De Lexa Axinte. Vârsta la Revoluţie: 4 ani

Ultimele două decade au adus plaiurilor mioritice o tradiţie sinistră,  special creată pentru Sărbători. Nu vorbim de cârnaţi stricaţi şi nici de strigoi constipaţi, ci de ceva mult mai jalnic şi mai putred…

Anual, mai toate posturile de televiziune se înghesuie să comemoreze şi să reediteze subiectul eternei, fascinantei şi extenuantei Revoluţii Române.

Astfel s-a abătut asupra noastră un potop de filme documentare, de interviuri nesfârşite şi de talk-show-uri penibile, care agasează la culme tinerele generaţii, altminteri nevinovate. Acest anacronism cu aspect de tumoare, are toate şansele să se perpetueze încă alţi 30 de ani, lejer, fără complicaţii neprevăzute.

Hoarde aţâţate de pensionari abulici, retrăiesc spectacolul prăbuşirii dictaturii ceauşiste, sub pretextul (înfiorător de subţire) că de fiecare dată mai apar informaţii noi, absolut esenţiale. Nu vreau să înteleg niciodată acest catharsis ieftin, aflat sub pecetea Înainte era mai bine, această dorinţă de a resimţi atmosfera acelor zile tulburi, pentru unii chiar terifiante, zile care însă au trecut. Dar românul, tot masochist vrea sa fie…

Aparent, puzzle-ul Revoluţiei Române a fost planificat să se desfăşoare pe câteva decade, dacă nu chiar un veac întreg. Iar când voi fi deja mumie ambulantă, curiozitatea mea (inexistentă) va fi probabil satisfăcută.

Oameni buni, spuneţi nu inepţiilor! Pentru cine sau pentru ce atât efort? De ce ţineti morţiş să dezgropaţi morţii si să generaţi polemici în mod gratuit? După 20 de ani, vorba lui Alexandre Dumas, “totul e deja istorie”! A trăi în trecut, prin trecut şi pentru trecut, nu e deloc sănatos, darămite constructiv. Savanţii numesc asta involuţie. Nu suntem primul popor care a trecut prin aşa ceva! Alţii şi-au revenit fenomenal de repede tocmai fiindcă au ales să uite şi să privească “înspre viitor” (din nou grăieşte nea’ Ceaşcă – sic!). Dacă mi-aş permite să spun lucrurile astea în autobuz, aş fi probabil linşată de anumiţi pensionari. Pentru că noi, tinerii ignoranţi nu ştim nimic despre sacrificiu, despre politică şi despre “nenorociţii de ne-au furat ţara”. Totul a fost regizat, străinii au jucat rol de păpuşari şi noi de simple marionete. Ce ştim noi despre adevărata faţă a politicii…? Poate nimic. Însă certamente, nu vreau să îmi târasc bătrâneţile pe banca din faţa blocului dărăpanat şi gri, purtând asemenea discuţii sterile, până mi se clatină proteza.

După 20 de ani s-au înmulţit firmele precum ciupercile, ne-am privatizat, ne-am făcut concediile în locuri pe vremuri inaccesibile, am ascultat pâna la refuz muzica “neregulamentară” şi am înlocuit “ceaiurile” cu baieramuri în toată fărădelegea. Dar în continuare…

Scuipăm seminţe în faţa bârlogului, ne mulţumim cu puţin, ne lamentăm  pătimaş, îi bârfim şi îi invidiem pe străini pentru al lor huzur, în loc să paştem liniştiţi oile tranziţiei noastre. Securitatea este în continuare vie, prin stricta supraveghere a vecinului care doreşte aprig moartea caprei tale luate în leasing. Mulţi încă vor să fugă peste graniţă, deoarece “în România nu se poate face treabă’. Mulţi au un loc de muncă dar, paradoxal, nu işi pot depăşi condiţia.  Şi totuşi, “sănătoşi să fim, că boala de la sine vine”…

Au trecut 20 de ani. Degeaba?

După 20 de ani: Asta este!

De Cătălin Stănescu. Vârsta la Revoluţie: 22 de ani

Ofiţer la treizeci de ani şi să nu oferi locul unui om mai în vîrstă?! Asta este! Acum patru ani o conservă de ciuperci era două’j’de mii, acum cea mai ieftină e şaizeci. Asta este! Astea’au fost alegeri? Bătaie de joc. Asta este! Criză? Dac’ar crăpa toţi! Asta este!

Tramvaiul 34 era unul nou, bărbatul vorbea singur şi cu noi ceilalţi, deloc deranjat că nimeni nu îi ţinea isonul, că nimeni nu îl contra, purta un palton negru de stofă, tot negri, de stofă, îi erau şi pantalonii. Şinele stăteau locului, pămîntul şi el, noi ne iluzionam că ne îndreptăm spre prieteni şi familii, spre un loc cald. Doar el trecea de la una la alta cu mare furie, mitraliind toată societatea, revoltatul, călătorul nu al unui tramvai, ci al unui avion de vînătoare.

Am coborît amîndoi în noaptea Dristorului, nici mersul nu’i era beat, ghetele’i erau negre, din care muşcaseră sarea aruncată în zăpadă, sare ce croise o graniţă vizibilă pe ghetele’i negre, sare ce nu fusese aruncată deasupra istoriei ultimilor 20 de ani.

Ştii ce răspund, domnule, copiii la şcoală, cînd sunt întrebaţi ce s’a întîmplat la Revoluţie? Că revoluţia a fost cînd s’au bătut dacii cu romanii. Asta este!

Comentarii

comentarii