Cam asta e concluzia pe care am tras-o după ce am citit articolul lui Michael Sandel, What Isn’t for Sale?, articol ce sintetizează nucleul cărţii What Money Can’t Buy: The Moral Limits of Markets, publicată în 2012. Sandel spune că astăzi au mai rămas foarte puţine lucruri care să nu poată fi cumpărate sau vândute. Cu 90 de $ pe noapte puteţi beneficia, ca prizonier, de o celulă liniştită într-o închisoare din California, fără ca ceilalţi să vă deranjeze. Dacă plătiţi 250 000 de $, aveţi dreptul să împuşcaţi un rinocer pe cale de dispariţie din Africa de Sud. Dacă investiţi 500 000 de $ în S.U.A., în crearea a minim zece locuri de muncă cu normă întreagă, într-o zonă cu şomaj ridicat, primiţi rezidenţă permanentă. O companie sau un stat îşi poate cumpăra „dreptul” de a polua. Dacă acceptaţi să vă transformaţi fruntea în „spaţiu comercial”, puteţi primi 10 000 de $ (o mamă din Utah, care avea nevoie de bani pentru educaţia fiului său, a fost plătită de un casino online cu suma precizată, în schimbul tatuării permanente a adresei casinoului pe fruntea sa – gândiţi-vă la câţi oameni vă privesc, măcar o dată, în timpul vieţii). O companie farmaceutică vă poate plăti 7 500 de $, dacă acceptaţi să deveniţi cobai umani (suma variază în funcţie de disconfortul implicat). Dacă vă decideţi să luptaţi în Somalia sau Afganistan, pentru un contractor militar privat, primiţi până la 1000 de $ pe zi.

Sandel identifică două motive de a ne îngrijora de o societate în care totul este pus la vânzare: 1. creează inegalitate şi 2. conduce la coruperea valorilor. Într-o astfel de societate, cu cât banii pot cumpăra mai mult, cu atât lipsa banilor sau afluenţa banilor afectează mai mult. În cazul în care singurul avantaj al prosperităţii ar fi abilitatea de a cumpăra yachturi, maşini sport şi vacanţe luxoase, atunci inegalităţile de venituri şi avere ar conta mai puţin. Coruperea valorilor se produce atunci când plăteşti nişte copii să citească (anumite şcoli din Dallas, pentru a încuraja cititul, plătesc elevii cu 2 $ pentru fiecare carte citită); desigur, copiii vor citi mai mult, dar vor privi cititul ca pe o corvoadă, şi nu ca pe o sursă de satisfacţie intrinsecă. Atunci când angajezi mercenari într-un război, salvezi vieţile cetăţenilor proprii, însă corupi valorile cetăţeniei.

Atunci când decidem că anumite bunuri pot fi cumpărate sau vândute, decidem că este firesc să le tratăm ca pe nişte comodităţi, ca pe nişte instrumente de profit. Sandel crede că cel mai bun exemplu, aici, este sclavia umană. Sclavia a fost îngrozitoare pentru că trata fiinţele umane ca pe o marfă care urma să fie scoasă la licitaţie, ca pe instrumente de câştig şi „obiecte de uz”. La fel se întâmplă şi în cazul adopţiilor. Alt exemplu: oricând de nerăbdători ar fi părinţii şi oricât de dificil şi anevoios ar fi procesul de adopţie, se împiedică cumpărarea sau vânzarea copiilor, acțiuni care ar periclita valorile familiei. O dezbatere asupra limitelor morale ale pieţelor ne-ar permite, ca societate, să decidem unde pieţele servesc binele public şi unde nu au ce să caute. Ne-ar face mai conştienţi de preţul pe care îl plătim pentru a trăi într-o societate în care totul este de vânzare.

Cineva ne va cumpăra privirea.

—————–

Din articolul „What Isn’t for Sale”, de Michael Sandel, publicat în revista the Atlantic, aprilie 2012. Michael Sandels este profesor de filosofie la Universitatea Harvard.

foto © Andreea Burciu

Comentarii

comentarii