Sokurov, pe vremuri student la Istorie, admitea că nu a fost nici când interesat de evenimente sau perioade istorice concrete, ci doar de figuri istorice, întâi de toate figuri umane obligate să-și transforme viața într-un teatru grotesc de persuasiune, într-o mascaradă a protejării valorilor în fel și chip și, dacă ne întindem planetar, o istorie națională nu s-a prefăcut vreodată în altceva decât, cel mult, într-un triumf al schelelor. Pe vremuri, la fel ca Sokurov, m-am lăsat convins să studiez Istoria de către o figură umană, un profesor de istorie căruia îi explodase o grenadă în picior într-un teatru de operații. Avea în jur de 20 de ani când s-a întâmplat; întors din armată, a continuat să studieze Istoria fără un picior. Deși am fost pe ambele picioare, mereu am avut senzația că m-am specializat într-o disciplină infirmă, că sunt, altfel spus, un întreg care a poftit în propria-i minte o spărtură. M-am gândit adeseori că, dacă aș ajunge să predau Istoria (aș face-o, totuși, sub amenințarea că îmi vor fi retezate ambele picioare), m-aș adresa studenților mei cu strictețe, dar mai ales cu eficiență: „Dacă nu știți istorie, nu știți nimic. Și, acum că am stabilit că nu știți nimic, să începem…”. Lecția pe care mi-am însușit-o personal de pe urma abundentului secol XX este că Puterea se află în pericolul cel mai mare tocmai atunci când reduce omul, altfel spus nucleul Istoriei, la nimic (anihilându-i locul în Istorie, îl constrânge la impredictibil; o armă nucleară față de arma impredictibilității este nici mai mult, nici mai puțin decât o barcă de hârtie privită de la mare înălțime, plutind pe o apă fără importanță; în plus, în ceea ce privește Istoria, oamenii s-au prins mereu foarte greu și prea târziu).

În cel de-al treilea film din „tetralogia puterii”, The Sun (2005), Sokurov se agață de un caz japonez, care, față de Moloch și Taurus, aduce noutatea „puterii divine”, moștenite, în opoziție cu puterea dobândită, decisă de, o să fim severi, niște scroafe umane. Împăratul Japoniei este întruparea Zeului Soarelui și, la fel cum se spune că nimeni nu este demn să-l privească pe Dumnezeu, pentru că oricum lumina divină l-ar orbi și l-ar asurzi (este o lumină care surzește, astfel încât să împiedice „transmiterea” codului-creator), la fel, repet, și puterea Împăratului este imuabilă, înnăscută; japonezii sunt servitori ai Împăratului, iar pentru Împărat este o onoare să aibă servitori. Caz închis. În The Sun întâlnim o Japonie care, bombardată de americani, a devenit adăpostul ruinelor, iar Împăratul Hirohito nu mai este împăratul japonezilor, ci împăratul ruinelor. Din prisma obsesiei legate de conservarea tradiției (capitularea a însemnat o rușine și o mâhnire de neșters pentru Imperiu, nemaipunând coșmarul unei păci nefavorabile poporului japonez, alergic la compromisuri [„Mai bine să moară milioane de japonezi decât să ne fie pătată tradiția”, ar fi spus Împăratul. „Cum poate un conducător să-și trimită întregul popor în brațele morții?”, ar fi obiectat americanii.]), convenirea la pace cu cotropitorul american a însemnat pentru Japonia admiterea că un portret închipuit poate compensa însăși existența celui portretizat. Mâna care semnează un tratat de pace tremură întotdeauna.

Dintre cele patru filme care compun „tetralogia puterii”, cred că The Sun este cel mai puțin lucrat estetic (dar este un natural camuflat în natural) și cel mai elaborat d.p.d.v. discursiv (de la programul zilnic al Împăratului la Darwin și caligrafia japoneză). Timp de două ore purtăm o conversație cinematografică cu o ordine nelumească, pentru că Împăratul iradiază o disciplină nelumească, cu atât mai pronunțată cu cât funinginea războiului încă nu a fost acoperită de zăpadă. În continuare, Împăratului îi este servită friptura atent așezată în farfurie, cu carnea în Sud și legumele și orezul în Nord. A doua zi, el nu-și va neglija studiul biologiei marine, în care găsește similitudini cu teatrul Kabuki. El are de respectat regulile tradiției, și nu regulile războiului. Seamănă cu un copil bolnav, de porțelan, pe care servitorii se tem să-l atingă; ei se sperie de moarte atunci când Împăratul dă să alunece pe scări. „Vezi tu, trupul meu este la fel ca al tău”, spune Împăratul Hirohito către servitorul său. „Dar chiar dacă e japonez, Împăratul nu e om”, îi răspunde șocat de comparație servitorul. În tihna camerei de studiu, Împăratul se dezvăluie rasist, un promotor al neamestecării raselor, rotind fascinat o dorippe granulata care niciodată nu-și abandonează țărmurile. Din când în când, Împăratul este condus în buncăr, sub pericolul american, dar și acolo el continuă să dicteze reflecții și poezii despre istoria japoneză. Mintea Împăratului este ocupată de aurore polare și își aduce aminte că Împăratul Meiji îi povestise Împăratului Taisho, tatăl Împăratului Hirohito, că văzuse în Japonia lumina aurorelor. „Împărate, dar… sunt doar două zone pe Pământ (emisfera sudică și emisfera nordică, n.m.) în care această iradiație a stratosferei poate fi observată.” Credem că Împăratul Meiji a fost mai poet de fel, iar Împăratul Hirohito a luat-o de bună.

Pentru că Împăratul ceruse la un moment dat pornirea radioului și imediat oprirea lui, voi schimba, pentru un scurt timp, canalul în care tocmai am început să sap după Soarele subteran. Puțini cunosc ceea ce voi relata despre bombardamentele de la Nagasaki și Hiroshima. Nu știu dacă v-ați întrebat cum de au ales americanii să bombardeze Nagasaki și Hiroshima (orașe slabe d.p.d.v. geopolitic; ele, fireşte, n-au fost alese întâmplător). La cursurile de strategie militară, ni se dăduse ca studiu de caz, cu detalii de culise, necunoscute de civili, Japonia lui 1945. Inițial, americanii se deciseseră asupra oraşelor Nagasaki și Tokio (Tokio dintr-un motiv evident pentru ei: populația care ar fi fost decimată în urma bombardamentului). Atunci, „impredictibilul” s-a ivit în persoana unui general american care nu era străin de cultura japoneză. „Dacă bombardăm capitala (spirituală) a Japoniei, Tokio, Japonia nu va mai putea exista ca popor.” Unei „figuri umane” oarecare, anonime și adânc îngropate, n-ar fi de mirare, i-a stat în vârful stiloului destinul unei culturi de ne-replicat, până la urmă. Dar Istoria e îndesată cu echilibristicile catastrofei.

O porțiune semnificativă din The Sun este absorbită de întâlnirea dintre Împăratul Hirohito și Generalul Douglas MacArthur, cuibărit în „ambasada biruitorilor”, frecându-și palmele în așteptarea îngenuncherii Japoniei sub semnătură. Probabil că Sokurov, rus fiind, și-a permis să se amuze cât a vrut pe seama unei adevărate ciocniri între civilizații, punându-i pe americani în oglindă cu un barbarism comportamental nemaiîntâlnit (în Japonia). Americanii, parcă veniți dintr-un Amazon necartografiat în Tokioul de astăzi, de un prost gust de nedescris, n-au habar de cutumele diplomatice. Împăratul Hirohito, ajuns la Ambasada Statelor Unite, se poticnește în fața ușii. El nu a pus în viața lui mâna pe o clanță, nu știe cum să deschidă o ușă. „Vă rog, Majestate, intrați!”, îi strigă generalul MacArthur. Soldatul american, prezent la întâlnire pentru traducerea cuvintelor Împăratului, se îndoaie tot. „Domnule general, nu puteți să ridicați vocea la o ființă sacră.” Împăratul Hirohito vorbește o sumedenie de limbi, spre deosebire de generalul american, printre care și engleza și chiar îndrăznește să o folosească în dialogul cu moartea. Este o înjosire ca Împăratul Japoniei să nu vorbească japoneza cu „străinul”, dar o face, neavând de „ales”, în ciuda sfatului soldatului american: „Împărate, nu folosiți engleza. Un zeu, în această lume imperfectă, nu poate vorbi decât japoneză.” Mai târziu, americanii îl vor confunda pe majordomul Împăratului cu Împăratul Hirohito însuși.

De ce, pun întrebarea din nou, Sokurov l-a privit pe Împăratul Hirohito ca pe un simbol al Puterii (când domnia Împăratului Hirohito a coincis, poate, cu cea mai neputincioasă și umilită Japonie)? Pentru că Împăratul Hirohito, înainte să semneze papetăria americană, a avut puterea să renunțe la statutul lui divin. Ca să nu murdărească modelul imperial al Japoniei, el a semnat, într-un final, capitularea în „calitate” de om de rând.

În desfășurarea Istoriei, și nu a filmului, controversatul și neiubitul Împărat Hirohito mărturisea în puține cuvinte, aceasta fiind o caracteristică orală a Împăratului, de a vorbi impecabil japoneza și totuși de a nu spune prea multe nici în japoneză:

„Am făcut efortul să înghit lacrimi.”

————————————-

The Sun (2005), regizat de Alexander Sokurov, este al treilea film din tetralogia Men of Power.

*Bonus: Cuplul Ceaușescu primit de Împăratul Hirohito în 1975.

Comentarii

comentarii