Abia aştept să mă sinucid

The Beast with Five Fingers 4The Beast With Five Fingers, 1946

A fost o noutate să aflu de la alţii de plăcerea de a dormi, de acest aşa-zis refugiu protector al minţii inconştiente. Fiindcă nu ţin minte ca somnul să mă fi suportat: fie mă îmbrobodea, în prima parte a vieţii, cu o normă de cincisprezece ore pe zi, – sau nouăsprezece, cât dorm în mod normal doi oameni, şi atunci cum să nu suspectez că depozitez o entitate străină, care din când în când îmi împunge dinlăuntru muşchii?, – fie s-a răzbunat, cum se întâmplă de 1, 2, 3, 4, 5, 6 ani de când nu mai pot număra mai mult de trei ore legate de somn, somn care trage după el, prin mocirlă, o migrenă blestemată în longevitatea ei. Migrena asta nu trece nici cu medicamente pentru cai; remediul e să mă ţin de cap şi mă leagăn în pat, ca pe un copil handicapat, care nu ştie să articuleze două cuvinte şi să spună ce îl doare. Cei la care frecvenţa migrenelor depăşeşte frecvenţa partidelor de sex sunt uşor de recunoscut. Pleoapele lor sunt deschise atât cât să nu se împiedice de stâlpurile de iluminat şi rămâne întotdeauna la latitudinea celuilalt să îşi dea seama dacă suferinzii sunt atenţi la ceva sau sunt pe punctul de izbucni în plâns. Nici acum nu ştiu dacă ochii mei sunt negri sau căprui. I-am mai rugat pe unii şi pe alţii să se uite în ochii mei şi să-mi spună ce culoare au; unii mi-au spus că sunt negri, alţii că sunt căprui. Dacă cineva mă va întreba ce culoare au, o să dau un răspuns sigur şi verificabil. Aşa încât, azi, când am deschis ochii pe la patru dimineaţa şi am futut o palmă la bec, am spus o vorbă mare: Abia aştept să mă sinucid.

Drept e că nu sunt într-atât de văduvit; dacă sunt un om bun, sunt pentru că nu am omorât pe nimeni – şi strict sub acest marcaj. Altfel, sunt mai tânăr şi mai bătrân; indiferent pe ce front se duce lupta, psihic sau biologic, voi câştiga. Lupta poate părea pierdută din cauză că experimentez voit un lucru: caut să văd cât de mult pot să decad în faţa orişicui; aşa am înţeles cea mai înaltă formă de afecţiune. Oricând pot să trag linie, nu am nici o amintire pe care să n-o fi aruncat într-o fereastră virtuală sau vreo ureche mobilă. În multe privinţe, sunt un pericol fără regulă, adică un pericol dublat, unul care anulează noţiunile de anticipaţie sau apărare propriu-zisă. Starea de siguranţă, pe care o au alţii, îmi pare un banc la care, oricât de mult se repetă – şi se repetă, râd şi iar râd. Cei fără posesii şi fără Dumnezeu sunt nebuni de legat. Ştiu cum s-ar comporta unul ca mine cu mine: mi-ar lua gâtul fără nici un motiv, aşadar cu atât mai natural, doar pentru că i s-a năzărit să deschidă o paranteză pe gâtul cuiva. Nu e nimic de întors pe-o faţă şi pe alta; aceste lucruri, dacă se întâmplă, se întâmplă pentru prima dată. În afară de asta, I. mă sfătuia zilele trecute să mai casc ochii la nişte picturi, – fac lumea mai suportabilă. Oare? Tind să cred că ceea ce trag după ele progresele astea inutile ale speciei este, în fapt, o insuportabilitate mai mare. Poftim, sunteţi singuri. E adevărat, unii cu mai multe cunoştinţe despre mai nimic. Dar nu mă mir şi nici nu-mi mai răspund. Pentru ce e liniştea printre cele mai vânate fiare, la o adică, când e atâta linişte în capul nostru?

Asta e ceea ce fac indivizii raţionali. Tot ei au pus la cale un fel de linie fierbinte pentru sinucigaşi. Un număr de telefon la care să sune cei care se află în plina erecţie a pragului sinuciderii. Habar n-am care e numărul ăsta, dar am numărul psiholoagei care lucrează la celălalt capăt al firului. Am făcut cunoştinţă acum aproape un deceniu, când m-am făcut înţeles: dispari din faţa mea. Trebuie să stau de vorbă cu sinucigaşii, îmi zice. Da, zic, meriţi ce-i mai rău. Până acum a sunat un bărbat care se masturba în exces, de vreo treizeci de ori pe zi. Şi din cauza asta voia să se sinucidă?, întreb. A, nu, ăştia de obicei îs cu frica de Dumnezeu, citesc Biblia etc. Cunosc tehnica exagerării, domnule, dar eu n-am scos mai mult de două masturbări, şi în ziua aia chiar îmi fixasem un obiectiv, voiam să aflu cât mă duce pula. Probabil că are pula tumefiată. Nu ştiu, eu trebuie să îi ţin de vorbă, facem ce fac diplomaţii, ne punem hamul vorbelor delicate şi alons-y! Mai aflu de la ea că numărul ăsta e activ doar între 00:00 şi 07:00. Sinucigaşii de zi ce-ar trebui să facă? Întocmai, să-şi arunce telefoanele în veceu. Cum adusese aminte de masturbare, m-am înduioşat rapid. Am fuşerit-o, hai că ai o meserie interesantă, dar mai am şi altă treabă. Îmi amintisem că, mai demult, un prieten, un bărbat în toată firea, cu casă la cap şi copii, m-a întrebat dacă îl las să-mi sugă pula, cumva în semn că mă aprecia, ceva dincolo de homosexualism sau heterosexualism. Am zis, ce-i cu tine, ne ştim de atâţia ani. Dintr-o stânjeneală fraternă, am refuzat. S-a conformat, silabisind un bine. Ce vreau să spun cu asta? Poate ceva legat de indiferenţă, una care merge până la capăt. Mare ar fi fost zbuciumul să mă desfac la prohab şi să mă uit cum apune soarele.

Mi-am format tardiv o părere despre oameni, una foarte proastă, adică cea corectă. Nu încape îndoială, decât să cunosc un alt dar divin mai bine mă duc la o înmormântare sau mă fut cu un câine. Unde altundeva îşi găsesc cel mai bine locul darurile astea divine, dacă nu la raionul de peşte din super şi hyper magazine, acolo unde pute mai rău? Se stă la coada asta a argumentelor şi contraargumentelor în aşteptarea cui şi a ce? Cum se mai aşază unul, cum se clarifică mai mult că omul este o patimă inutilă. Am obosit (refrenul) şi oricum am depăşit de mult limita de concentrare internaută. Probabil că, între timp, aţi primit zeci de mesaje care vă dau impresia că sunteţi necesari şi doriţi şi la care abia aşteptaţi să răspundeţi. Eu abia aştept să mă sinucid, în contrapartidă, şi există o bucurie a formei acestei aşteptări, sumbră de altfel, ca toate bucuriile secolului. Până la urmă, m-a făcut să mă ridic din pat, cu o oareşicare greutate, totuşi, pentru că, aşa cum bine şi-a imaginat ultima persoană de sex feminin care mi-a luat un interviu, am, citez şi confirm, cincizeci de ani. Ah, desigur că m-am pus, în ciotul ăsta de text, pe masa de operaţii. Ştiu cât de mult ţineţi la ceea ce voi numiţi demnitatea asupra propriei persoane, pe care eu o numesc, într-o formă mult simplificată, laşitate. Chipurile, nu transmiteţi nimic altceva decât că sunteţi nişte laşi nenorociţi. Cumpătaţi, cu un ochi exterior şi unul introspectiv, cu simţ strategic, cât se doreşte de obiectivi, aproape curaţi. Nu aveţi nici o temere care să vă blocheze, totul se poate rezolva, în caz de urgenţă, cu o spovedanie în bârlogul bisericilor. Cu siguranţă veţi afecta un necunoscut străin şi călător, care vă va uita în secunda 2, mărturisindu-vă practicile de preacurvari. Aş propune să vă confesaţi cuiva care vă poate recunoaşte după liniile săgetate în palmă, care vă poate ghici orbeşte faţa în nenorocirea asta de beznă în care învăţaţi dansuri altoite de escapadă. Confesaţi-i, lui, ei, că vă masturbaţi de treizeci de ori pe zi sau că aţi sugrumat un copil într-o baltă înşelător de adâncă, iar apoi, poate, am să elimin laşitatea din abecedar şi o să vă spun doar că sunteţi nişte nenorociţi.

Comentarii

comentarii

Scroll to top