Hidoasa lume nouă

By voroncas / 24 May 2014 / Arts & culture

Art Safari e un nume de căcat. Poate data viitoare. Arta la cort încins (în condiții vitrege, că doar așa-i la safari, nu?!) – tot o idee proastă și ea, deși mă jur că m-am dus cu inima deschisă. Io de fapt mă dusesem întinsă să văd de-aproape straturile de vopsea pe pânzele lui Ghenie (așa fusese anunțat), da nush cum dreacu s-a făcut că tocmai Ghenie nu era expus. În fine, asta m-a necăjit destul de tare, m-am simțit păcălită. Iar fetele de la biroul info oricum nu auziseră de el. Tocmai bine!

La zona muzeelor: păi mersi, alde Grigorescu-Luchian-Andreescu am tot văzut, ca și d-alde Pallady-Petrașcu-Țuculescu (care-mi plac, de altfel) sau obișnuiții zugravi de vederi de la Balcic. Io credeam că la Art Safari vine Luvrul la cort – asta dacă tot vrei să aduci „arta-n stradă”, fute-m-aș în ea de formulă.

Așa… standul Muzeului de Artă de la Baia Mare mi s-a părut cel mai sinistru, cu picturile cele mai oribile. În centru trona un uriaș triptic în odioase culori fosforescente de pe la 1912. În spatele meu, doi oameni contrariați îi spun doamnei supraveghetoare că-s culorile cam „vii”; păi așa pictează artistul, explică tanti supraveghetoarea. Apoi m-am speriat și am plecat.

Atât despre zona artei clasice. Bucurie totuși c-am văzut câteva Tonitza memorabile (Pagliacci, de pildă) sau Ciucurencu cu Nud [roșu] pe fond roșu ori Peisaj [verde] cu copaci [verzi]. Semn că mai tresar și io la ceva.

Să trecem la zona galeriilor de artă contemporană. Aici se lasă de obicei căcatul jos. Aici singurele criterii sunt hazardul și cantitatea. Unde-i artă contemporană la găleată, la kil, vărsată sau cum vrei să-i zici, tre’ să știi deja c-o să ai de-nghițit mult moloz, multe rebuturi și impostură cât cuprinde. Asta e, parte din regulile arbitrare ale jocului – ale jocului pieței mai exact. Nu mă mai mir, nu-mi mai dau ochii peste cap, dar nici nu mai am chef să mă las păcălită la orice bășină colorată. Iar acolo unde ai cantitate, pur și simplu nu se poate să nu iasă și ceva miezos la suprafață – inevitabilă lege a creației, probabil. Din 100 de artiști, unu-doi cel puțin or fi buni de ceva, și atunci mă declar mulțumită.

Refac din minte periplul: imagini, forme, culori, linii, colaje, sculpturi negre în colțuri pe fond alb, fotografii supradimensionate și întunecate din care abia se deslușește ceva (fețe expresive de oameni, cum ar veni), căldură mare, un mini-teren de fotbal în formă de harta româniei (ahahahah, mega-ironie), pictură vag-onirică, ostentativ-onirică, hiper-decorativă, d-asta să-și pună oamenii de afaceri în living (de altfel, aseară au dat o raită pe-acolo și Chivu și Marica, terenul de fotbal i-o fi uns pe suflet), apoi niște larve ale școlii lu’ Sabin Bălașa, pictură hiper-realistă, o târfă oarecare care stă în mașină și în ochelarii-oglindă i se reflectă lumea străzii, un stand pestriț în care picturi celebre (d-alde Botticelli) sunt refăcute și supradimensionate în mozaic și gresie, splendid, vă mărturisesc că m-am oprit și-am plâns la standul ăla.

Amintesc de AnnArt (cu Chiuariu-Ilfoveanu-Șetran) și Simeza care au păstrat totuși decența.

Am rămas nu doar cu nostalgia după Ghenie, ci și cu nostalgia gheretelor cu mici și cârnați pe care le-ar fi putut pune și ei la intrare, știai o treabă, găseai o mângâiere la ieșire.

Iată și dovezile (nu mă-ntrebați cine-s autorii că nu mă interesează), dintre care unele prea reușite ca să redea întreaga mizerie:

Ciucurencu, Peisaj cu copaci