Înainte să înceapă volumul 1 al filmului Nymph()maniac, producătorii scriu pe ecran că regizorul Lars von Trier își dă acordul, dar nu susține varianta montată pentru sălile de cinema. Campania de promovare pare o joacă inocentă sau perversă, nici nu mai contează, în care von Trier ne aruncă tot felul de nade, ne conduce pe piste false și se distrează cu clișeele din mințile noastre. Dacă pe cinefili și pe fani i-a sedus cu afișele promițătoare, câteva imagini din film, numele capitolelor și cu appetizere, pe critici i-a făcut să se simtă niște privilegiați și să tânjească să vadă cele 30 de minute în plus din volumul 1 la festivalul de la Berlin. Nu mă îndoiesc că, îmbrăcat în tricoul cu Cannes – Selection officielle – Persona non grata, și-a râs discret în barbă și a hohotit zgomotos văzându-și opera împlinită.
Cu banda adezivă pe gură (după ce s-a hotărât să nu mai scoată niciun cuvânt în fața presei, după scandalul Hitler) și cu sictiru’ tatuat pe degete, von Trier sau, pe numele adevărat, Trier este autorul unei uriașe farse. În fond, după vizionarea ambelor volume, preocuparea noastră este prea puțin legată de vreun personaj, de poveste, de ideile vehiculate sau de acel final îngrozitor, și mai mult de ce e în capul lui von Trier.

“It will be long and moral, I’m afraid”

Ultimele filme ale lui Trier (trilogia depresiei care conține Antichrist, Melancholia și Nymph()maniac 1&2)  funcționează exclusiv ca terapie pentru autorul însuși. Am senzația că sunt martor direct la “The Curious Case of Lars von Trier”, o infantilizare teribilă a privirii și a gândului, o atrofiere indusă a simțurilor, o nevoie disperată de a(-și) demonstra că el este cel mai bun autor, regizor, creator (de filme și nu numai). Și, pentru că oricum nimic de pe lumea asta n-are niciun sens, măcar să se distreze pe seama ei și, mai ales, pe seama celor care cred în ea.

În ultimele trei filme, privirea lui asupra vieții, a morții și a umanității este golită de orice metafizică (în ciuda aparentelor chestionări, a marilor teme și a simulacrului de gândire). Trier a obosit să mai chestioneze, răspunsurile sunt demult pregătite. Nu mai există mirare sau curiozitate, nu mai lasă nimic necontrolat. Finalul fiecărui film din trilogie este un răspuns, de fapt, același răspuns de la care au și pornit cele trei povești ale depresiei. Niciunul dintre cele trei filme nu are niciun dram de speranță și asistăm la dinamitarea definitivă a umanității. În mare, perspectiva lui asupra lumii se poate rezuma la această schemă (orice trivializare îmi este îngăduită, cred, de vreme ce vorbim despre Trier): viața pe pământ conține răul sau este răul, oamenii nu se mai salvează prin iubire și iertare, orice lucru bun și frumos nu e decât iluzia binelui, lumea se definește prin ridicol și grotesc și este lipsită total de noimă.
Nu e unic, viața conține și tot repetă la nesfârșit acest efort al oamenilor care abia se suportă pe ei înșiși, în propriul cap, în propria carapace, în propria neînțelegere sau în propria iluzie.

“Loneliness was my constant companion”

“Forget about love.” Asta anunță von Trier cu Nymh()maniac. Evident, se ține de cuvânt, bifează toate punctele de mai sus din grila de (supra)viețuire în lumea reală și, prin vocea lui Joe, declară război societății obsedate de iubire. În acest evident fals tratat de porno (și celelalte două filme pot fi văzute și ca false filme horror și SF), von Trier îi pune față în față pe Joe (interpretată pentru anii de maturitate de Stacy Martin și Charlotte Gainsbourg), nimfomana ce-și va spune cronologic povestea exclusiv sexuală, și binecuvântatul Seligman (după cum își poartă numele sau o fi cu bătaie către psihologul, vindecător de obsesii și frici?), figura paternă, monahul, confesorul  și asexualul ce va puncta fiecare dintre cele opt capitole cu învățături pentru minte, inimă și corp din înțelepciunea universală.

Însă, oricât și-ar râde în barbă von Trier în această farsă, cinismul și umorul aparțin unei alte grupe de vârstă și aici, de fapt, von Trier devine neinteresant și derutant pentru mulți care văd ceva serios și grav în acest film. Von Trier pare un copil cu draci pe el, suficient și plictisit, arogant și speriat care trebuie să demonstreze ceva, orice-ar fi. Haosul care se vede de la fereastra lui von Trier trebuie organizat și, în lumile pe care el le creează, le manevrează și în care aruncă niște personaje-marionete, el este cel mai important, el trebuie remarcat, el trebuie satisfăcut.
Dacă în Melancholia, von Trier era cioclul care spunea povestea mai departe, aici el este cel care stinge lumina. Să știm bine cine are dreptate. Există o replică a lui Joe care îi este foarte fidelă lui von Trier. Coincidența ca Jerome (Shia LaBeouf), bărbatul care a dezvirginat-o la cerere pe Joe să fie același cu cel cu care se va iubi pe termen lung și va face un copil, e pusă la îndoială de către resonneurul Seligman (Stellan Skarsgård). „Cum crezi că ai câștiga mai mult de pe urma poveștii mele, îndoindu-te sau renunțând la îndoială și având încredere în tot ce spun?” a fost răspunsul lui Joe. Seligman n-a mai întrebat de ce i-a dat fiului său prenumele lui Proust, dar mă gândesc că ar fi fost prea pe tavă și s-ar fi fâstâcit și Joe.

Wikipedizarea post coitum satirizează, deloc subtil sau spiritual, nevoia oamenilor de a găsi explicații logice sau simbolice pentru ca ce li se întâmplă să capete sens și rost. Baletul intelectual al lui Seligman dublează formal, inadecvat și rizibil nevroza orgasmului pierdut a lui Joe. Și Seligman, și Joe sunt limpezi voci ale lui von Trier, în aproape aceeași măsură cum dețin alternativ funcția de resoneur. Farsa se spijină formal inclusiv pe convenția destul de banală și convenabilă dramaturgic a conversației, în care cei doi pun la îndoială veridicitatea unor fapte și automat anticipează reacțiile spectatorilor.

 “Mea vulva, mea maxima vulva”

Fie că este vorba despre o cauză sau un efect în minunata lume contemporană, dependența de sex nu este în acest film un subiect, este un pretext pentru o burlescă privire către lume, în fond, e tot ce i-a mai rămas de făcut lui von Trier, e singura modalitate de a mai respira. Nu există, în mod evident, vreo perspectivă gravă și profundă asupra subiectului, subiecților sau asupra lumii. Mai toate scenele cu potențial dramatic sunt sabotate voit, fiecare scenă cu greutate emoțională e scufundată într-o baie acidă sau e dinamitată comic sau isteric. De pildă, tatăl lui Joe, aflat în spital (un mult prea tânăr și prea sexy Christian Slater), este șters de fecale. Aici suferința este neverosimilă din pricina figurii lui Slater și din cauza mimării disperării fetei, în consecință, este diluată orice umbră de empatie, inclusiv în cazul în care proiecția figurii paterne în mintea lui Joe este a unui veșnic tânăr și sexy tată.

Suferința femeii care caută până la autodistrugere plăcerea pierdută nu e luată în serios vreo clipă, de vreme ce asistăm la scene caraghioase, cum e cea cu cei doi frați negri cu penisurile erecte care o flanchează pe Joe, într-o gâlceavă stupidă care nu-și găsește rezolvarea. În scenele mai dure, există cel puțin un moment, de pildă, cel în care mult râvnita și îndelung pregătita biciuire de către maestrul de ceremonii sado-maso, K, (Jamie Bell, mult mai talentat decât LaBeouf) este amânată din lipsă de procedură, să-i spun așa.
Însă, rezultatul acestui demers, precum consecințele pretextului, este nesatisfăcător. Din păcate, umorul voluntar de cele mai multe ori fie greșește ținta, fie diluează situația, fie creează un soi de panică emoțională și spectatorul se trezește râzând când nimic nu e de râs. Scenele de sex explicit nu sunt nici provocatoare, nici sexy, oricum sunt sub așteptările generate de afișul multiorgasmic. E amuzant și, evident fără nicio semnificație, ca Udo Kier să apară pe ecran în chip de ospătar mai puțin decât oricare dintre partenerii de sex ai lui Joe.

Von Trier nu cred că provoacă spectatorul, ci pe el însuși. El nu așteaptă de la spectator mari revelații, ci așteaptă momente de perplexitate care conduc către aceeași întrebare: ce-a fost în capul lui von Trier? Tot de amuzament, el pune în acest ghiveci pseudointelectual și farce & false porno, momente vesele și triste, mestecă și amestecă semne și senzații, derutante pentru spectator. De exemplu, în capitolul Mrs. H. (Uma Thurman este excepțional condusă de von Trier), dezlănțuita soție înșelată își târăște cei trei copii în cuibul depravării tatălui lor. Pasivitatea tâmpă a amanților este neverosimilă și inadecvată, dar ce mai contează când tăvălugul isteric este hipnotizant și calcă totul în picioare. Momentul vesel din restaurant, atipic pentru restul atmosferei, este așezat în schemă de amorul clinchetului, pentru comicul situației și de dragul fetișului lui von Trier pentru lingurițe, pe care le mai folosise, tot comic, și în Melancholia, de data asta manevrate de John Hurt, tatăl surorilor de la sfârșitul lumii.

“I’ve always demanded more from the sunset.”

Dacă acest film este asimilat ca un opus grav și semnificativ, ar putea sta foarte bine în galeria celor mai proaste filme de artă.  Însă, pentru mine, acest ansamblu (Cannes, tăcerea, campania de promovare, cele două variante de montaj, filmul în sine, Berlin, inclusiv manevrarea lui LaBeouf) rămâne o grozavă farsă.
Așa că nu-l abandonez definitiv pe Trier, din două motive. Pe de-o parte, e nostalgia filmelor lui Trier în care omul era prezent și era prezență, cu sau fără icoana lui Tarkovsky, regizorul căruia îi dedică Antichristul. Trier a abandonat sau a pierdut simțul suferinței, deși a fost o vreme când se pricepea foarte bine s-o reconstruiască, iar umanitatea lui a devenit abstractă.

Pe de altă parte, Nymphomaniac mă îndeamnă la păcat. Nu e vorba de vreun păcat trupesc, nu, ci de clasica vanitate. Într-un fel, întreaga trilogie îmi pare un banc, cu un horror, un SF și un porno care s-au întâlnit în mintea lui von Trier. Cum stătea el și-și ascuțea bricegele minții, nehotărât încă, dacă să fie Superman sau Übermensh, von Trier s-a hotărât să îngroape lumea, s-o repare îi era prea lene.
În definitiv, acest film nu este decât o farsă cu umor îndoielnic și satiră labilă. Este oglinda în care îl vedem pe von Trier cam gol sau, să spunem, temporar golit de spirit, înțelepciune și vlagă, și dintr-un acces de generozitate îl tolerăm, că oricum e nebun sau, din lipsă de ceva mai bun, ne mulțumim și cu un bob de artă.

Comentarii

comentarii