GEORGES AVANTPOSTE – “De ce?”: Klôdürg este un om înzestrat cu respectabilitate medie, zâmbet plin de mucegai şi mătreţită acută. Nu face excese alimentare, iubeşte deopotrivă plachia de crap şi tocăniţa din pulpă de mânzat, ochiurile cu spanac, antricoatele şi căpşunele. Fuduliile de berbec i se par deasupra tuturor. Le prepară primitiv, lăsând sucurile să celebreze perioada marilor acumulări geologice. Pe 4 septembrie dispare brusc, înjurând rima leonică.

GABRIEL  MOZZAIC: “Dacă ar putea vorbi faianţa!” – Gabriel Mozzaic intră în rândurile creatorilor universali cu un roman rotund, vulcanic, iniţiatic şi de investigaţie, ştiinţific şi plin de lirism. Romanul, scris la persoana I, un manifest, probabil, al ne-morţii personajului principal şi al vocii narative omnisiciente şi pluripotente, plin de schiţe tehnice şi de calcule matematice – oferite în notele de subsol, urmăreşte traiectoria unui tânăr de la condiţia de om mic, periferic, până la aceea de multimiliardar invitat la conferinţele de pace dedicate Orientului Mijlociu, pozat şi pictat de cele mai frumoase şi mai renumite artiste în domeniu.

Personajul principal se naşte într-o familie săracă şi este nevoit, din cauza tatălui beţiv, înzestrat cu o pasiune ascunsă, să îşi întreţină singur familia. În plus, toţi copiii din bloc, deja studenţi, îl persiflează şi îi minimalizează capacităţile intelectuale. Ce să facă? Încotro să îşi îndrepte talentele pentru a şi le putea fructifica şi a scăpa pentru totdeauna de silueta de băieţel dolofan şi insomniac? Paşii îl poartă către o baie turcească din secolul XVII. În poartă, un bătrânel cu ten smântânatic şi membre străvezii. Mister şi ingenuitate.

Intră ucenic şi până la 29 de ani singura lui simbrie este constituită din dreptul de a face baie o dată pe săptămână, de a se alege cu o zecime din rufele uitate de către clienţi şi de a lovi, în catacombe întunecoase, scurt, cu un propop rece, peste fund, clientele exuberante.

Are datoria de a alerga gol prin faţa doamnelor la ora 17 fix, plin de spumă, recitând conjugarea verbului aller la subjonctiv dar şi de a spăla gresia şi faianţa în fiecare seară, de la ora închiderii până la prima oră. Creşte, începe să stăpânească la perfecţie limba franceză – doamnele încep ele însele să îl bată frenetic peste fese cu biciuşti din zahăr candel, recitându-i si conditionnel, concordanţa verbelor la subjonctiv şi diferenţa dintre commencer de şi commencer a.

Şi într-o bună zi se întâmplă inegalabilul: o întâlneşte pe domnişoara Caramel. Aceasta îi cere un prosop pufos, apoi îl biciuieşte cu urzici de Frankfurt. Domnişoara Caramel e amplă, rotundă şi profundă. Este cuprins de o gelozie animalică. O urmăreşte cum se spală pe cap, se urcă deasupra cabinetelor intime, doreşte să coboare numai pentru a o sprijini în gesturile cele mai obişnuite, îşi cumpără o armă de foc pentru admiratori. Păru-i lung şi arămiu, pulpele-i nervoase, totul la Carmel îl îmbolnăveşte. Să îi împuşte pe toţi.

O seară de toamnă se infiltra încet printre dalele băii turceşti. Eroul nostru încerca să uite de dragoste frecând marmura, faianţa, după ce dulcea Carmel îşi părăsise apelor şi duşului de baie cântecul, murmurul buzelor şi al coapselor. Ochiul i se aţinti într-o porţiune de faianţă de 2 centimetri pătraţi şi nu îl mai părăsi nicicând. Dacă ar putea toate aceste pietre să vorbească? Nu, nu, niciodată, nimic nu e imposibil, îşi zise. Ce e acul pe discurile de odinioară? Nu culeg tăcerea şi ne redau murmurul sufletelor?

Străbutut de acest gând murdar, dacă ar fi să îl raportăm doar la fiinţa naratorului, acesta începu o serie nemiloasă de experienţe ştiinţifice. Coapsele şi sânii lui Caramel trebuie să fi vorbit faianţei! Încrezător că piatra înregistrase tot, eroul nostru începu o serie de experienţe. Dar, dar!, pentru acest lucru avea nevoie ca baia să îi stea la dispoziţie 24 de ore din 24. Făcu rost de adresa de mail a bătrânelului cu ten smântânatic şi membre străvezii care îl primise cu 20 de ani în urmă în casa lui, îl omenise cu un şerbet şi lenjerie intimă. Acesta, după o noapte în care vizionaseră în cinematograful personal Decameronul regizat de Pasolini, îi dărui înainte de a se stinge din viaţă – avea 108 ani, baia.

Eroul nostru se puse pe treabă. Amesteca limonadă cu limonadă, sânge cu sânge de berbecuţi şi arunca amestecul pe faianţă în timp ce o cameră profesionistă Canon încerca să surprindă mărturiile sonore ale acesteia. Nimic! O bătu cu pulpe de pui, o frecă cu mentă şi urechi de păstrăv, o scrijeli cu măduvă de viţel fezandată în coniac. Aparatele de înregistrare nu captau nimic.

După 10 ani, Caramel îi cedă, dar eroul nostru nu. Caramel îi povesti toată viaţa luându-şi drept martori rabini, preoţi ortodocşi, comandanţi de nave. Nimic! Eroul nostru, satisfăcut pe moment, îşi dădu seama că trebuie să meargă mai departe.

Fainţa, dacă am putea determina Faianţa să ne releve toate vocile şi imaginile înregistrate de ea, totul s-ar lămuri: Istoria mare şi Istoria de budoar!

Acesta îi fu crezul şi nu i se abătu, şi se lăsă călcat de el în picioare, schingiuit, ras în cap şi pe pulpe, iar într’o bună zi putu avea sub ochi toată copilăria şi adolescenţa lui Caramel, şi o iubi şi mai mult, era mai rea în verb decât în faptă, dar zări şi ascultă clădirea limbilor şi a neamurilor, misterul camerelor întunecate, se bucură, singur, de sarea şi piperul dezgolirilor, şi atunci deveni celebru.

Comentarii

comentarii