La 89 de ani, părul alb, bogat, deasupra unei frunţi generoase, ţinând în mâna stîngă un buchet de lăcrămioare, mâna dreaptă în buzunarul pantalonilor, bătrînul amoureux Marcel Mathiot ne priveşte ştrengar de pe coperta a doua şi, ca să dăm clişeului ce e al lui, chipul nu spune prea multe despre întâmplările, gândurile şi însemnările acestuia de peste doar trei ani. Care nu au nimic de a face cu gravitatea atinsă de scleroză, ci cu vinul cules la înnobilarea boabelor.

Doar cu două zile înainte de a muri, la 94 de ani, cel care de la vîrsta de 16 ani îşi scrie zilnic reflecţiile şi al cărui jurnal produce senzaţie în 2008, anul publicării lui, notează: “Locul de zăbavă…O slujnicuţă de la ţară vine la spovedanie. Preotul o ascultă şi îi dă un canon uşor: să spună “Tatăl nostru” şi “Ave Maria”, pe fiecare de câte trei ori.
–    Şi când să le spun, părinte?
–    Când o să ai un moment de zăbavă, fiica mea.
–    Ce zăbavă, dom’ părinte, că noi ne ducem prin tufişuri…”

Dacă sunteţi curioşi în privinţa reţetei performanţelor sexuale ale bătrînului de 90 de ani (da, face amor nebun chiar cu un an înaintea morţii sale, la 94 de ani) veţi fi dezamăgiţi: nu aflăm obiceiurile culinare ale acestuia, dar presupun că era nefumător – referinţele la acest viciu lipsesc.

Picanteriile acestui nonagenar ridicat de viaţă la rangul de bon viveur (cei care caută crudităţile literaturii române de după ’90 ar fi bine să le caute chiar la sursă: în cărţile autorilor români) vi le las pentru a le savura singuri. Deasupra cărţii se înalţă o perdea fină de mirodenii: descoperirea unor mici fărâme de Franţă ante-belică, bucuria armistiţiului, deplângerea nivelului jalnic în cunoaşterea ortografiei de către tânăra generaţie, amintirea unui străbunic care, scăpat din Războiul Crimeii, ajunge pe litoralul românesc şi mănâncă paiele de pe case.

Toate însemnările de la marginea erosului sunt tot atâtea mărturii că avem în faţă un om bun.

Şi chiar mai mult decît toate acestea, cele mai frumoase rînduri ale cărţii sunt cele care vorbesc despre dipariţia mult-iubitei şi îndelung-înşelatei Mamie, soţia diaristului:

“8 februarie 2000
Trebuie s-o ascult pe Mamie
Acum, când Mamie nu mai e, am totdeauna grijă să-mi şterg bine pantofii pe preşul de la intrare. Nu-i ies din cuvânt, sunt chiar mai ascultător decât înainte.”

Marcel Mathiot, Jurnalul unui bătrân amant, în traducerea lui Emanoil Marcu, Humanitas 2009
* Titlul original fiind (mai tandrul şi mai puţin comercialul) Carnets d’un vieil amoureux

Comentarii

comentarii