Într-un oraș aflat „la depărtare de o veşnicie”, Faust scormonește după suflet în măruntaiele unui mortăciuni. Orașul în sine este o scârnă mişcătoare. Aici, oamenii se deosebesc de gândaci doar prin mărime, iar cei care trăiesc în lux s-ar sinucide cu dragă inimă. Teama și cutremurul au venit asupra lor și i-a acoperit întunericul. Pășim înapoi cu două secole, într-un timp în care toţi şi-o trag în văzul tuturor, orgasmele se ţipă de faţă cu copiii, lumea defechează de-a dreptul pe palier, în stradă, iar rufele murdare se spală la comun. Mirosul de pâine caldă îţi întorce stomacul pe dos.

În acest „festival cataclismic al gurilor cariate”, mai bine ţi-o iei la labă decât să-ţi propteşti pula în pizda vreunei prostituate, „gorgonă stridentă şi neruşinată”. Singurul înger păzitor este îngerul foamei. Păcatul este haina omului – tot mai însingurat, tot mai lipsit de sens într-o viață petrecută în același loc. Nici măcar o înmormântare nu-l mai poate trezi din amorțeală. Scriitorii lâncezi au fost abandonați de cuvinte; de mult nu mai au bani de cerneală. Femeile poartă rochii cu straturi somptuoase și detalii romantice, de parcă ar fi înțolite într-o ceapă. Trebuie să dezvelești felii după felii până să dai de pizdă.

Faust, inspectând cu mâna lui de sculptor de cadavre vaginul unei bătrâne demente, se dă bătut: „La ce bun, când sufletul meu e gol?”.

În filmul de încheiere al „tetralogiei puterii”, Sokurov recurge tacticos la legenda germană şi universalistă, încă „în funcție”, legenda dezonoratului Faust. Dacă până acum Sokurov a curățat de râie doar puteri politice (Hitler în Moloch, Lenin în Taurus și Hirohito în The Sun), în Faust (2011) ni se înscenează o lume fără stăpân, aparent, în care cel mai mizerabil animal, porcul, are prioritate în fața omului: „Dați-vă la o parte! Lăsați căruța cu porci să treacă!”. Foamea și neliniștea sufletească nu mai lasă răgaz pentru rugăciune; cei cu bun simț se duc la biserică doar ca să-şi golească excrementele într-un loc ferit.

Privirile scârbite sunt pretutindeni. Doar diavolul mai recunoaște Sfânta Scriptură. Unul și unul excelează în a înșela, în a pedepsi și în a-l jecmăni pe celălalt de lacrimi, dacă se cere, dacă lacrimile ar avea vreo valoare de piață. În acest loc nu poți să-ți propui nici să mori, nici să trăiești. Lista de așteptare a lui Mefisto e lungă. „Când oamenii vor fi arși de vii indiferent de sex, merite, vârstă și poziție socială, asta se va chema egalitate!”, bombăne un Mefisto descurajat de năzuințele pieritorilor. Decorul Faust-ului lui Sokurov este puterea dispersată, puterea care poate fi ușor tâlhărită de o altă putere cu un milimetru mai odioasă.

Puterea legitimată în spatele unui coteț.

E indiscutabil că, mai ales în Faust, Sokurov ne plesnește peste față cu factura inerent-coruptibilă a „celui cu mâini, picioare, gură, nas, conștiință ș.a.”. Postura deplorabilă în care Sokurov a filmat cadavrul „de deschidere”, cu penisul în cădere liberă, frontală, bruscă și desăvârșită, mi-aș permite, într-o lume plutitoare (pentru budiști, amintesc, lumea plutitoare, de dincolo de templu, este un loc spurcat), ne dă măsura cumplită a credinței şi a omului („Până aici.”). Necunoscutul fără suflu. Un buchet de carne ofilită. Oare mâncase înainte să moară? I se jurase iubire veșnică? Întrebări inutile: „Dumnezeu e peste tot și nicăieri”.

Că Faust a ajuns să-și vândă sufletul, asta e o completare neînsemnată. Sufletul lui Faust era umplut de durere și regret. „Dacă te uiți o dată la o femeie, poți să-ți pierzi toată inocența din ochi”, spune Marea Comoară a Sutrelor. „Femeile sunt soli din Iad, în care sămânța lui Buddha a fost demult stârpită. Înfățișarea lor e aidoma unei bodhisattva, dar sufletul le e aidoma unui demon”, scrie în Tratatul despre Conștiință. „Femeia e un demon care înghite bărbați pe nemestecate”, mai sunt cuvintele din Sutra Nirvana. Lui Faust nu i-a trebuit nici dârzenie, nici îndrumare să semneze în sânge că-și dă sufletul diavolului pentru Margareta. Margareta, frumoasa Margareta, clipă a paradisului.

————————————-

Faust (2011), regizat de Alexander Sokurov, este al patrulea film din tetralogia Men of Power.

*Bonus: Piesa Mysterion de compozitorul Jani Christou, în care prezența sonoră a diavolului este agitată prin texte sacre egiptene (aici).

Comentarii

comentarii