Dirty Angel ne-a scris povestea gării lui şi intră în posesia celeilalte poveşti, Bărbatul de la gară, a lui Jennifer Johnston. Mulţumim pentru amintiri, Angel!

Dirty Angel:

S-au întâmplat multe în gară, dar una din întâmplări încă mă face să mă întreb dacă există aşa ceva.
Au trecut mulţi ani de atunci, eram elev. Veneam dintr-o tabără cu colegii. Aşteptam toţi trenul spre casă. Treizeci de nebuni, împrăştiaţi printre bagaje. Unii jucau lapte gros, alţii împărţeau cărţi de joc pentru un wist. Îmi lăsasem rucsacul lângă celelalte şi mă duceam să-mi cumpăr ţigări. Abia mă apucasem de fumat ca orice puşti prost şi iresponsabil.
Pe o băncuţă, exact lângă chioşcul cu ţigări, stătea o bătrânică. Hainele ei, deşi curate şi îngrijite erau vechi şi roase de timp. Pălăria avea încă o culoare descifrabilă, dar restul nu se putea spune că ştiai ce culoare a fost la inceput. Dar nu asta m-a atras la această imagine, ci un buchet de flori care părea că are o mie de ani, pe care îl ţinea bătrânica strâns în pumnul stâng. M-am uitat mai atent, băbuţa zâmbea, ochii îi erau atât de vii şi de nerăbdători, cam cum fuseseră ai mei cu o seară înainte când mă sărutasem cu una din colege.
– Cine e băbuţa? întreb eu pe vânzătoarea de la chioşc.
– E nebună, săraca. Eu o ştiu de câţiva ani. În fiecare seară stă aici pe băncuţă şi aşteaptă pe cineva. Lumea spune că face asta de mulţi ani.
– Poate îşi aşteaptă nepoţii…spun eu. Nu prea mă puteam gândi că ar putea aştepta cineva de vârsta ei, decât nepoţii.
M-am îndreptat spre ea şi am întrebat-o dacă pot să mă aşez lângă ea.
– Da măicuţă, poti să te aşezi. Eu îl aştept pe mândrul meu.
– Poftim???….”mândrul” termen pe care nu prea îl foloseam, dar înţelesesem că era vorba de un iubit. La vârsta aia? Vai, ce scârbos…Ce vreţi? Eram un copil.
– Da, s-a înrolat în armată, a plecat la război dar se întoarce, mi-a promis.
– Ce război, mamaie?…în capul meu era o confuzie totală, nu ştiam de vreun război în ultimii ani.
– Cu nemţii. Dar ştiu eu că trebuie să vină.
Singurul război cu nemţii care îmi venea în minte era al doilea război mondial , dar se terminase de 50 de ani. Săraca, era nebună. Începeam sa îi dau dreptate vânzătoarei. Dar nu-mi venea să plec de lângă ea, era ceva în ochii ei care mă intriga.
– Te uiţi la mine că sunt bătrână, dar să ştii că eu îl iubesc pe Ştefan, ca în prima zi când l-am văzut.
– Cine e Ştefan, mamaie?
– Logodnicul meu. Ne-am logodit în noaptea dinainte ca el să plece la răzbel. A promis că vine să mă ia de nevastă. Şi eu îl cred. Mereu s-a ţinut de cuvânt.
– Mamaie, dar ştii că războiul s-a terminat de mult, nu?
– Sunt convinsă că mai are ceva de rezolvat şi vine. Ştii ce frumos îmi spune poezii? Tatăl lui era învăţător şi l-a învăţat să scrie şi să citească. Îmi citea şi mie seara când veneam de la câmp. Şi e chipeş, cu mustăcioara aia a lui.
Ochii îi străluceau când vorbea despre el şi parcă mai avea un pic şi plângea de bucurie. Nu e greu să impresionezi un puşti, dar privirea aceea m-a bântuit mereu. Cum putea o femeie să iubească pe cineva atâta timp? Şi fără să-l vadă timp de 50 de ani.
– Toţi spun că sunt nebună, că nu mai vine, dar eu ştiu că vine, nu-i aşa că o sa vină?
– Pppăii….nu ştiu ….mă bâlbâiam şi nu puteam spune mare lucru, eram fascinat de lumina interioară pe care o răspândea bătrâna când vorbea.
– E înalt, subţirel, mereu îl visez, parcă îl văd la uşa mea.
Îmi aprind o ţigară.
– Şi el fumează, şi îşi ţine chiştocul aşa, într-un colţ, şmechereşte.
Mă pufneşte râsul şi mă înec.
– Maică, eşti bine? Ia zi-mi tu mie, tu de ce stai cu mine aici? Nimeni nu stă niciodată cu mine, toţi râd de mine.
Şi eu mă întrebam de ce stau acolo. Mă chemau colegii să joc cărţi cu ei, dar ceva îmi spunea să rămân acolo.
– Eu nu am nici o bunică, ale mele au murit cand eram foarte mic, şi mereu am fost invidios pe cei care aveau. Cred că de aia stau aici cu matale, mă gândesc că poate aşa arătau bunicile mele.
Îmi puse o mână pe cap şi-mi zâmbi frumos.
– Prichindelule. Vrei să-ţi spun ce cadou mi-a făcut Ştefan înainte să plece?
Uite , vezi mărgelele astea? Şi florile pe care le ţin în mână în fiecare seară.
– Îl iubiţi mult…iubire…un subiect pe care îl ştiam doar din cărţi, iar acum aveam în faţă ceva real, sau , oricum, ceva ce părea real, în ciuda tuturor celor care nu credeau.
– E sufletul meu, e inima mea, îl aştept mereu aici, că ştiu eu că vine. Tu nu crezi că o să vină?
În momentul acela se anunţa trenul meu. În cinci minute urma să părăsesc acea gară de munte.
– Mamaie, eu trebuie să plec. Îmi vine trenul.
Bătrânica mă ia în braţe şi mă pupă pe frunte.
-Mergi cu bine, piciule. Eu cred că în seara asta vine Ştefan.
– Şi eu cred că vine, sunt convins de fapt….vorbea gura fără mine. Sărut mâna.
Am început să mă grăbesc spre locul unde se aflau colegii mei. Mi-am luat rucsacul şi aşteptam să mă urc în trenul ce intra în gară.
După ce ne-am urcat cu toţii, m-am aşezat la geam s-o mai văd pe bătrânică. Era tot pe băncuţă, cu zâmbetul pe buze, cu florile ţinute strâns în mână şi se uita în zare. M-a tulburat mult acea imagine, şi acum când mă gândesc mi se pare ireal, din altă lume. Mi-am dat seama de ce i-am zis că şi eu cred că îi va veni iubitul: pentru că acela era visul ei, pentru el trăia. Fusesem învăţat de mic să nu omor niciodată visul unui om, pentru că de multe ori face mai mult decât viaţa lui. Până la întâlnirea asta nu înţelesesem deloc, dar atunci începusem să realizez ce înseamnă să trăieşti un vis toată viaţa.

Comentarii

comentarii