Domnule Andrei A. Tarkovski, proveniți dintr-o familie de poeți. Bunicul dumneavoastră, Arseni Tarkovski, a fost unul dintre cei mai importanți poeți ai Rusiei. Tatăl dumneavoastră, Andrei Tarkovski, este probabil cel mai poetic regizor al tuturor timpurilor. Vă vedeți continuând această tradiție?

Nu mă consider un artist de o asemenea forță și vigoare. Ador poeziile bunicului meu; cred că e unul dintre cei mai mari poeți ai Rusiei. Găsesc că poeziile lui și filmele tatălui meu relaționează foarte strâns. Când văd filmele tatălui meu, îmi dau seama cât de mult s-a străduit să încorporeze poemele lui Arseni în corpusul lui de lucrări. În fapt, tatăl meu nu a fost într-atât de izolat – contrar imaginii lui de regizor retras din lume. Arta lui a fost dintotdeauna conectată nu doar la cinematografia rusă, ci și la filosofia rusă, la poezia și literatura secolului al XX-lea, așa numita „epocă de argint”. Să nu-i uităm nici pe artiștii secolelor trecute. Prin urmare, nu sunt surprins să observ legături cu cele menționate anterior în filmele tatălui meu.

Tradiția filosofică și literară din Rusia este tânără, comparativ cu cea engleză sau cu cele continentale.

Așa e. Mulți filosofi care au încercat să-și împărtășească gândurile au fost arestați și trimiși în gulag după revoluție – în cazul în care nu au reușit să emigreze. Tatăl meu a aparținut generației de după 1917, dar a manifestat un atașament spiritual solid față de Dostoievski. Vedeți, în Rusia, filosofia a fost mereu – cum să mă exprim – impregnată de religie și spiritualitate. Nu putem discuta de filosofie seculară explicită, precum în Occident. Astfel puteți citi opera tatălui meu: el nu a chestionat faptul „dat”, potrivit căruia arta trebuia fundamentată pe spiritualitate. Tatăl meu a crezut în tradiție. Întotdeauna îmi spunea: „Trebuie să înveți totul pentru ca apoi să uiți totul.” Dar trebuie să te păstrezi conectat la propria ta cultură. De aceea el încercase să imprime filmelor lui o adâncime și folosise, de exemplu, muzică de Bach sau picturi de Brueghel – totul pentru a furniza un context istoric care să genereze o temelie solidă. O temelie pe care, credea el, cinema-ul era gata să o piardă.

În Rusia sau în general?

În general. Și mă îndoiesc că tatăl meu ar fi continuat să lucreze în acea direcție, astăzi cu precădere, când calitatea cinema-ului s-a înrăutățit.

Recent, am avut plăcerea să discut cu Scott Walker la Paris, iar el a spus că a fost influențat de mai multe filme ale tatălui dumneavoastră, printre care „Stalker” și „Solaris”. Și-a adus aminte că încerca să găsească bilete la premierele celor două filme în Londra, care au constituit mari evenimente ale acelor ani. Spunea că astăzi nu-și poate închinui la ce premieră de film și-ar dori să asiste.

Vă referiți la epoca de aur a cinema-ului, anii 60 și 70. Cinema-ul din zilele noastre nu mai este o formă de artă într-atât de independentă. Tatăl meu s-a chinuit să extindă acea epocă și pentru anii 80. Nu demult am văzut Nostalghia pe un ecran mare, în São Paulo. Acel film este despre conflictul dintre cultura răsăriteană și cea occidentală și despre cum cele două ar putea comunica. Nostalghia m-a lăsat mască, încă o dată. Și nu o spun pentru că sunt, așa cum a fost tatăl meu în ultimii lui ani, un rus care trăiește în Italia.

De la vârsta de 11 ani, nu ați mai putut să vă vedeți tatăl pentru mai bine de jumătate de deceniu, deoarece el nu s-a mai întors niciodată în Uniunea Sovietică după ce a terminat de filmat „Nostalghia” în Italia. Când, în sfârșit, ați avut permisiunea de a ieși din țară ca să-l vizitați, în 1986, el deja era într-o condiție critică, suferind de cancer în stadiu terminal. Aveați 15 ani.

Da, am părăsit Uniunea Sovietică în 1986 pentru a locui în Florența, dar nu am sentimentul că aparțin Italiei, așa cum nu aparțin nici Rusiei. M-am întors în Rusia în 1996 și am găsit o țară schimbată. Nu am mai recunoscut-o. Dar chiar dacă am fost departe de casă, situația tatălui meu era mult mai disperată, având în vedere că el nu avea dreptul de a călători. Nu a putut să-și vadă familia. De asemenea, rușii nu sunt buni imigranți. Ei nu se vor obișnui niciodată cu noile împrejurimi, deoarece ele nu vor alcătui niciodată casa lor spirituală. Ați observat că rușii încearcă mereu să recreeze puțin Rusia în jurul lor, peste tot unde se duc?

Nu sună a lucru rău.

Departe de a fi! Prezervarea tradițiilor aduce, cu siguranță, efecte benefice. Dar cu cât te înconjori mai mult cu componente ale țării în care te-ai născut, cu atât mai puțin vei observa noua lume în care trăiești. Am început să vorbesc fluent în italiană foarte devreme, deoarece am locuit aici de la o vârstă fragedă. Dar baza mea culturală continuă să fie Rusia. Sau, ca să fiu mai precis: a fost Rusia. Țara pentru care păstrez o memorie prețioasă în inimă nu mai există.

La fel cum s-a întâmplat cu Berlin: dacă ar fi să vizitați orașul pentru prima dată în ultimii 20 de ani, ați vedea că Berlinul de Vest și Berlinul de Est au dispărut și un nou oraș, numit Marele Berlin, i-a luat locul. Schimbările de regim modifică în mod bizar geografia și psihogeografia.

Așa și cu Rusia. Sunt conștient din cap până în picioare că țara mea spirituală este aceeași țară care a făcut imposibil pentru tatăl meu actul de a trăi și de a supraviețui atât financiar, cât și spiritual. Practic, el nu a avut voie să lucreze în Uniunea Sovietică. Noua Rusie o privesc cu ochi și mai critici. Înainte de căderea Cortinei de Fier, URSS a fost inamicul omniprezent. Toți suntem de acord. Dar după ce Cortina a căzut, banii au devenit dintr-o dată noua religie. Lăcomia a scos la iveală tot ce e mai rău în fiecare ființă umană din Rusia. Vorbesc despre o evoluție foarte tragică, valabilă și pentru lumea artei. Nu mai există artă spirituală. Tatăl meu ar fi înfruntat probabil și mai multe probleme în interiorul noului sistem.

Dar tatăl dumneavoastră a terminat 5 filme în sistemul sovietic.

Dar nu uitați că aceste 5 filme l-au costat 25 de ani din viață! După filmul Andrei Rublev, nici unul dintre filmele lui nu a fost arătat în cinematografele sovietice sau la festivaluri. Iar dacă totuși au fost proiectate, ele erau trimise la cinematografe de mâna a doua din suburbiile Moscovei, iar nu în centru, unde ar fi putut fi remarcate. S-a confruntat cu probleme teribile odată cu Andrei Rublev, pe care l-a terminat la începutul lui 1966, însă autoritățile sovietice nu l-au lăsat să-l proiecteze decât în 1971. Este un miracol că negativele au fost sigilate și nu au fost spălate.

La ce vă referiți?

Spălarea negativelor a fost o practică obișnuită a guvernului pentru a scăpa de filmele nedorite. Nici nu vreau să știu câte filme mari au dispărut în acest mod. Dincolo de asta, tatăl meu a trebuit să ducă lupte anevoioase pentru fiecare proiect pe care l-a avut, câte trei ani de timp mort pentru fiecare film. Asta înseamnă că era nevoit apoi să muncească zi și noapte. A fost obligat să abandoneze o sumedenie de planuri de filme, doar pentru că nu a fost lăsat să lucreze în liniște. Puțini știu că nu a fost un regizor „reflexiv” sau „încet”. De fapt, el era capabil să realizeze un film pe an. A avut noroc că filmul lui de debut i-a adus recunoașterea internațională. Primul lui film, Copilăria lui Ivan, a primit Leul de Aur la Veneția. A devenit un simbol al libertății de expresie în Rusia. Din cauza asta, practic, nu i-au putut interzice să lucreze. Însă s-au răzbunat prin a-i face viața cât de grea s-a putut. Așa încât a luat decizia să-și părăsească mult iubita țară.

În timp ce relatați această poveste tristă, râdeți constant. Nu înțeleg…

Întotdeauna zâmbesc. Nu avem altă viață în afară de aceasta. Tatăl meu a învățat să trăiască sub opresiune. Pentru el, probabil că a fost mai ușor decât ar fi fost pentru alții să fie Andrei Tarkovski. E important să subliniem că în timpul anilor 70, sistemul sovietic nu a fost atât de puternic, ideologic vorbind. Creaseră această birocrație dementă, care încetinise fiece lucru. A fost o situație absurdă. Multora dintre birocrații din sistem le plăceau filmele tatălui meu. Dar era o bătălie de Sisif. Totul s-a agravat după moartea lui Brejnev în 1982. De atunci, viața culturală a înghețat și totul a devenit foarte, foarte strict. Atunci a avut loc sfârșitul libertății artistice în Uniunea Sovietică. Nu numai că i-au interzis să filmeze în Rusia; din păcate, au reușit să blocheze chiar oferirea premiului Palme d’Or la Cannes în mai 1983 pentru Nostalghia, trimițând delegați sovietici care să facă propagandă împotriva filmului.

Scenele din „Nostalghia” care fac trimit la memoriile din copilăria protagonistului nu au fost filmate în Rusia?

Nu, tatăl meu a trebuit de fapt să reconstruiască casa noastră din Rusia, într-un sat numit Otricoli, în Umbria. A dorit o replică exactă – care, fie spus, le-a luat constructorilor două luni ca să o realizeze. A avut o fotografie polaroid cu casa și au reușit să construiască una identică.

De ce a fost atât de importantă duplicarea casei după o fotografie polaroid? Nici un spectator nu s-ar fi plâns că nu arată la fel.

Pentru că filmele tatălui meu au fost schițate după memorii reale. Nostalghia în special este despre lipsa unui „acasă”; anume, pierderea țării native, care este o casă atât spirituală, cât și fizică. Prin acel film, a dat drumul la suprafață amintirilor lui din copilărie. În timpul filmărilor, a chemat-o pe bunica mea ca să vadă casa din nou. Când a văzut-o, a început să plângă: arăta la fel.

Memoriile pot fi cețoase.

De aceea tatăl meu făcea fotografii polaroid tot timpul.

V-ați așteptat să fiți despărțiți atâta timp?

Nu, nici pe departe. Când ne-a părăsit, a fost doar pentru a filma Nostalghia în Italia. Nimeni nu a putut anticipa ceea ce avea să se întâmple cu Uniunea Sovietică. Și totuși a fost o surprinză de proporții pentru toți – inclusiv pentru mine – decizia lui de a rămâne în Italia. Pentru mine, copil fiind, a fost o experiență foarte tristă. Dar încerc să o privesc pozitiv. Cel puțin, am fost lăsat să îi fiu alături în ultimul an din viață. Noi doi niciodată nu am vorbit despre boala lui; a sperat până în ultima clipă că se va însănătoși. Practic, a continuat să muncească, așa cum o făcuse și înainte, până la ultima răsuflare.

Tatăl dumneavoastră v-a dedicat ultimul lui film, „Sacrificiul”. În film, protagonistul Alexander își învață fiul să urmeze ritualul de a uda un copac mort până în ziua în care va crește din nou rădăcini.

Tatăl meu credea în ritualuri. Când eram copil, el insista să răsfoim împreună paginile unei cărți – să spunem, un album cu picturi de Brueghel – în fiecare zi. Pentru el, era important ca eu să văd tot ceea ce lui îi plăcea prin propriii mei ochi. Dar dincolo de asta, el scria și citea pentru el zilnic. Ultimul capitol al cărții Sculptând în timp l-a scris în ultimele săptămâni de viață. Dezvoltase ideea că adevăratul artist este un soi de profet doar în ultimele zile de viață. Vorbea și vorbea și vorbea când sfârșitul era aproape: prietenilor lui, scenariștilor lui și, nu în ultimul rând, mie. În Sacrificiul, Alexander vorbește cu fiul lui în monoloage interminabile. Nu e o coincidență. Era tatăl meu vorbind cu mine.

Nu l-ați întrebat niciodată nimic?

Mereu îl întrebam la ce fel de filme se uită. Îl invidiam că văzuse Războiul stelelor, de pildă. L-am întrebat cum a fost filmul și mi-a spus o întreagă poveste, cu toate micile detalii. Mi-a permis, astfel, să văd și eu filmul prin prisma imaginației mele.

Așadar, Andrei Tarkovski a îndrăgit „Războiul stelelor”?

Desigur! Apoi mi-a arătat filmul lui Akira Kurosawa Fortăreața ascunsă, care, după cum știm, este blueprint-ul Războiului stelelor. În orice caz, filmul asupra căruia amândoi am fost de acord în totalitate a fost Cei șapte samurai de Kurosawa. Dar mai mult decât orice altceva, am discutat despre vise, despre animale și despre copaci. El insista să îmi amintesc numele fiecărui copac. Observ mai multe detalii autobiografice în ultimul film al tatălui meu, Sacrificiul, decât în Nostalghia.

Considerați că „Sacrificiul” a fost ultima lui dorință?

În scenariul original, nu exista nici o apocalipsă – doar apocalipsa individuală a lui Alexander îmbolnăvindu-se de cancer și sacrificând, într-un final, toate avuțiile pentru a-și menține sănătatea. Dar când tatăl meu și-a dat seama că scenariul filmului Sacrificiul îi prefigura propria viață, l-a rescris. S-a îmbolnăvit de cancer în timp ce îl filma, totuși.

Tatăl dumneavoastră nu și-a dorit să deveniți regizor?

Înainte să moară, mi-a lăsat prin testament toate drepturile asupra tuturor filmelor lui. Prin urmare, întâi și întâi, sunt directorul Fundației Andrei Tarkovski din Florența, și nu un regizor. Am acceptat această soartă. Și, firește, vreau să recunosc că inițial am avut alte planuri pentru mine. E adevărat că și-a dorit să devin regizor. Plănuise totul. Mi-e foarte la-ndemână să filmez și să editez. Am crescut cu ele. Dar nu a fost să fie. Am filmat doar câteva documentare.

Mai aveți timp. Claude Lanzmann a început cariera de regizor la 48 de ani.

Într-adevăr. E o chestiune de când ești gata să începi și de nimic altceva.

_____________________

Interviul cu Andrei A. Tarkovski, fiul și moștenitorul lui Andrei Tarkovski, a fost realizat de editorul revistei Electronic Beats, Max Dax, și publicat în revista Electronic Beats, nr. 33 (1, 2013). Traducerea în limba română ne aparține.

Foto © The Chronicle, 2015

Comentarii

comentarii