„Am sfărâmat viața cuiva”: o istorie a violului

DSC_5601Georges Vigarello este primul care a scris o istorie a violului, în 1998. Așa cum lasă să se întrevadă Vigarello, istoria violului nu se limitează la violență, ci ea reamintește de întrepătrunderea complexă dintre corp, privire și morală (v. „rușinea” încercată irepresibil de victima unui viol). Dintru început, trebuie clarificată „omisiunea” din titlul cărții (intenționată, având în vedere că avem de-a face cu un cercetător mai serios decât un judecător pronunțând o condamnare la moarte) – Istoria violului în secolele XVI–XX nu este o istorie exhaustivă. În afara câtorva (fără exagerare, pot fi numărate cu degetele de la o mână!) referiri la Germania, Statele Unite și Marea Britanie, Istoria violului se limitează exclusiv la teritoriul și datele Franței vechi și noi. Istoria violului a lui Vigarello, orișicât, întinsă pe cinci secole, ne arată, printre altele, cum se pot suci mentalitatea și „bunele moravuri” ale unei societăți legate de un act considerat odată banal (violul). Suntem noi, cei din secolul XXI, mai morali decât cei din secolul al XVIII-lea? Să picurăm niște H2SO4 pe rană: astăzi, dacă nu am avea „stabilite” pedepse aspre pentru viol, femeile ar fi violate ca-n codru, așa cum erau violate în timpul vechiului regim din Franța. O să încerc să rezum un serial istoric ocultat: istoria violului (clădită pe o fundație feminină) este până la urmă o poveste despre cum legea, ea și numai ea, „inoculează” conștiința răului (binele și răul sunt copiii gemeni ai legii, într-un perpetuu schimb de roluri).

Pendant l’Ancien Régime (sec. XVIXVIII), istorisirea unui caz de viol nu era nimic altceva decât o anectodă nostimă. O bagatelă.

Violențelor sexuale din trecut le corespund o percepție uscățivă și o minimă supunere actului judecătoresc. De ce acest act brutal, violul, era puțin urmărit penal? Pentru că era relativ tolerat. Textele legislative amăgeau că violarea femeilor este o crimă capitală și pedepsită cu moartea. Vi se va părea grăitor – pe tot timpul domniei lui Ludovic al XV-lea la Parlamentul din Paris (primul corp de justiție al regatului) au avut loc cinci execuții prin spânzurare pentru viol. Victimele au mai puțin de 10 ani; patru dintre ele mai puțin de 5 ani. În Traité de la justice criminelle (1752), D. Jousse stabilește că „o violență săvârșită față de o sclavă sau o servitoare este mai puțin gravă decât cea săvârșită asupra unei fete de condiție bună”, iar starea de sărăcie a violatorului face să crească invers proporțional gravitatea „gestului”. Nu este o gradație conformă cu sălbăticia intrinsecă a faptei, ci conformă cu apartenența socială a bărbatului sau femeii. Nemaipunând că, așa cum apreciază un autor de la începutul secolului al XVIII-lea, servitoarea nu e crezută (a se citi nu trebuie crezută) în aceeași măsură ca fata cu educație. Altfel spus, „slugile de la țară” vor fi privite mereu cu suspiciune când vor reclama un viol și, cel mai adesea, ignorate de justiție. Victima violului nu pare credibilă.

Jaful la drum mare era considerat, după crima de lezmajestate, actul de temut prin excelență, cel ce preocupă conștiința colectivă: o vină mai gravă decât violența sexuală. Lesne de înțeles de ce: (ne întoarcem la legi) potrivit ordonanței din 1534 „cei care, conform legii, vor fi dovediți a fi jefuit și prădat noaptea la drumul mare [...] vor fi pedepsiți după cum urmează: li se vor crăpa și rupe brațele în două locuri, o dată cu rinichii, picioarele și coapsele…” În schimb, violul urmat de omor este neglijat în indexul de materie criminală sau de jurisprudență, mascat prin referirea doar la omucidere. Omorul era de-ajuns. Violul rămâne relativizat. La finele secolului al XV-lea violul era o practică curentă: el era sinonim cu o căutare a plăcerii fizice, dar și cu dorința de a demonstra o superioritate asupra unei ființe neajutorate (N. Gonthier). Violul adună foarte puține plângeri și este caracterizat de o extremă raritate a proceselor. Edmond Locard inventariază 49 de dosare în mai mult de un secol și jumătate (!) la Parlamentul din Paris (1540–1692), adică mai puțin de trei cazuri de viol luate în seamă la fiecare zece ani. Numărul condamnărilor e și mai mic: doar una din cele șapte plângeri duce la o pedeapsă efectivă. Majoritatea plângerilor nu conduc la anchete, ci – cazuri fericite – la amenzi și admonestări. Între 1707–1806, Philippe Henry găsește 12 plângeri pentru viol în tot principatul Neuchâtel („decât să ajungă în gura lumii…”).

Victimele violului sunt depreciate ca fiind un fruct stricat (discutăm de o epocă în care virginitatea diferenția femeile care contează de cele care nu contează). În unele procese, violatorul putea fi declarat nevinovat pentru simplul argument că victima „nu era fecioară”. În dreptul clasic, violul apare asociat cu o încălcare a legilor morale, și nu cu crimele sanguinare. Înainte de a face parte din universul violenței, violul aparține celui al impudorii. Rușinea seculară este consubstanțială violului. Totul concură în a concentra privirea mai mult asupra desfrânării decât asupra violenței. Violența este ignorată, fiindcă la obârșia violului se află universul păcatului, al impurității. Asistentele și medicii legiști nu cercercetează contuziile vizibile, în afară de pierderea virginității.

 

„Femeia măritată nu poate aduce acuzații fără a fi autorizată de soțul său, conform cutumei respectată în Franța.” (J. Papon, 1648)

 

„În cazul unei prostituate, nu există violare a pudorii.” (Coutumes de Tournay, 1635)

 

Acest ansamblu de referințe și convingeri fac din viol o crimă slab urmărită juridic. Violarea unui băiat sau incestul sunt ca și inexistente. Aș îndrepta atenția inclusiv asupra infantilizării violului în descrierile din dosarele judecătorilor: „…i-a descheiat nasturii de la chiloți, i-a tras jos și i-a băgat ceva [s.m.] în josul pântecelui, aplecându-se asupra ei și mișcându-se”. Deși în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea se conturează o nouă gândire penală (se înlocuiește tema păcatului cu cea a prejudiciului fizic și a amenințării sociale), numărul reclamațiilor de viol nu crește. Dosarele pentru viol de la tribunalul de procedură penală nu depășesc 1% din totalul proceselor. Codul penal din 1791 (la fel, un cod al amăgirilor) diversifică formele și gradele violenței sexuale. Dar „toată lumea știe că onoarea unei femei este încredințată în totalitate soțului” (Journal des tribunaux, 1791). Așa cum remarcă Vigarello, obiceiurile continuă să se impună dincolo de lege.

 

„Cu toată înflăcărarea lor individualistă, bărbații din 1789 nu consideră femeile niște adevărați indivizi.” (Pierre Rosanvallon, Le Sacre du citoyen, 1992)

 

„Existența femeii nu-i decât o parte din cea a bărbatului.” (J.-J. Virey, Histoire naturelle du genre humain, 1824)

 

„Femeia e sortită să trăiască în inferioritate și subordonare.” (J.-J Virey, Histoire naturelle du genre humain, 1824)

 

Din nou o premieră: Codul penal din 1791 include violul printre „crimele și atentatele împotriva persoanelor”. Unele drepturi noi au emancipat victima, dar le-a dat și violatorilor libertatea să-și caute susținerea salvatoare: un oarecare Dorlot, acuzat de viol, a obținut de la primarul comunei o scrisoare semnată de cincizeci de vecini care-i atestau colectiv moralitatea. Firește că, în realitate, Dorlot o violase pe micuța Catherine Prieux.

În primele decenii ale secolului al XIX-lea se conturează o nouă ierarhizare a infracțiunii: pe primul loc e așezat omorul, și nu furtul, ca în vechiul regim. De fiecare dată, violul e departe de a fi primul în ierarhia imaginară a crimei, căci întotdeauna sunt mai mult polarizate temerile privind violența de sânge. Statistica lui Balzac (1842): „Dacă Parisul are 1.200.000 de locuitori, iar pungașii sunt în număr de 120.000, reiese că avem un ticălos la zece oameni cinstiți”. Codul penal din 1810, „o reformă a dreptului penal”, menține mai ales reperul tradițional al inegalității dintre bărbat și femeie în scopul protejării familiei și obscura convingere că o femeie adultă nu poate fi violată de un singur bărbat (ci doar de un grup de bărbați). Codul lărgește mai departe spectrul delictelor și crimelor sexuale printr-un capitol nou, intitulat „Atentatele la moravuri” (adulterul, bigamia etc. – însă doar soțul putea să denunțe adulterul soției, el devenind vinovat doar dacă „întreține o concubină în domiciliul conjugal”; asimetrie flagrantă și în ceea ce privește pedepsele: pentru femeie – închisoare, pentru bărbat – amendă). Brutalitatea condamnată penal rămâne exclusiv cea care produce vărsare de sânge. La jumătatea secolului al XIX-lea se întrevăd primele distincții între violența fizică și violența morală. Apar noi definiții ale violului: „Are loc un viol ori de câte ori a fost suprimat liberul arbitru al victimei” (Grand Dictionnaire Larousse, 1876). Curtea din Dijon este prima care, în 1861, condamnă un bărbat (a sedus o fată de 13 ani, angajată ca servitoare) pentru că s-a folosit „de o poziție superioară atât prin bogăție, cât și prin relații”. Pe toată durata secolului al XIX-lea, îmbogățirea referințelor medicale a mers în paralel cu cea a referințelor juridice (accentuez doar un singur detaliu: în vechiul regim din Franța, unii medici erau convinși că himenul este o invenție). Ambroise Tardieu este primul care, în 1857, concepe o gradare a indiciilor fizice pentru violența sexuală într-o carte deschizătoare de drumuri – Étude médico-légale sur les attentats aux moeurs.

După 1880, cazul violării copilului este atribuit unei dereglări disimulate, unei „perversități morale” tot mai distincte.

 

„Nu voiam decât să-mi fac o idee despre organele ei sexuale, căci n-am văzut niciodată o femeie goală.” (Justificarea unui violator din 1907; victima: fiica unei spălătorese)

 

„Cred că am dreptul să fac astfel de prostii cu fiica mea.” (Violator citat în articolul „Les attentas à la pudeur sur les fillettes et la sexualité quotidienne en France, 1870-1939” de A.-M. Sohn)

 

În 1883, 20 de cazuri de viol sunt judecate la Curtea cu juri din Seine-et-Oise: doar patru sunt violuri asupra adulților. Din 1887 „autorilor de viol” li se va spune, contractat, „violatori” (C. Lombrosso, L’Homme criminel).

În L’Antropologie criminelle (1891), C. Lombrosso adună caracteristicile repetabile ale violatorului: înălțime redusă și o greutate relativ ridicată, mâinile și brațele scurte, fruntea îngustă, anomalii frecvente ale organelor genitale și ale nasului, buze groase, păr des și negru, voce aspră, asimetrii și deformări craniene etc. Henri Colin, medic la închisoarea din Gaillon, face tot felul de măsurători ale penisului și craniului unui violator (cu precădere de dimensiuni reduse).

În 1895, Dallemagne insistă că între „omul normal” și „omul morbid” nu sunt diferențe chiar atât de evidente. Freud este deocamdată un savant aproape necunoscut, relativ izolat chiar şi în momentul când interpretarea traumatismului dă naştere teoriei psihanalitice, fiind citat doar de două ori în Archives de l’antropologie criminelle, între 1895–1900. Abia după 1860, medicii se opresc asupra suferinţelor intime ale victimelor violului, şi nu doar asupra leziunilor fizice şi dezonoarei.

 

„Nu se poate ca noi să trebuiască să plătim cu violul prețul libertății noastre.” (A. Medea, K. Thompson, Contre le viol, 1976)

 

„Sunt nevoite să trăiască cu această moarte intrată pentru totdeauna în ele…” (G. Halimi, în vol. Le Procès d’Aix, 1978)

 

În secolul XX, multe din vechile gesturi considerate delictuale devin acum gesturi criminale. Codul penal din 1992 schimbă denumirea de „atentat la moravuri” în „agresiune sexuală”, creând noi delicte (cum ar fi hărțuirea sexuală). O anchetă efectuată la Québec, în 1996, arată că 83% din cele 264 de femei găzduite au fost agresate sexual de soții lor. Ancheta condusă între 1993 și 1996 de Observatorul internațional al închisorilor are valoare de conștientizare: 21% dintre deținuți recunosc că au întreținut raporturi homosexuale în timpul încarcerării; alții își declară propria teamă de a fi agresați sexual.

 

„A venit în sfârșit vremea să le spunem copiilor noștri ce au făcut bunicii lor în timpul războiului.” (Libération, 1993)

 

La începutul secolului XX se conturează o nouă fragilitate socială. Agresarea sexuală a copilului devine principala oroare. Atenție: cu un secol în urmă, în 1880 mai precis, la Tribunalul corecțional pentru ultraj la pudoare, au fost înregistrare 679 de cazuri de viol sau atentat asupra copiilor și 85 asupra adulților!

 

„Am sfărâmat viața cuiva.” (Le Monde, 1997)

 

În istoria violului, secolul XX inovează și prin aceea că victimele incestului sau ale pedofiliei vorbesc pentru prima dată în public. Violul este privit ca „omor psihic”.

Concluzii: prezența puternică a violului în vechea Franță se datorează toleranței mari față de violență. Victimele violului contează prea puțin, pentru că ele aparțin unui univers al dominaților. Pedepsele pentru viol sunt rare, date fiind neputința victimei și obișnuința aranjamentelor financiare. Violul se păstrează, vreme de secole, în stadiul de secret difuz, împărtășit între victime și agresori.

 

––––––

Georges Vigarello, Istoria violului în secolele XVI–XX, traducere de Beatrice Stanciu, Editura Amarcord, Timișoara, 1998

Titlu original: Georges Vigarello, Histoire du viol: XVIeXXe siècle, Éditions du Seuil, Paris, 1998

Foto © The Chronicle

Comentarii

comentarii

Scroll to top