Am uitat, dar odinioară am fost vânători. Ne ştergeam cuţitul, sabia sau săgeţile de sânge şi mergeam, sătui, mai departe. Mirosul sângelui şi căderea apei vin după noi, în somnul şi visele noastre.

Un discurs despre ce am fost cîndva, prin strămoşii noştri, este cel al fotografiei de produs. Ne face să punem mâna pe cuţitul cardurilor şi să vânăm magazinele. Sângele dulce-amiroase. Cine o face aşa? Un interviu cu fotograful Ciprian Ţânţăreanu, un nume pentru această industrie, cu o experienţă ce cuprinde 12 ani de meserie şi sute de branduri în portofoliu, jumătatea tandemului Ţânţăreanu+Ţânţăreanu, studioul fotografic specializat în fotografia drink&food.

Î: Câte premii ai vânat până acum?

C.Ţ.: Nu prea. Cenuşăreasa nu merge la baluri gen Ad’Or, deşi am câteva imagini premiate pentru Prigat, Pagini Aurii şi Muzeul Antipa. De fiecare dată când o poză de-a mea a fost într-un print care lua câte un premiu eu nu eram în sală, ci fix în studio, la lucru, chiar dacă era sambata sau duminică, seara (sau noaptea). Uneori primeam câte un telefon de la art directorul care era pe podium, celebrând, alteori aflam de pe iqAds. De asta m-am gândit acum la Cenuşăreasa. Oricum, ideea e că genul de fotografie care trebuie să îţi provoace pofta, foamea sau setea nu are prea mare legătură cu conceptele alambicate, loveşte mai direct, mai… la ficat 😉 rar la cap.

Î: Cum ai început şi de ce ai ales tocmai fotografia de produs?

C.Ţ.: Când am început să merg să mă prezint pe la primele agenţii, mergeam cu două portofolii, unul cu poze cu oameni, celălalt cu poze cu produse. Primul era răsfoit foarte politicos, într-un ritm atent dozat. Cel de al doilea, cu produse, stârnea alt ritm şi alte întrebări, mult mai însufleţite. Am ajuns repede să cred că sunt “predispus” la aşa ceva, cum se spune in cazul maladiilor. În plus, deşi sunt oarecum extrovertit şi comunicativ, mi-e mai uşor să pun o lumină mişto pe un produs decât să smulg nu ştiu ce expresie de la un fotomodel căzut din Lună.

Î: Îţi spune o sticlă de vin mai mult decât o fată frumoasă? Sau ţi se pare că vinul este un model mult mai inteligent?

C.Ţ.: Uneori şi eu ajung la concluzia că nu e deloc mai puţin inteligent (obiectul) şi nici nu are cum să protesteze, sau să-mi spună singur şi neîntrebat de fapt în ce lumină ar arăta mai avantajos… ;))

Î: Mănânci bine înainte de o şedinţă foto?

C.Ţ.: Nu m-am gândit niciodată la asta, dar în niciun caz nu e… cazul să “intri în cantonament”, înainte de “meci”. O idee bună ar fi dacă ai putea înfometa clientul, ca să i se pară din start că tot ce pozezi tu arată nemaipomenit, fabulos. Asta e de ţinut minte 😉 mai ales că în toate briefurile primite apare invariabil fraza “să-ţi lase gura apă”. Na, să-ţi lase, da’ să faci puţin foamea înainte, na, na!

Î: Ai vreun aparat favorit?

C.Ţ: Să ştii că nu e deloc cool să vorbeşti despre echipament. Însă, dupa logica asta, la curse ar trebui să fie piloţi care să nu ştie sigur daca au la maşină motorul în faţă sau în spate. Sigur că cel mai important e să-ţi foloseşti creierul sau inima, dar, vrând nevrând trebuie să ştii să apeşi pe toate butoanele, atunci când e nevoie. Eu folosesc lumini Profoto, camere Sinar, rar şi Mamiya şi un captor Phase One. Un fotograf mult mai celebru a zis odată “I use Phase Ones, but I have no love for them”. Sunt de acord şi eu, avem alte chestii de admirat, mai interesante.

Î: Cu ce ai început?

C.Ţ.: Am avut şi eu un Zenit (aparat rusesc), apoi o Praktica (din RDG), la mâna a doua.   Chiar, mai ştie cineva ce însemna R.D.G. sau D.D.R.? Nu, nu e o prescurtare pe messenger, adică nu e un fel de BRB, sau ASAP, sau PLM.), Au urmat un Ricoh, un Olympus OM2, o Minolta X300 …
Când eram amator mi-au placut Nikoanele, asta poate trece drept o chestie normală, în sensul că n-am avut fantezii gen Leica, Contax sau Voigtlander (această declaraţie nu va spune nimic unui om normal, dar ii va alunga pe împătimiţii mai bolnavi; nu contează, nu sunt în target). Oricum, acum 20 de ani, un Nikon F3 cu booster, 3 obiective şi un blitz costau împreună cât o garsonieră în Dristor. Dar la vremea aia nu aveam bani  nici de una, nici de alta. Iar primul set de lumini m-a costat cât salariul mediu (de atunci) pe 3 ani, asta şi fiindcă in anii ’90 se câştiga cam prost. Iar ultimul set… cam la fel, doar că e vorba de un salariu mult mai bun, cam de executive la multinaţională.

Î: Este fotografia de produs o artă sau o incitare a simţurilor?

C.Ţ.: Odată exista în România Asociaţia Artiştilor Fotografi. Dintotdeauna mi s-a parut titulatura prea pompoasă şi prea complexată. Fotografia e (poate) şi o artă, numai că nu e cazul să clamăm asta cu o insignă pe piept.
Cu Arta am lămurit-o (sau nu), cu incitarea simţurilor: nu o practic, cel putin nu conştient, în orice caz fără premeditare.

Î.: Cum curge berea în fotografia ta? Care sunt trucurile tale?
C.Ţ.: În fotografia de portret ai nevoie de nişte perechi de mâini bune de la stilist, make-up-artist şi toţi ceilalţi din echipă, casting, location scouteri, etc. Şi în fotografia de produs trebuie să ştii să rezolvi probleme, cum sunt cele legate de foodstyling (sau beerstyling), însă o poţi face şi numai în doi, fotograf şi stilist. Eu şi Adelina (cealaltă jumătate din ŢÂNŢĂREANU+ ŢÂNŢĂREANU) lucrăm eu ca fotograf, ea ca stilist. Lucrăm împreună, din vremuri imemoriale. Şi de la început făceam foodstyling, numai că la început… nu ştiam că se cheamă aşa (?!)
Am dedus asta dintr-o revistă Cuisine de France, revistă pe care o devoram număr de număr, (deşi nici ei nu treceau de la început la credits “foodstylist: Cutare”, ci doar ceva gen “asiette: Cutare”. De la o vreme însă am văzut scris şi termenul “food styliste”, deci ne-am prins….)
Cele mai multe trucuri le-am învăţat făcându-le singuri, deşi nimeni nu poate contoriza câte tuburi de gel, de superglue sau de gumă arabică am jertfit, între timp, printre altele, ca să învăţăm.
Uneori, mai schimbam între noi declanşatorul cu atomizorul de glicerină, când avem, ca toţi oamenii mari, câte o pană de inspiraţie. Dar în general, la shooting mâinile le ţinem fiecare de partea lui. 😉 Eu pe obiectiv şi declanşator, Adelina pe pensulele, foarfecele şi cuţitele ei.
La partea de concepţie, de pregătire a joburilor însă, întotdeauna lucrăm în tandem, de aceea e greu de stabilit (chiar dacă nu ne propunem să lămurim asta) ideea cui a fost mai bună.

Î.: Cum fac(eţ)i ca totul să arate atât de bine? Vezi tu ceva ce noi nu vedem?

C.Ţ.: Ştiu că e caraghios, dar uneori chiar cred că vedem mai mult decât vede un om normal. Fiindcă un om normal (la cap) nu stă, în viaţa reală, ca noi, să observe cum pică nu ştiu ce frunză pe nu ştiu ce legumă sau fruct, sau nu s-a gândit niciodată cum arată picăturile de condens pe o bere servită la 8 grade faţă de una servită la 3 grade. Am fost în poziţia de a reproduce diferit astfel de situaţii, de-aia ştim! Asta e cu plus.
Pe de altă parte, de multe ori când bem o bere la o terasă şi primim câte o halbă  care arată (natural!) bine, ne e teamă că vom pune mâna pe ceva lipicios-alunecos, ca şi glicerina pe care o întindem noi în timpul şedinţei foto. Asta e cu minus… Cât despre spumă, mai bine ne oprim din povestit.

Î: Scriitorul are o problemă cu primul cuvânt sau prima frază. Tu trăieşti asemenea lucruri, sau totul îţi merge brici de la început? Care e „foaia ta albă”?

C.Ţ.: “The night was humid”, ştiu cum e. Nu ştiu ce să zic, cred că am, câte puţin, parte de ambele situaţii, ca tot omul.
De multe ori, foaia albă e un brief care încearcă să spună totul rezumand prin:
“- Produsul nostru să arate foarte apetisant, să-ţi lase gura apă”.
“- Nu, serios? Atât?!”

Î:  Există în România vreo şcoală de fotografie de produs? Te-ai gândit să deschizi tu una?

C.Ţ.: Eu? De unde şi până unde?! Nu m-am văzut niciodată în postura de guru. Sunt doar un tip care-şi face treaba corect, dar cu o mare atenţie la detalii. Partea asta e cea mai importantă pentru mine.
Cu şcolile, să fim serioşi: abia dacă există ceva cât de cât valabil pentru fotografie în general (am cunoscut câţiva absolvenţi absolut aerieni). Totusi se predau chestii interesante, care le pot deschide ochii şi forma mâna celor cu adevarat pasionaţi, dar sunt de multe ori subiecte care au prea puţin de a face cu fotografia comercială, în general, sau cu cea “de produs”, în special.
Eu am învăţat tot ce ştiu singur, nu făceam decât să experimentez şi iar să experimentez ceva până când îmi ieşea. Ăsta e un pont încă valabil pentru cine vrea să înveţe. Sau cine vrea să înveţe să-şi găsească un post de asistent, deşi probabil asta e destul de greu, încă sunt puţini fotografi şi puţine studiouri în Bucureşti.
Din păcate pentru eventualii amatori, (apropos de ocazii la mine în studio) eu lucrez 99% din joburi fără asistent. Tocmai fiindcă mi-e mai uşor să fac eu singur şi “munca de jos” decât să explic ceva până să mă fac înţeles. Aşa funcţionez eu.

Î: Alege-ţi o carte favorită. Cum ai vedea settingul pentru a o promova şi fotografia? Ce ai alege dintre Fraţii Karamazov sau Levantul?

C.Ţ.: Marin Sorescu (parcă) a zis-o pe aia cu “a privit la iarbă până a ajuns doctor în iarbă”. De pe felia mea îngustă aş putea ilustra cel mult o carte de bucate scrisă de M. Cărtărescu (în ipoteza, puţin probabilă, că acesta ar avea o pasiune ascunsă pentru gătit). Oricând!

Ciprian Ţânţăreanu şi chestionarul lui Proust

1. Principala mea trăsătură: mă adaptez repede la orice.
2. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat: curajul.
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie: umorul.
4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei: amintirile.
5. Principalul meu defect: mă adaptez (uneori prea) repede (prea) la orice.
6. Îndeletnicirea mea preferată: statul în iarbă, asta la propriu;).
7. Fericirea pe care mi-o visez: la o bere împreună cu juniorii mei, având şi ei vârsta legală pentru aşa ceva. Mai am de aşteptat.
8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire: (nu mă interesează)
9. Locul unde aş vrea să trăiesc: Creta. Si vara şi iarna (şi toamna, şi primăvara)
10. Culoarea mea preferată: diverse nuanţe de gri.
11. Floarea care-mi place: Ups?! Floare? Poate floarea de tei. Cu copac cu tot!
12. Pasărea mea preferată: Rândunica?
13. Prozatorii mei preferaţi (hai mai bine niste regizori): Lynch, Fincher, Boyle, Tarantino.
14. Poeţii mei preferaţi: fraţii Coen
15. Eroii mei preferaţi din literatură: Guillaume d’Orange, Cidul, Gog.
16. Eroinele mele preferate din literatură: …
17. Compozitorii mei preferaţi: The Melvins, Fripp, Zappa, Hendrix, Reznor.
18. Pictorii mei preferaţi: intre impresionişti şi suprarealişti. Meci nul.
19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală: oamenii obişnuiţi, eroi pentru o zi.
20. Ce urăsc cel mai mult: patinajul artistic, faţă de celelalte încerc să mă stăpânesc.
21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere: e ok şi aşa.
22. Cum aş vrea să mor: cu inima impăcată.
23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă: de multe ori, greşelile gramaticale.
24. Deviza mea: Live well or die trying!

ps: Dacă doriţi să aveţi o operă de artă pe masă şi să încercaţi să obţineţi aşa ceva acasă aşteptându-l pe Woody Allen la prânz, în filmuleţul care urmează veţi primi câteva sugestii de la Adelina Ţânţăreanu.

Comentarii

comentarii