Biografia personajului Eugene Cantor al lui Philip Roth (Nemesis) e determinata dintru inceput de absenta timpurie a parintilor. Asa cum biografia (trasaturi caracteriale, fapte, decizii epocale, optiuni profesionale, iubiri, dependente) oricarui copil, silit sa creasca fara mama, fara tata, privat de prezenta autoritatii parentale, este, de regula, in mare masura determinata de un asemenea gol ce ramane de neumplut. La polul celalalt, nu mi-e clar daca opus, gasim copiii care s-au „bucurat” din plin de ambii parinti… abuzivi. Sa mai afirme atunci cineva, emfatic, ca oamenii-s diferiti, individualitati irepetabile, sau ca ar cunoaste destine radical diferite unii fata de altii. Exista, se pare, o suma de posibile traiectorii biografice, le-as numi fara teama standard, mereu aceleasi, carora, influentati de diversi factori interveniti in procesul dezvoltarii, ne supunem. Suferim la fel – indelung. Ne bucuram la fel – cu limita. E prea putin magulitor, dar nu mai putin adevarat, sa stim ca impartasim acelasi destin meschin cu, probabil, fiecare al 5-lea om de pe planeta.

Profesor de sport la o scoala de cartier newarkez, miop, deci inapt pentru serviciul militar, domnul Cantor isi dorea sa-i invete pe micutii evrei sa fie „vrednici la trup”, ca sa n-o sfarseasca implacabil prin a fi batjocoriti de brutele antisemite – raspandite in Statele Unite in proportii comparabile cu acelea din Germania hitlerista, nu mare era diferenta – pentru vina de a sti „sa-si foloseasca doar inteligenta” (s.m.). Ca si cand asta, sa faci bani din ascutimea mintii, ar fi o nerusinare, o sfidare la adresa majoritatii ce trudea bovin, asudand din greu. A trudi adamic fiind, bineinteles, singura forma acceptata socialmente de a-ti castiga traiul zilnic – in credinta anglo-saxona, (neo)protestanta, a celor cu pigment alb in epiderma…

Poliomielita – noua ciuma, isi seducea nu foarte selectiv victimele de pe intreg cuprinsul Americii de Nord, conform unei „norme”, septelul de morti, ce demonstra o logica impenetrabila, pe care numai epidemiile de acest soi o etaleaza. Din 1916, de la prima mare epidemie de care isi mai aminteau bunicii, stiinta nu gasise inca remediul.

Dezbateri aprinse in sanul populatiei civile despre cauzele bolii. Se cauta tapi ispasitori, ascunse maini criminale, purtatori voluntari ai microbului: italienii, negrii (adica ceilalti). Sa fi fost, oare, soarele, canicula neinduratoare, scuipatii de pe caldaram, mancarea alterata, igiena neglijenta, guturaiul, bancotele de hartie, posta?

Naratorul, martorul care transmite mai departe invatatura celor petrecute, este Arnie Mesnikoff (unul dintre copiii care se foloseau de locul de joaca administrat de profesorul de sport), dar acesta preda, cu subtilitate, pe parcurs sarcina povestirii lui Eugene Cantor. Newarkul evreiesc vazut prin ochii lui Cantor.

Mania domnului Cantor se indrepta catre insusi Dumnezeu, cel care crease virusul poliomielitei si-l slobozise in lume; permisese ca mama lui sa moara atat de tanara, la nasterea lui; Dumnezeul care lua la el copiii inocenti de-si petreceau vara jucandu-se pe terenul pe care il avea in supraveghere – biata slujba de vacanta, pentru rotunjirea veniturilor.

Razboi in Europa, 1944. Americanii isi dau viata pentru a salva batranul continent al ideologiilor si-al experiementelor politice idioate, puse la cale de „minti luminate”, de „mari ganditori”, idei criminale, sustinute si vehiculate inca din secolul precedent de „creatori de geniu”, „rafinati” – Wagner, Heidegger. Acasa la ei, un altfel de conflict, nu mai putin nimicitor, „un razboi cu masacre, ruine, distrugeri si blesteme, un razboi cu toate urgiile aduse de razboi – un razboi impotriva copiilor din Newark.”

Cu toate ca o scrie impecabil, la finalul cartii, Roth nu rezista ispitei cam batranicioase (boala cu incidenta frecventa la scriitorii maturi, in prag de retragere) de a ne oferi pe tava morala naratiunii, un surplus de lamuriri psihologizante, ca pentru prosti, despre mecanismele si sforile invizibile ce i-au manat si manipulat eroul principal prin turbulentele existentei. Pe cand ispita Creatiei ii face sa se zvarcoleasca in pat pe uscatii hermeneuti, obisnuiti sa straluceasca doar parazitand cate o Opera, iata ca nici marii scriitori nu pot dormi de grija interpretarii neaparat totale a scrisului propriu, pierindu-le, de la o varsta, increderea in capacitatea cititorului, care i-a insotit fidel pret de-o viata literara, de a-si bucatari singur analizele, dupa cuviinta sufletului sau. Ca pana acum, ca intotdeauna.

(text disponibil si pe blogul lui Cristian Sîrb)

Comentarii

comentarii