Ca un cuptor imens – însă din flăcări
Țâșneau nu raze – mai degrabă bezne,
Ce doar dezvăluiau priveliști sumbre,
Tristeți de plumb și umbre-ale durerii

— John Milton, Paradisul pierdut (Cartea I)

În 2005, cotidianul Le Monde i-a încredințat lui Pascal Bruckner sarcina de a scrie un reportaj despre cazul exorcizării de la mănăstirea Tanacu din Moldova. O tânără virgină de 23 de ani, Irina Cornici, a murit sub îngrijirile preotului duhovnic Daniel Corogeanu și ale maicilor „din lotul Tanacu”, după ce au ținut-o în post negru zile în șir și au legat-o cu lanțuri de câine de o cruce improvizată dintr-un gard de lemn. Bruckner și-a intitulat reportajul Posedata Moldovei. Presa străină tratase subiectul în cuvintele-cheie: barbarie, Ev Mediu. Un prozator francez, comparându-se cu judecătorii posedării de diavol, se investea singur cu titlul de iluminat, și pe bună dreptate. Atunci, se va fi înțeles sensul tare al aforismului lui Goethe: Cultura înseamnă libertate. Zece ani după, o monstruozitate similară desface din topor același indiciu roșu al societății românești: primitivitatea morală (zero toleranță pentru valoarea vieții umane, în sens larg). Din reportajul lui Bruckner, voi traduce și decupa câteva pasaje care ar putea fi utile în înțelegerea beznei din infernul colectiv al lui 30 octombrie:

Afacerea Tanacu (…) constituie o compresie extraordinară de timp, o condensare a mai multor epoci care se izbesc una într-alta.

[…] Întâmplarea este mai mult atroce decât sfâşietoare: e cazul unei tragedii a omisiunii; ea ţese un şir lung de iresponsabilităţi care nu-i ocoleşte pe medici, poliţişti, judecători, preoţi. Mass-media însăşi exploatează incidentul pe un palier fictiv, povestind pe îndelete ca şi cum relatarea acestei crime ar implica un imaginar arhaic, care în mare măsură ţine de domeniul fantasticului.

[…] Comunismul nu a lăsat intacte doar superstiţiile: le-a revitalizat, prezentându-le drept agentul unei raţiuni infailibile, care a sfârşit în demenţă şi banc. Aşa stând lucrurile, raţiunea este cea care pare descreierată, iar nebunia acceptabilă.

[…] Într-o Moldovă defavorizată, lovită de șomaj, unde familiile se dezintegrează pe culmile mizeriei, unde tinerii emigrează către Europa Occidentală, psihiatria este considerată de autorități un lux pentru bogați.

[…] Acest psihiatru are o pasiune pentru cărţi (…) Şi-a recăpătat credinţa după patruzeci de ani de ateism (…) „Schizofrenia Irinei este schizofrenia unei societăţi întregi, cu toţii suntem de vină.”

Nu trebuie să fii strateg al armatei persane pentru a gândi întâi cauzele mari ale unui dezastru. Jurnaliștii profesioniști trag la măsea și mai formulează o povață cutremurător-umanitară, în așteptarea demisiei lui Oprea (Piedone, Ponta…; enumerarea este futilă). Oprea și compania nu au apărut din neant și nu sunt nici măcar excepții de la tipologia membrilor societății românești (s-ar fi cuvenit cererea unei demisii în cazul în care am fi fost o societate „elvețiană”, iar corupția demnitarilor un accident; aparent, în statul român, trebuie să fii infractor moral ca să accezi sau să persiști într-o funcție oarecare). După eventuala demisie a celor doi reprezentanți, vor veni în locul lor alți oprei și piedonei. Pentru că societatea românească, imaginată ca o fabrică de psihologii umane, produce indivizi care tac, privesc un cadavru, ridică din sprânceană a scepticism și își crăcănează bulanele într-o sofa modernă, în timp ce geamurile perfect închise și drepturile omului îi protejează de zgomotul țării; mai produce indivizi care au în fața ochilor o piramidă neagră din carne umană și nu văd în ea nici o neregularitate. E perfectă. Peisajul morții, în mintea lor, pendulează senin, fără crestături; nu îi mișcă nici răul, nici binele; sunt imuni: șefia lor vine ca un supliment al psihologiei torționarului de care sunt posedați.

Cine sunt „afaceriștii” din România? Inconștienți de 28 de ani, deschizători de cluburi în capitală. Patronul din România este fostul poreclit „șmecherul de la bloc”, cel care învață prima dată cum să fenteze statul și cu cine să se pună bine. Proprietarii de cluburi din București anunță că își închid afacerile pe care ei înșiși le cataloghează „iresponsabile”, „condamnabile”, sau că le suspendă pentru reevaluări. Cei din urmă vor să sublinieze că nu o fac din frica față de autorități, ci pentru siguranța clienților lor (de care nu au ținut cont până acum); spun că pot fi sunați și găsiți oricând. Prea-inocenții: o amendă de 10.000 de lei nu mai sperie pe nici un borfaș al banilor, după ce au conștientizat, cât i-a cuprins etica de manager de sticle de bere, ce semnifică să iei viața unui om pentru a salva 35% din prețul unui material. Nu legea i-a băgat în sperieți, ci moartea. În București, e greu să ieși dintr-un club în care se petrece, pentru că nu există nici o limită de persoane (principiul lui „cât de mulți încap”). Cum să te salvezi dintr-un beci zis club, cuprins de flăcări, cu o singură ieșire, în care se formează așa-zisele „dopuri” din cauza panicii și egoismului via instinctul de supraviețuire?

Fluxul amețitor de relatări din ultimele 48 de ore mi-a dat peste cap capacitatea de analiză, generând sentimente contradictorii. Către cine să direcționez furia (cum să extirpi o societate dintr-o societate?), compătimirea (suferințe acumulând suferințe; mai demult mi-am notat acestă întrebare sufocantă: — Dacă copilul care își pierde părintele se numește orfan, de ce nu există un nume pentru părintele care își pierde copilul?)? Un fragmentarium al ororii: se dezlipea carnea de pe ei, întrebau dacă mai sunt în viață, urlau către ambulanța care pleca spre spital să nu îi lase acolo, o fată nu mai avea buze, ieșea fum din ei, persoane decedate, asfixiate, de nerecunoscut, identificate numai după tatuaje. M-a zguduit sfârșitul mărturiei unei doamne: „Mi-e frică de întunericul în care trăim.” Am citit, de asemenea, despre un băiat minor, ajuns la spital, care, când și-a văzut mama, i-a spus tremurând de durere: „Mami, am văzut infernul.” Un paradis pierdut pe vecie, paradisul vieții lor.

Printre supraviețuitori a fost și un bărbat (filmat) pe care, după constituție, fizionomie și fel de a vorbi, l-aș asemui cu „omul din peșteră”. Ultima imagine a bărbatului, întrebat fiind de reporter, a fost cum călca în picioare femei, bărbați și copii ca să se salveze. A conchis satisfăcut că a scăpat cine a fost puternic.

Printre medicii implicați în coordonarea iadului, zice-se, am păstrat numele Cosmin Humulescu, un imbecil în halat de medic la Spitalul Colțea din București. „Ieșirea” lui a fost distribuită în virtualitate de peste zece mii de români, în semn de „respect și cinste”. Citez (într-o formă corectată, pentru că domnul medic nu a învățat ortografia limbii române): „Pentru tine, cretinule, care la 40 de ani și la primele semne de boală vii la doctor și spui că vrei să te facă bine, că ție ți-a luat 1 milion pe lună pentru sănătate. Ieși la protest, implică-te, fă ceva cu substanță, lasă dracu’ episodul din Las Fierbinți. Dacă nu pentru tine, fă-o pentru mă-ta, aia pe care o aduci la internare vinerea, pentru că ți se pare ție că ultima ei bășină a mirosit puțin diferit, doar pentru că vrei tu să te duci la Predeal, să mănânci pleșcoi în weekend.” Din cauza unor medici ca el, prima întrebare pe care i-au pus-o pacienții din salon mamei mele, când am internat-o la Institutul Oncologic din Cluj-Napoca, a fost: „Cât ați dat șpagă?” Nu au întrebat-o cum o cheamă. Așa fac cunoștință pacienții români între ei: — Bună ziua. Cât ați dat șpagă? Se dă șpagă de frica unor medici care, atunci când văd bolnavi în sala de așteptare, se întrebă în sinea lor distantă: „Iar mi-ați adus bășinoși pe cap?” Și-i vor trata ca atare. O să adaptez replica unui doctor din filmul După dealuri: — Decât să mă opereze ăștia, mai bine ard în focurile iadului.

Rămâne de văzut câți dintre răniți vor supraviețui. „Răniți” e un cuvânt prea ușor, cred, având în vedere că vorbim de arsuri de până la gradul III. La peste 30% arsuri pe suprafața corpului, șansele de supraviețuire scad în pantă. Corpurile arșilor pierd foarte multe lichide; dacă îi hidratezi, fac edeme. Dacă nu, fac infarct de la pierdere de electroliți. Arsurile de piele favorizează apariția de infecții foarte mari. Dacă s-au topit hainele pe ei… Presupun că dintre cei internați, majoritatea are căile respiratorii arse, care se repară doar prin plastii. Un medic care a lucrat într-un spital de arși afirma că, dacă ai supraviețuit unui incendiu, „ceea ce urmează nu se poate descrie în cuvinte: luni întregi de durere, de pansamente, de operații și apoi de sechele postcombustionale. Probabil că de multe ori îți dorești să fi murit inițial, ca să nu mai suferi. Boala arsului are o evoluție dinamică, imprevizibilă, care depinde de o sumedenie de factori și în ciuda calității tale medicale, uneori nu poți face nimic.”

Câtă suferință. Dar nici nu ni s-a promis altceva.

În România, adevărul și dreptatea țin de domeniul paranormalului.

__________________

f. © The Chronicle, 2015

Comentarii

comentarii