Sună ceasul. Sau cineva la ușă. Sau te trezește greața. Sau voma. Sau indiferența. Sau cearșaful scorțos, futu-i. Acum câțiva ani zâmbeai când vedeai mucurile de țigară căzute pe jos din scrumiera prea mică. Dintr-o ceramică albastră, acum cam crăpată și cu culoarea dusă bine de prin multe părți. Ca să nu mai zici cum mirosea. O primiseși de la o pizdă care venise la o expoziție de-a ta, nu mai știi la care, și-ți spusese că se regăsește perfect într-una dintre lucrările tale. I-ai spus direct că vrei să o lucrezi. Asta îți amintești sigur. Porn, frate, de dimineața până seara. Nimeni nu înțelege misterul ăsta cărnos cum o faci tu. Acum poate că nu, dar istoria o să-ți dea dreptate: nu e artă ca a ta.

Pentru că nu urăște nimeni așa cum urăști tu tot ce te face dependent. O, Doamne (mai puțin pe Dumnezeu, poate), curvele de politicieni, nefutuții ăia din marile corporații, toți jegoșii de prin bănci și supermarketuri. Bine, poate că mai sunt și alți artiști. Dar lumea noastră e mică.

Expoziție Kevin Berlin la Art Basel Miami. ©Dirty Magazine

Comentarii

comentarii