Îl mai ții minte pe Chioru? Da’ pe Știrbu? Sau Grasa… Doamneee, ce prăjituri bune mai făcea maică-sa! Când treceam pe la Sasu prin față, taică-su ne lua la răngi. Sau pe la Zaharia, mai știi?

Copilăria mea a fost simplă: îmi țineam minte prietenii și dușmanii după fizionomie, obiceiuri, zona în care locuiau. Azi copilăria e altfel, e mai stratificată: fiecare copil își dă seama foarte timpuriu cam pe “unde” e. Pre-judecățile sunt mai la vedere și mai aspre. Așa am crezut. Până am descoperit Pasărea de Foc. 

Pasărea de Foc este o lume aparte. Dansând, înțelegând muzica, o sută de copii devin o mare familie. Acești copii vin din medii, familii, clase extrem de diferite. Iar coregrafii, tutorii, pasionații, coordonatorii și susținătorii proiectului vin dintr-o altă lume.

– In Djermanie numeni nu vurbeșthe! îi dojenește pe cei neastâmpărați unul dintre coregrafi care, în scurta lui ședere, a început să vorbească românește. Își freacă uneori tâmplele de oboseală: sunt o sută de draci, nu copii, e evident pentru oricine intră în sala de antrenament.

Și obiectivul e măreț: 100 de copii fără trecut artistic, sportiv, un spectacol de dans pe muzica lui Stravisnki, public select, Festivalul Enescu, premiera 5 septembrie București, Teatrul Național, Sala Mare, apoi încă un spectacol la Sibiu, 9 septembrie a.c. Copiii au energie incredibilă: prind repede, execută, sunt o echipă, se ajută. Mănâncă împreună, cresc împreună.

Și cel bogat, și cel sărac, și cel sănătos, și cel cu sindrom Down sunt la fel de murdari pe picioare, de transpirați și dedicați. Când intri în sală, toți îți zâmbesc; ție îți vine să-i iei în brațe. Dar ei n-au nevoie de brațele tale: le e suficient să te știe acolo. În rest, își văd singuri de treabă.

Intrați și pe site să vedeți ce lucruri nemaipomenite fac și vor face oamenii ăștia minunați și copiii lor zburători.

(Foto ©Rareș Petrișor)

Comentarii

comentarii