Într-o tăcere funestă, am urmărit carnavalul ICR ca un Hannibal Lecter prins în cuşcă. Un întreg aparat al managementului cultural naţional şi internaţional, de o parte, şi politic, de cealaltă, trăgeau aprig de o sfoară numită cultura română. Demn de un truc de magie, câştigul de cauză a picat în partea efemerei şi sentimentalei politici româneşti. Felul în care „au pus mâna” pe această cultură mi-e foarte limpede: legându-i ştreangul de gât în plină efervescenţă şi spânzurând-o. Facem alta, îi aud rostind în extazul lor puber. Ca să ne reglementăm, dintru început, tribunele, semnalez cu petarde chinezeşti că sunt un om care nu a luptat în viaţa lui pentru o cauză, alta decât cea de a rămâne întreg la minte (planurile noastre de atac diferă). Dar n-am lăsat ca sacrificiile altora să-mi rămână indiferente. Mereu am compătimit oamenii. Toţi oamenii. Pentru cât se zbat, pentru câtă gălăgie fac, pentru cât sacrifică din ei să lase ceva după. Şi când mă gândesc că, în momentul ăsta, planeta noastră pluteşte ca un arhipelag nedefinit în Univers. Cui o să-i rămână poezia, oare? Născându-mă cu o logică foarte înnodată, prada mea dintotdeauna a fost coerenţa. Coerenţa nu este un dat omenesc, creierul uman a rămas, în mare parte, sălbatic. Da, coerenţa poate fi găsită în materia naturii, nu și în mintea noastră. De aceea, nu ne putem mulţumi decât cu o clonă (născută într-un butoi cu complicaţii) a coerenţei. După decizia forţată a echipei de conducere a ICR, de a demisiona, putem nota într-un colţ de caiet A3, pentru cei care, în viitor, se vor rătăci pe meleagul Mioriţei: „Nu căutaţi pe acest pământ coerenţă. Specie dispărută.”

N-aș fi abordat subiectul culturii din România, dacă nu îmi vărsam mațele în urma lecturării, dintr-o coincidență, a unui articol datat aprilie 2012, intitulat Mircea Cărtărescu, autorul preferat al lui Băsescu, scrie în „Orbitor”: Îmi bag p… în regina Angliei”. Căutam, în generozitatea și inocența mea, să văd ce mai scrie presa românească despre Jocurile Olimpice de la Londra. Cu scrupulozitate de soacră-bătrână, autorul articolului din cotidianul.ro își cere scuze pentru reproducerea acestor „obscenități” și, din respect pentru cititor, a pus puncte de suspensie acolo unde textul devenea obscen. Bine, și ce vrea să demonstreze cu asta? m-am întrebat trecând peste predictibilitatea galben-hepatică a direcției articolului. Știți ce dorea să demonstreze? Că Mircea Cărtărescu a fost tradus „pe banii statului” la Gallimard și Suhrkamp și că statul român i-a plătit, „din bani publici”, lui Cărtărescu un sejur la Paris, pe când își lansa traducerea Aripii drepte. Bineînțeles, excelând în arta sintezei, autorul reduce Orbitor, care poate rivaliza fără plecăciuni cu marile romane ale lumii, la replica: Îmi bag p… în regina Angliei. În ciuda moralității extrem de joase a articolului, din păcate, el este reprezentativ pentru modul de gândire al românilor. Ne revoltăm că „i-am plătit” celui mai important scriitor român de după 1945 (subscriu opiniei lui Manolescu) un penibil sejur la Paris, dar am găsit teribil de necesară și nobilă cheltuiala, din aceiași „bani ai statului”, a plebiscitului de suspendare (de altfel, derizoriu prin rezultat și fundament) a Președintelui, sau cea survenită prin crearea unor ministere-fantomă, precum cel delegat pentru Relația cu Parlamentul.

Și, atunci, merită ca în cultura română să se (mai) producă ceva? Este o cultură care, până la urmă, nu oferă nici un avantaj autorului: nu are circulație și nici prestigiu. Este nerentabilă din toate punctele de vedere. Circulație și prestigiu sunt două atribute pe care ICR a încercat să le lege, cumva, de alunecoasa și sâcâietoarea cultură română. În limitele temporale și financiare, ICR a reușit. Dar chiar și atunci când cultura română ținea paginile presei internaționale, în România, acest succes de critică era tradus prin: ICR promovează artă antisemită, sau alte bazaconii relative. Nici până azi nu mi-am putut explica cum un ponei roz, cu o svastică pe coapsă, poate fi o expresie a antisemitismului. Dacă desenez o svastică pe o bucată de hârtie igienică sunt antisemit? Să nu mai vorbim cât de călcată în picioare a fost expoziția de pictură „martirică”, în linia lui Jean Rustin, „cu Isus în erecție, ejaculând”, a lui Alexandru Rădvan, dintre cele mai controversate pe care le-a văzut Europa în toată istoria ei. Nu știu ce se așteaptă, ce vor românii să promoveze ICR. Oale de lut din Maramureș? Opinci din Oltenia și cojoace de lână din Munții Retezat? Breaking news: No one gives a fuck about romanian tribal dances. Nu, românii se pricep la toate, ei pot să țină și talk-show-uri, pot să se pronunțe și pentru validarea unei opere de artă, pot să dea și cu busuiocul, de Anul Nou, prin casele oamenilor, pot să predea și lecții de morală. Ne-am născut cu o varietate de talente, nu încape îndoială. Ați crede că, prin asta, suntem mai capabili, mai câștigați. Cioran avertiza asupra indivizilor cu prea multe talente. Românii au riscat pe pielea lor, până când au și reușit, să devină o fleașcă de talente – ale căror judecăți, și aici este marele pericol, construiesc opinii generale.

V-ați întrebat vreodată cum se naște o capodoperă? De fapt, întrebarea este, semantic, greșit formulată. O capodoperă nu se naște, ci devine. Asta ne spun marii literați și filologi demni de luat în seamă. Să luăm un exemplu clasic: Shakespeare. Dacă ați citit ce trebuia să citiți, ați fi aflat că opera shakespeariană era extrem de săracă, la început. Nici nu putea fi altfel. Shakespeare nu a născut nici o capodoperă. În ce sens o capodoperă devine, și nu se naște? O capodoperă este, întâi, o operă. Opera trebuie să devină cunoscută, pentru a fi interpretată. Prin multitudinea interpretărilor, ea capătă „statutul de capodoperă”. Autorul Istoriei frumuseții spunea că Hamlet nu este o capodoperă, dacă este separată de numărul covârșitor de semnificații atribuite acestei piese. Englezii au pompat bani în Shakespeare până când prestigiul numelui său a ajuns să se autoreproducă. De aceea, e perfect eligil să se spună că nici măcar nu contează dacă Shakespeare a existat vreodată, la fel cum nu contează dacă el și-a scris sau nu integral opera. Așadar, să ne convingem: cultura română nu a produs nici o capodoperă universală dintr-un motiv la care, poate, nu v-ați fi așteptat: nu a condus nici un proiect coerent și de lungă durată de finanțare culturală. În cultură, în acest domeniu rezervat „celor puțini”, dar care vrea să ajungă la „cei mulți”, trebuie pompați bani. Mai ales acum când, mai mult ca niciodată, este de domeniul imposibilului să impui un produs cultural pe piață. Să amintim doar că din 1980 încoace, din instituția Goncourt (!) s-au ales doar 3 nume: Marguerite Duras, Pascal Quignard, Michel Houellebecq. Restul, deși au câștigat cel mai prestigios premiu francez pentru literatură, au rămas semi-obscuri chiar și pentru „cunoscători”. Și, totuși, că veni vorba, nu am auzit nici un francez să se plângă că Houllebecq promovează literatura franceză, afișându-se mahmur în fața microfonului. Pe „banii statului” francez.

Atunci când se sărbătorise centenarul Ionesco în România, se iscase un scandal din pricina dorinței lui Marie-France Ionesco, ca media să corecteze folosirea numelui tatălui său, din Eugen Ionescu în Eugène Ionesco. Românii o judecaseră și o jigniseră. Marie-France le-a adus aminte românilor, dacă uitaseră, că tatăl său este scriitor francez, cetățean francez și fost membru al Academiei Franceze. Din momentul în care Eugen Ionescu s-a semnat Eugène Ionesco, el nu a mai aparținut culturii române. Ionesco aparține culturii franceze. La fel și Cioran sau Brîncuși. Ei mai aparțin culturii române prin precizarea succintă că unul s-a născut la Rășinari, celălalt în Tîrgu-Jiu. Din aceeași societate, și din aceeași raportare a societății față de cultură, pe care o observăm astăzi, au plecat și Cioran, Brîncuși sau Ionesco. După ce s-au debarasat de cultura română, Cioran devine, după Tratat de descompunere, „cel mai mare stilist francez al secolului XX” (deși limba germana o cunoștea, la acel moment, mai bine), Ionesco devine primul scriitor în viață inclus în Bibliothèque de la Pléiade, iar Brîncuși devine zeitatea sculpturii moderne. Culturii române nu i-a mai rămas decât să-l numească pe Brîncuși, postum, membru al Academiei Române – o instituție compromisă, până în măduvă, de la Sadoveanu încoace. Atâta confuzie, nesiguranță și incapacitate cu greu pot fi găsite într-o altă cultură europeană. O altă problemă, pe care românii nu au știut să și-o rezolve în cap, este cea legată de reprezentativitatea operelor de artă. M-au asurzit inepțiile mediatizate, de tipul, pe români nu-i reprezintă o pictură în care Isus este spânzurat (a se vedea Rădvan). Of, și când credeam că picturile lui da Vinci îi reprezintă pe italieni! Stați liniștiți, dragi români, că nici Coloana infinitului nu ne reprezintă.

De fiecare dată când cineva părăsește cultura română resimt tristețe, dar și bucurie. În cultura de împrumut va avea o șansă. Iar noi, în cultura noastră văduvită, o să ieșim, în continuare, cu un Hagi lângă un Gide, cu o Nadia Comăneci lângă un Damien Hirst, pentru că, pur și simplu, nu avem de unde altundeva să alegem. Fiecare țară și-a creat, în timp, un Hollywood al culturii. Lipsa culturii sacrificiului, noi o compensăm, fără reproșuri, printr-o „cultură a demolării”. Uneori, înverșunarea mă face să nu mai văd altă soluție eficientă decât în boicotarea culturii române. Căci ajung de prea multe ori să-i doresc un etern și napoleonian 1800-1814, în care, se spune, nu a fost scrisă nici o carte care să mai poată fi citită și astăzi. Dar asta ar însemna să fac scrum munca ICR, din ultimii ani, extraordinar reprezentată, prin corpul de conducere, de Horia-Roman Patapievici (președinte), Mircea Mihăieș și Tania Radu (vicepreședinți), care au stat în picioare pentru ca noi să ne așezăm confortabil, liniștiți și fără rușine pe orice scaun al lumii.

sursă foto: ICR

Comentarii

comentarii