A fost considerat astrul postmodernității, talismanul noului univers postmodern, SUPERTEORETICIANUL postmodernității. Neîndoios, a atras și critici biciuitoare (sociologii nu-l consideră sociolog, filozofii nu-l consideră filozof șamd), pentru că avea idei „superficiale” și „incorecte”. A fost etichetat ca fiind un „impostor intelectual”, un „clovn-filozof” care scrie nonsensuri elegante. În 2005 (Derrida murise cu un an în urmă), la o lectură în New York, Baudrillard e întrebat ce i-ar plăcea să se spună despre el (probabil după moarte)? Cu alte cuvinte, cine (are impresia că) e? Baudrillard i-a răspuns bărbatului: „Nu am habar ce sunt [Baudrillard nu folosește cuvântul cine – ca un veritabil apostol al Obiectului – n.m.]. Mă văd ca pe propriul meu simulacru”. Cultura pop i-a adus tribut prin filmul The Matrix (inspirat de cartea sa „Simulacre și simulare”), în care Morpheus declamă faimoasa formulă: „Bun venit în deșertul realului”.

Baudrillard s-a născut în 1929, la Reims, și a murit în 2007, la Paris. (Fabulosul început din necrologul scris de Steven Poole, la o zi după decesul gânditorului francez: „Moartea lui Baudrillard nu a avut loc”.) Bunicii lui au fost țărani, iar părinții funcționari publici. El a fost primul din neamul Baudrillard care absolvit studii superioare. A studiat germana la Sorbona (pe vremea lui Baudrillard, doctoratul la Sorbona era încă cel mai dificil din lume!), după care s-a rupt de familie (da, cred în renegare). O vreme a predat germana la un liceu din Franța, iar apoi sociologia la Universitatea din Nanterre și, mai târziu, la Universitatea Paris-IX Dauphine.

Mentorii intelectuali ai lui Baudrillard au fost Henri Lefebvre și Roland Barthes.

După 1981, Baudrillard devine un SUPERSTAR academic.

Baudrillard și-a numit lucrările „ficțiuni teoretice”.

Baudrillard în limba română (amintesc doar titlurile [importante]): Sistemul obiectelor; Strategiile fatale; Simulacre și simulare; Societatea de consum; America.

În Vest, Baudrillard se studiază masiv: este Dumnezeul dumnezeilor și Cristosul cristoșilor. Conceptele lui Baudrillard de „simula(c)re” și „hiperrealitate” s-au dovedit cu adevărat profetice.

La apariția traducerii românești a Societății de consum (38 de ani de la publicarea în Franța), s-a pus întrebarea: Fratele meu, mai este de actualitate Societatea de consum a lui Baudrillard? Să zicem că DA. Jean Baudrillard a teoretizat atât de bine societatea de consum, încât pare că el însuși a inventat-o. Aproape că Baudrillard are dreptul să își aroge paternitatea a-tot-prezentului.

Mă „simulez” în mintea lui Baudrillard și spun:

Everything you feel, I invented that shit
Everything you touch, I invented that shit
Everything you see, I invented that shit
Everything, everything, I invented that shit
I am Everything, I invented myself

Relevația (rare sunt cărțile care îmi dau revelații), după ce am citit Societatea de consum, a fost: societatea de consum – o tumoare care a crescut peste singurătatea noastră (societatea de consum ți se adresează ție, nu nouă – you are alone with happiness all around you). Poate veți înțelege de ce. În orice caz, merităm ce-i mai rău, iar societatea de consum este o răsplată binemeritată. Fiindcă nu toți își permit luxul de a citi („timp liber” – avem timp doar să consumăm), am selectat din Societatea de consum paragrafele care mi s-au părut nu doar actuale, ci și fidele coprofragismului societății de azi (consumăm, de fapt, resturi – fantasma mărului perfect este excrementul mărului). Nici mamele noastre nu ne cunosc mai bine decât societatea de consum. HA-HA-HA.

Reamintesc că Baudrillard a publicat La Société de consommation în 1970.

——————

Pretutindeni se caută „miezul evenimentului”, in vivo-ul, confruntarea directă – vertijul unei prezențe totale în eveniment, Marele Frison al Trăirii – adică din nou MIRACOLUL, căci adevărul lucrului văzut, televizat, magnetizat pe bandă constă în mai-mult-ca-adevărul (…). / p. 40

*

Reînnoirea, reciclarea oamenilor are ca rezultat costuri sociale mari și, mai ales, obsesia generală a mobilității, a statutului, a concurenței la toate nivelurile (venit, prestigiu, cultură etc.) devine tot mai apăsătoare. Avem nevoie de o perioadă mai lungă de timp pentru recreere, pentru reciclare, recuperare și compensarea uzurii psihologice și nervoase cauzate de multitudinea factorilor nocivi: traseul domiciliu–loc de muncă, suprapopulare, agresiuni și stres continuu. „În definitiv, consecința majoră a societății de consum este sentimentul de nesiguranță pe care-l generează.” / p. 49

*

În secolul al XVIII-lea, Mandeville, în Fabula albinelor, susține teoria (eretică și libertină deja la acea vreme), că o societate se echilibrează prin viciile ei, și nu prin virtuți, că pacea socială, progresul și fericirea oamenilor se obțin prin imoralitatea instinctivă care-i face să încalce mereu regulile. / p. 52

*

Întregul discurs pe marginea nevoilor se bazează pe o antropologie naivă: aceea a înclinației naturale către fericire. Fericirea, înscrisă cu litere de foc îndărătul celei mai neînsemnate reclame pentru insulele Canare sau pentru sărurile de baie, este referința absolută a societății de consum: este chiar echivalentul mântuirii. / p. 61

*

De fapt, nu există și nu a existat niciodată vreo „societate de abundență” sau vreo „societate de sărăcie”, pentru că orice societate, oricare ar fi ea și oricare ar fi volumul de bunuri produse sau de bogăție disponibilă, se articulează în același timp pe un excedent structural și pe o penurie structurală. Excedentul poate veni de la Dumnezeu, poate fi rezultatul unui sacrificiu, al unei cheltuieli rituale, al plus-valorii, al profitului economic sau al bugetelor de prestigiu. În orice caz, ceea ce definește bogăția unei societăți și, în același timp, structura sa socială este această prelevare de lux, de vreme ce ea este mereu apanajul unei minorități privilegiate și are ca funcție tocmai reproducerea privilegiului de castă sau de clasă. Pe plan sociologic, nu există echilibru. Echilibrul este fantasma ideală a economiștilor, care contrazice organizarea socială recunoscută peste tot, dacă nu chiar logica socială în sine. / p. 66

*

S-a terminat cu consumul ostentativ al marilor capitaliști și al altor Cetățeni Kane, s-a sfârșit cu marile averi: bogații își fac chiar un titlu de glorie din a consuma puțin („under-consumption”). Pe scurt, fără să vrea, Galbraith arată că, dacă există egalitate (dacă sărăcia și bogăția nu mai sunt o problemă), asta se întâmplă tocmai pentru că egalitatea și-a pierdut adevărata importanță.

*

Singura sa logică (a sistemului industrial – n.m.) este de a supraviețui, iar strategia sa în acest sens este de a menține societatea umană între ciocan și nicovală, în permanent deficit. E cunoscut faptul că sistemul s-a folosit în mod tradițional și pe scară largă de război pentru a supraviețui și a reînvia. Astăzi, mecanismele și funcțiile războiului sunt integrate în sistemul economic și în mecanismele vieții cotidiene. / p. 68

*

Generozitatea lor (a vânătorilor-culegători – n.m.) este totală: consumă totul dintr-o dată, n-au de-a face cu calculul economic, n-au stocuri. Vânătorul-culegător nu are nimic din acest Homo oeconomicus inventat de burghezie. Rămâne mereu dincoace de energiile umane, de resursele naturale și de posibilitățile economice efective. Doarme mult. Are încredere – și acesta e lucrul care-i marchează sistemul economic – în bogăția resurselor naturale (tot mai mult, o dată cu perfecționarea tehnică) de disperarea în fața posibilităților omenești insuficiente, de angoasa radicală și catastrofică, efect profund al economiei de piață și al concurenței generalizate. / p. 85

*

„TRY JESUS!” sună un slogan american. „Încercați (cu) Isus!” Trebuie să încerci totul, deoarece omul consumului este bântuit de teama de a „rata” ceva, vreo plăcere, oricare ar fi ea. Nu se știe niciodată dacă o anumită experiență (Crăciunul în insulele Canare, anghila cu whisky, Muzeul Prado, LSD-ul, dragostea în stil japonez) nu va scoate din tine o „senzație”. Nu mai vorbim aici despre dorință, nici măcar despre „gustul” sau înclinația specifică aflate în joc, ci despre o curiozitate generalizată activată de o obsesie difuză – este „fun morality” sau imperativul amuzamentului, al exploatării până la ultima picătură a posibilităților de a vibra, de a te bucura, de a fi răsplătit. / p. 101

*

Societatea de consum este totodată o societate în care consumul se învață, este o societate de dresaj colectiv în vederea consumului – adică un mod nou și specific de socializare în raport cu apariția unor noi forțe productive și cu restructurarea monopolistă a unui sistem economic de mare productivitate. / p. 102

*

Despre consumul ca obligativitate civică: (…) „Thrift is unamerican”, spunea Whyte. „A economisi este antiamerican.” / p. 104

*

„Ce reprezintă consumatorul în lumea modernă? Nimic. Ce-ar putea reprezenta? Totul sau aproape totul.” (cotidianul Le Coopérateur, 1965) / p. 107

*

(…) o estetică a acumulării are ca rezultat o subcultură a obiectului. / p. 141

*

Arta „populară” nu se leagă de obiecte, ci întotdeauna, în primul rând, de om și de gesturi. Ea n-ar picta mezeluri sau steagul american, ci „un om mâncând” sau „un om salutând steagul american”. / p. 153

*

Boorstin promovează ideea că trebuie să-i disculpăm pe publicitari, – persuasiunea și mistificarea venind nu din lipsa or de scrupule, cât din plăcerea noastră de a fi înșelați; mai puțin din dorința lor de a ne seduce, cât din dorința noastră de a fi seduși. El ia exemplul lui Barnum, al cărui geniu a constat în „a descoperi nu cât de ușor e să înșeli publicul, ci mai de grabă cât de mult îi plăcea publicului să fie înșelat”. / p. 163

*

„Redescoperirea” lui (a corpului – n.m.), după un mileniu de puritanism, sub semnul emancipării fizice și sexuale, ubicuitatea lui (mai ales a corpului feminin, va trebui să vedem de ce) în publicitate, în modă, în cultura de masă – cultul igienei, dietei, terapiei de care este înconjurat, obsesia tinereții, eleganței, virilității/feminității, întreținerea, regimurile, practicile sacrificiale care-l au ca obiect, mitul Plăcerii care-l îmbracă – totul este astăzi dovada că trupul a ajuns obiect al mânturii. În această funcție morală și ideologică, el a înlocuit în întregime sufletul. / p. 165

*

Corpul vinde. Frumusețea vinde. Erotismul vinde. Acesta este unul dintre principalele motive care, în ultimă instanță, orientează întregul proces istoric de „eliberare a corpului”. Ceea ce se întâmplă astăzi cu corpul s-a întâmplat mai demult cu forța de muncă. Trebuie ca el să fie „eliberat, emancipat”, pentru a putea fi exploatat rațional în scopuri productive. / p. 174

*

Ne aflăm într-o epocă în care oamenii nu vor mai ajunge niciodată să piardă destul timp pentru a conjura fatalitatea de a trebui să-și petreacă viața câștigând timp. (…) noi am devenit excrementul banilor, noi am devenit excrementul timpului. / p. 199

*

Am văzut cum funcționează orchestrarea acestei activități în publicitatea care nu încearcă atât să vă informeze (și nici măcar, la urma urmei, să vă înșele), ci să vă „vorbească”. / p. 221

*

(…) toate funcțiile, toate nevoile sunt obiectivate și manipulate în termeni de profit, dar și în sensul mai profund în care totul este spectacularizat, adică evocat, provocat, orchestrat în imagini, în semne, în modele consumabile. / p. 246

*

Societatea de consum nu mai produce mituri pentru că își este sieși propriul mit. / p. 249

*

Așa cum societatea medievală se echilibra prin Dumnezeu ȘI prin Diavol, societatea noastră se echilibrează prin consum ȘI prin denunțarea lui. (…) Magia noastră de azi e albă, în societatea de abundență nu mai sunt posibile ereziile. Este albeața profilactică a unei societăți saturate, a unei societăți fără vertij și fără istorie, fără alt mit decât ea însăși. / p. 253

——————–

Jean Baudrillard, Societatea de consum. Mituri și structuri, traducere de Alexandru Matei, Editura Comunicare.ro, București, 2008

Titlu original: Jean Baudrillard, La Société de consommation: ses mythes, ses structures, Éditions Denoël, Paris, 1970

Foto © The Chronicle

Comentarii

comentarii