Relations (1979), dar şi Political Equality: An Essay in Democratic Theory, pentru ca, ulterior, să dezvolte un interes faţă de drepturile omului, interes ce se va materializa într-o serie de articole de specialitate (Human Rights as a Common Concern, What Human Rights Mean, Human Rights and the Law of Peoples) şi, finalmente, în ultima sa carte – The Idea of Human Rights. Charles R. Beitz este, de asemenea, membru al American Academy of Arts and Sciences şi profesor la Princeton University.

Discursul asupra drepturilor omului evocă varii forme de scepticism. Critica drepturilor omului a acoperit o perioadă însemnantă, mai ales în ceea ce priveşte individualismul său excesiv, prin protejarea „intereselor individuale”, care tind să producă disensiuni sociale (a se vedea libertate religioasă, proprietatea privată). Charles R. Beitz, însă, vede această critică ca fiind nereprezentativă şi depăşită. O altă formă de scepticism reiese din îndoiala că drepturile omului pot fi „universale” în fiece sens. Onora O’Neill afirmă în articolul Partea întunecată a drepturilor omului, că drepturile universale există în măsura în care există şi obligaţii universale. Varianta extremă a acestui tip de scepticism susţine că „nimic din ceea ce este numit drept al omului nu poate fi derivat dintr-o (singură) natura umană”, din cauză că, oamenii, fiind prea diferiţi (dispoziţii behaviorale) şi conflictuali, nu se poate recurge la o simplă generalizare. Scepticismul se poate întrevedea, de asemenea, în ideea că comportamentul statului nu este afectat, schimbat prin recunoaşterea unor tratate ale drepturilor omului sau prin eforturile internaţionale de aplicabilitate. Scepticii văd în drepturile omului un mecanism de dominaţie decât un instrument al emancipării (Charles R. Beitz presupune că nu ar fi existat nici o declaraţie sau vreun tratat fără angajamentul activ al marilor puteri din timpul războiului), fiind, într-o mare proporţie, occidentale în conţinut şi origine, şi lipsite de un fundament în celelalte sisteme morale ale lumii.

Practica modernă a drepturilor omului îşi are originea în arhicunoscuta Declaraţie Universală a Drepturilor Omului, adoptată în decembrie 1948. De altfel, Charles R. Beitz vede Pacea de la Westphalia (1648) ca un precursor al Declaraţiei, în măsurile incluse, de limitare a drepturilor suverane ale Imperiului Habsburgic, prin garantarea unei toleranţe religioase. În cadrul Congresului de la Berlin (1878) se va adopta principiul de libertate religioasă ca o pre-condiţie în vederea recunoaşterii noilor state.

Despre drepturile omului se mai poate spune că sunt centrate pe stat („etatiste”), în sensul în care: a) se aplică în primă instanţă statelor şi b) se bazează pe state ca principali garanţi. Statele sunt responsabile de comportamentul faţă de proprii cetăţeni, iar eşecurile sau eventualele eşecuri în a respecta drepturile omului, justifică fiece formă de acţiune preventivă sau de remediere din partea comunităţii mondiale. Altfel spus, „comportamentul unui stat faţă de proprii cetăţeni este o problemă de interes internaţional” (United Nations Charter) şi nu local. Întrebarea este cum ar trebui să se acţioneze. Ar fi cel puţin şase paradigme de acţiune prin care varii agenţi pot preveni sau remedia eşecurile statelor în respectarea şi aplicarea drepturilor omului.

În carte, Charles R. Beitz le denumeşte „paradigme de implementare”. Tipologia include:

1) Responsabilitate (verificarea şi revizuirea periodică a rapoartelor cerute statelor semnatare).
2) Inducere (a respectului faţă de drepturile omului).
3) Asistenţă (când unor societăţi le lipseşte capacitatea de a satisface anumite cerinţe; ex.: lipsa capacităţilor economice)
4) Contestare şi angajament domestic (influenţare şi afectare/schimbare)
5) Constrângere (poate cea mai drastică formă de implementare a drepturilor omului, prin acţiune externă; poate varia de la sancţiuni economice până la intervenţia cu forţă armată; scopurile urmărite pot varia de la producerea unei schimbări în cadrul conducerii statului la schimbarea regimului însuşi).
6) Adaptare externă (fără adaptarea la politicile „externe”, un stat, se presupune, nu ar putea fi în măsură să asigure satisfacerea drepturilor omului).

În ceea ce priveşte drepturile economice şi sociale, ce nu sunt incluse în Declaraţie, acestea vor face obiectul a două documente separate: 1) Convenţia internaţională privind drepturile civile şi politice (CIDCP) şi 2) Convenţia internaţională privind drepturile economice, sociale şi culturale (CIDESC). Cele două convenţii, împreună cu Declaraţia, compun ceea ce, în mod convenţional, este numit – „Declaraţia Internaţională a Drepturilor”. Instrumentelor amintite li se vor adăuga cel puţin încă patru tratate care, împreună, formează „baza” doctrinei internaţionale a drepturilor omului: a) Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (1969), b) Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (1981), c) Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse şi tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (1987) şi d) Conveţia privind drepturile copilului (1990). Lista instrumentelor „de bază” omite, în primul rând, Conveţia privind prevenirea şi pedepsirea genocidului (1948) şi Convenţia internaţională împotriva apartheidului (1973).

Cartea alocă un loc special drepturilor împotriva sărăciei, drepturilor de participare la viaţa politică şi drepturilor femeilor, toate trei reprezentând inovaţiile secolului al XX-lea în doctrina drepturilor omului.

I) Interesele protejate fiind dintre cele mai urgente, drepturile împotriva sărăciei conţin o serie de protecţii (sintetizate în Declaraţia universală a drepturilor omului) pentru împiedicarea celor mai devastatoare consecinţe ale acesteia: subnutriţie, lipsa îmbrăcămintelor şi a adăpostului, boli şi ignoranţă. Anul 2010 a fost declarat Anul european pentru combaterea sărăciei şi a excluziunii sociale. În prezent, 17% din populaţia UE este ameninţată de sărăcie. Henri Lourdelle, reprezentantul Confederaţiei europene a sindicatelor (ETUC) a declarat că „în Europa există 20 de milioane de lucrători care nu au un venit necesar pentru asigurarea unor standarde acceptabile în societate.”

II) Drepturile de participare la viaţa politică sunt legate implicit de dreptul la o guvernare democratică, considerat o „normalitate” în practica şi doctrina internaţională. Economistul Amartya Sen este de părere că instituţiile democratice sunt preferabile pentru că le permit oamenilor să acţioneze efectiv în protejarea celor mai importante interese, sunt predispuse în a respecta libertăţile civile, de a tolera diversitatea religioasă. Pentru afirmaţia sa, el recurge la un studiu privind cauzele sărăciei, care arăta că nici un stat democratic nu a suferit o foamete importantă. Numărul statelor care au experimentat trecerea de la un regim non-democratic la un regim cu trăsături proprii unei democraţii este de peste 80 (din anii ’70 până în prezent). Cu toate acestea, democraţiile stabile sunt rar întâlnite în societăţile sărace. Eforturile de a produce o reformă pot conduce la un regim democratic incomplet sau „hibrid”, despre care nu avem nici o siguranţă că va respecta drepturile omului mai mult decât un regim autoritar.

III) Drepturile femeilor. Doctrina drepturilor omului dinainte de Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (1981) a fost aspru criticată pentru a nu fi acordat îndeajunsă atenţie circumstanţelor în care se găseau femeile şi a necesităţii unor protecţii „speciale”, femeile fiind mult mai vulnerabile decât bărbaţii, în cazuri de: abuz, violenţă domestică, exploatare domestică, privaţiune arbitrară faţă de proprietate, limitarea dreptului de a alege, etc. După cum menţionează Charles R. Beitz, în fapt, drepturile femeilor sunt drepturile omului, existând un număr redus de drepturi exclusiv pentru femei. De memorat, prin drepturile femeilor, statelor li se cerea, în primul rând, eliminarea ideii de inferioritate şi superioritate a vreunuia dintre sexe.

Sunt multe întrebări care ar trebui să ne preocupe când vine vorba de drepturile omului: Ce categorii de drepturi ale omului există? Care valori pot fi considerate drepturi ale omului? Care actori sunt responsabili să acţioneze când un drept este violat? Care este însemnătatea unei practici a drepturilor omului? ş.a.

Drepturile omului sunt privite uneori ca cerinţe minimale pentru fiece viaţă sau ca instrumente de protecţie împotriva formelor de „abuz de putere”. Sunt descrise, de asemenea, ca fiind independente de timp şi de loc. Cel mai adesea, se consideră că drepturile omului aparţin persoanelor „ca atare” sau „doar ca urmare a naturii lor umane”. Dar, după cum se poate observa, toate aceste etichete nu sunt lipsite de spinii scepticismului.

René Cassin, va propune o clasificare a drepturilor omului după cum urmează:

1) Drepturi la libertate şi securitate personală (ex.: viaţă, libertate, dar şi interzicerea sclaviei, interzicerea torturii, egalitate în faţa legii, prezumţia de nevinovăţie, etc.)
2) Drepturi în societatea civilă (ex.: dreptul de e emigra, libertatea de mişcare, protejarea familiei, a corespondenţei, etc.)
3) Drepturi în organizarea socială (polity) (ex.: libertatea de gândire, libertatea de asociere, dreptul de a lua parte la conducerea ţării, etc.)
4) Drepturi economice, sociale şi culturale (ex.: standard de viaţă adecvat, securitate socială, remuneraţie justă şi favorabilă, educaţie elementară obligatorie şi gratuită, etc.)

Pe lângă aceste drepturi, cele două Convenţii (CIDCP şi CIDESC) încorporează o a cincea categorie: drepturile „popoarelor” (autodeterminare şi control comun asupra „resurselor şi bogăţiilor naturale).

În încercarea de a răspunde unei întrebări aparent simple – Ce sunt drepturile omului?, Charles R. Beitz apelează la două perspective:

i) Perspectiva naturalistă, centrată pe drepturile naturale, independente de orice instituţie politică, de orice recunoaştere sau constrângere. Pentru naturalişti, drepturile omului sunt drepturi naturale, drepturi înnăscute, care nu pot fi înstrăinate. Astfel, drepturile omului ar avea ca şi caracteristici: universalitatea, independenţa (de recunoaştere socială sau legală), inalienabilitatea, imprescriptibilitatea. Despre drepturile naturale se poate spune că nu depind de convenţiile morale şi de legile unei societăţi, sunt pre-instituţionale, sunt posedate „permanent şi peste tot”, indiferent de gradul de dezvoltare al unei societăţi, şi aparţin persoanelor „ca atare”, fiind aplicabile tuturor fiinţelor umane, indiferent de loc sau de legături sociale.

ii) Perspectiva acordului (agreement view), centrată pe ideea drepturilor omului ca obiecte ale unui acord intercultural (de unde reiese şi forţa morală a drepturilor omului). Pentru a exemplifica, Charles R. Beitz împrumută concepţia lui Bernard Williams, cum că un regim este legitim dacă majoritatea oamenilor respectă legea dintr-o credinţă că „aşa trebuie” şi nu dintr-o frică faţă de pedeapsă. Cu alte cuvinte, legitim este regimul care propune/furnizează un proiect de cooperare socială. În acest sens, drepturile omului se prezintă ca forme de legitimare a unui regim politic.

O altă viziune cu privire la drepturile omului ne este dată de Rawls în Dreptul popoarelor, principalele idei fiind:

1) Drepturile omului sunt „o categorie specială de drepturi urgente”, indispensabile, care includ dreptul la viaţă, libertate personală, proprietate privată şi tratament egal în faţa legii.
2) Drepturile omului se leagă de toate popoarele şi toate societăţile, inclusiv de „statele în afara legii”. Drepturile omului, percepute de Rawls, sunt universale în sensul în care se aplică tuturor societăţilor contemporane.
3) Aderenţa unei societăţi la drepturile omului este necesară pentru a o considera un membru (al „Societăţii Naţiunilor”), iar o societate în care instituţiile eşuează să respecte drepturile omului, nu se poate plânge că este condamnată de societatea globală.

Toleranţa este eminamente legată de drepturile omului. Autorul recurge la două concepţii în înţelegerea conceptului de toleranţă:

i) Concepţia societală – societăţile organizate în state sunt, în acelaşi timp, obiecte şi agenţi ai toleranţei: au datoria de a tolera alte state şi, în schimb, au dreptul de a fi tolerate. Emmerich de Vattel susţine că fiecare stat este „o persoană morală, având o înţelegere şi o voinţă specifică ei”. Ca şi indivizii, naţiunile sunt „libere şi independente”. Vattel nuanţează în cartea sa, Dreptul naţiunilor, că acolo unde există mai mult de o religie cu un număr semnificant de aderenţi, statul are datoria de a tolera; acolo unde există o majoritate religioasă şi una sau mai multe minorităţi, statul are datoria de a nu obstrucţiona emigrarea.

ii) Concepţia individualistă – indivizii fiind, în principal, obiectul toleranţei.

S-a crezut că războiul poate fi evitat dacă există mecanisme internaţionale de identificare şi sancţionare a încălcării drepturilor omului. Pentru că „desconsiderarea şi dispreţul pentru drepturile omului” au rezultat în „acte barbare”, care, dacă drepturile omului ar fi fost „protejate prin lege”, nu ar fi avut loc. Din păcate, există prea multe momente în decursul istoriei, cu precădere al istoriei recente, în care suntem întreptăţiţi să ne întrebăm unde au fost drepturile omului atunci când…?

Cartea lui Charles R. Beitz este purtată de această întrebare obsesivă – Ce sunt drepturile omului?, remarcându-se, în special, prin „logica wittgensteiniană” şi claritatea limbajului, astăzi aproape dispărute. Scrierea cărţii a fost cu atât mai dificilă cu cât autorul a încercat nu numai să descopere fundamentele şi sensurile drepturilor omului, ci şi să identifice goluri, să revizuiască, să intre în ipostaza unui judecător şi să ofere soluţii/mijloace prin care conflictul între valori să fie eradicat. Cartea este amprentată de trei nume mari ale filosofiei politice: John Rawls, Emmerich de Vattel, Immanuel Kant. Rămâne la latitudinea cititorului să analizeze dacă „parohialismul filosofic” de care Charles R. Beitz se temea să nu acapareze drepturile omului, nu a pus stăpânire pe propria-i carte.

———————–

din Charles R. Beitz, The Idea of Human Rights, 2009, Oxford University Press.

foto © thechronicle.ro

Comentarii

comentarii