Loneliness Social Club

Screenshot (206)

În aprilie, luna monoamelor, povesteam cu un prieten căsătorit nu de mult timp. Ședeam și unul, și altul pe două scaune, în fața a două realități ecranate, la 450 km distanță. Și unul, și altul avem probleme medicale, diferite, de la buric în jos. Mai mare confortul. Ce ne facem, George? Cred că o să fac copii și mi-am terminat treaba în viața asta, îmi zice. Nu suntem făcuți pentru viața în comun, dar nici singuri nu ne descurcăm. Condițiile de posibilitate sunt aberante. Habar n-am, îi zic, s-a greșit de la foton încolo. Dar el a făcut o delimitare mai precisă: masterplan-ul e greșit. N-am fost de acord, însă, că nu suntem făcuți pentru viața în comun. Suntem – din cap până în picioare. Tocmai pentru că ne-am dezvoltat ca ființe sociale, dacă nu semnăm „contractul social”, retractilitatea face ravagii. Maimuțele trăiesc, până la urmă, în grupuri nu doar din rațiuni de supraviețuire. Și – de la maimuță, discuția evoluează la subiectul „omului”. Omul. Omul, spune, face uneori lucruri frumoase, dar e prea pervers, prea centrat pe sine. Copiii or să te împlinească? îl întreb. Mă gândeam că asta mai rămâne. Dar la gradul de depresie și luciditate la care mă aflu, mi-e greu să cred. Dar nu se știe. Mai în josul „ferestrei arhivate” ne-am întrebat și unul, și altul dacă există un om fericit. Fericit că ce? Atunci când îți ceri iertare, trebuie să știi pentru ce îți ceri iertare („Îmi cer iertare” = „A este prima literă a alfabetului”). Intermitent, o fi existând un om fericit, și el știe asta, în „singurătatea lor meticuloasă” unii se simt fericiți. Iar în singurătatea asta suntem co-prezenți. În sfârșit, ne-am oprit la judecata că sexul trebuie depășit, e prea apropiat de animal. Cu toate că, uneori, numai la animale ne mai putem uita.

Putem fi de acord că singurătatea este prădătorul care te lasă viu, după ce te mănâncă de viu. Dacă studiați comportamentul omului singur (forumurile sunt oaza lor), veți ajunge la un moment dat să vă intersectați cu bărbați sau femei care mărturisesc inconștient, în public, propoziții ca „Nu am cu cine să beau o cafea”, „Sunt deprimat și vreau să vorbesc cu cineva pls” sau „Mă simt mai singură ca un câine”. Mai grav, își grupează confesiunile sub titluri neofertante precum „Singurătate” sau „Mă poate ajuta cineva?”. 15 afișări din care te alegi cu o vociferare: „Ești singură pe lume, nimeni nu vrea să iasă cu tine pentru că nu te place nimeni”. [Citările sunt din oct. 2011 de pe un forum de femei.] Ca exercițiu, dacă interogați un om singur (am ales bine verbul a interoga; mi s-a înaintat mai demult caracterizarea, pe care am primit-o cu brațele deschise, „parcă ești un securist, după cum pui întrebările”), cum am făcut-o eu într-o vreme (timpul cercetării se consumă devreme, singurătatea este monotonă, identică prin manifestările ei), și îl întrebați de ce se simte singur, nu va ști ce să răspundă. Sau va răspunde, nu știu cum am ajuns singur. Ce m-a interesat pe mine atunci a fost să aflu cum o femeie (sau un bărbat) ajunge să își deplângă „inutilitatea”, să îndoaie un zero în dreapta propriei imunități. După ce citești câteva mii de „subiecte noi”, de pe n forumuri, dai de un răspuns destul de interesant.

Fără a-l judeca aici d.p.d.v. cinematografic (OK, nu pot să mă abțin, mediocru), în An bisect (Michael Rowe, 2010) gustăm alt molotov, sexul mediat de singurătate. O femeie oarecare, despre care aproape că putem fi siguri că își conștientizează singurătatea, e dezvăluită exclusiv în spațiul apartamentului sărăcăcios, pe care îl locuiește de una singură. Lucrează în presă, scrie două, trei articole pe zi, petrece câteva minute la telefon (aceeași socoteală, doi cu trei), mănâncă înghețată în timp ce se uită la telenovele, citește dintr-o carte „ajutătoare”, Cum să iubești sau ceva din tagma asta, se masturbează pe geam, privind cuplul vecin, și o dată pe săptămână iese în club, pescuiește un bărbat care, după ce o fute, își sună iubita pentru a-i aminti cât de mult o iubește și că va veni degrabă acasă. În rest, repetiție. Problema singurătății. Problema singurătății poate fi sesizată odată ce întâlnește un bărbat oarecare, mai violent decât ceilalți, dar primul care, după ce a futut-o, a întrebat-o cum o cheamă. Nu prea contează… Nu vreau să știu nimic despre tine, îi răspunde ea, ținând cont de obișnuința ei cu partidele de sex de o noapte. Și, într-adevăr, nu a fost suficient să o întrebe cum o cheamă pentru a o stăpâni. A fost suficient să îi ofere, într-o altă seară, o bomboană. Pentru ea, bomboana dăruită a însemnat primul gest de afecțiune. Gestul ei de a pune staniolul care învelea bomboana într-o ramă. Iar apoi, da, el a pus-o să se masturbeze în timp ce s-a pișat pe fața ei, iar ea, cu gura murdărită de pișat, aproape că i-a rostit un mulțumesc.

Printre altele, ipostaza credinței în Dumnezeu ca adăpost contra singurătății e exemplificată în După dealuri (Cristian Mungiu, 2012). — Alina, eu am apucat-o pe o cale. — Da’ ce cale spui tu? — O cale ca să nu mai fiu singură niciodată. — Voichița, da’ ce spui tu acolo? Eu numai pe tine te am și mie nici nu-mi trebuie pe altcineva. — Păi, nu-i bine așa, Alina. Că oamenii vin și se duc.

Ți-aș spune să ai grijă. Dar se poate? Aș vrea să te ajut, dar nu cred că pot.

———-

În imagine: captură din animația The Innovation of Loneliness (Shimi Cohen).

Comentarii

comentarii

Scroll to top