Am plecat de la un concurs de imaginație:
E miezul nopții și vă îndreptați spre casă. Găsiți pe stradă o plasă de rafie conținând 20 de miliarde de dolari. Nu recunoașteți nici orașul, nici strada, nu aveți nici un act de identitate la dumneavoastră și nu vă aduceți aminte nici cum vă cheamă. Dintr-un difuzor se aude un colind de iarnă, deși e mijlocul verii. Lăsați în urmă un cerșetor infirm, îmbrăcat în costum Armani, aflat într-un cărucior de invalid, ornat cu cristale Swarovski – pare puțin cretin, suflă într-o trompetă roșie de plastic.
Unde să vă duceți, ce să faceți?

Aloceria revine în forţă şi câştigă Șahinșahul, de Ryszard Kapuściński, cu o reverie intitulată Elefantul şi ciupercile. Felicitări celorlalţi participanţi, cineva trebuia să şi piardă.

Elefantul şi ciupercile

Un prim gând îmi străpunge creierii atrofiaţi: iar mi-am bătut joc de dietă. Deşi am jurat să nu mă mai îndop cu ciuperci magice, am eşuat din nou, pe o stradă îngustă ca şi mintea mea.

E limpede ca vodka-n pahar: salvarea ar fi un suflet milos, care să mă coasă la gură! Poate milogul din dreapta mea, ce alunecă încet, într-un cărucior din… diamante??? Costumul Armani i s-a şifonat puţin, pesemne din cauza efortului susţinut al deplasării.

Cu botul cusut, aş arăta ca o sperietoare… dar oare cum arăt acum???

Mă îndrept spre o vitrină, bucată stingheră, desprinsă din labirintul iluziilor distorsionate. Într-o linişte muzeală (probabil am surzit!), contemplez desenul animat care ar trebui să fiu eu. Ating geamul prăfuit şi desenez un Smiley Face cu ochii în „X”. Pupilele-mi dilatate comfirmă o noapte tulbure, una din lungul şir ce va urma.

N-am buletin, n-am paşaport. Şi nici cea mai vagă idee asupra propriei identităţi. În schimb am amintiri. Multe şi amestecate. Defapt, sunt înregistrări ale unor senzaţii aparte, foarte puternice. Sunt cufundată într-o stare de beatitudine, din care nu vreau să ies nici în ruptul capului.

Îmi mângâi obrajii ponosiţi apoi îmi pipăi şi restul corpului. Încet, încet,… că sunt fragilă! Buzunarele goale se înfioară şi urechile par să mi se destupe, desmierdate de un colind pe cât de celebru, pe atât de idiot: „Jingle Bells”. Nu-i bai, se potriveşte de minune cu dogoarea acestei nopţi de vară.

Îmi lepăd tricoul şi-l calc în picioare. De plăcere…

Nu înteleg ce-i cu plasa asta comunistă dintre pilonii mei! E urâtă ca porcul şi-mi strică ziua, pardon, seara! Îi deschid larg toartele lăbărţate. Surpriză: teancuri întregi de euroi se înghesuie în burdihanu-i imens din plastic, strivindu-se unul peste altul. Geniale ciupercile astea…!

Încerc să-mi amintesc cine sunt, cu riscul de a-mi provoca o hemoragie intelectuală. Continui să mă holbez la personajul din vitrină, care încet-încet, se transformă în pictură abstractă.

Trompeta milogului, roşie de furie, îmi distruge instantaneu filmul. Calc apăsat peste piatra cubică, devenită brusc pufoasă, ca o prăjitură ieşită din cuptorul bunicii.

Vreau mai mult…pot mai mult. Adică, da, mai pot să duc. Iau plasa în mână…doamne, ce grea e! Rafia asta afurisită îmi agresează perniţele degetelor şi emite un zgomot ciudat şi enervant, atunci când se zgârie de blugii mei ornaţi cu resturi de vomă proaspătă…

Am hotărât, nu pot să o car după mine! Trebuie să mă eliberez, să plutesc în continuare, până nu se stinge noaptea.

Milogul trompetist mă priveşte tâmp. Atât de tâmp, încât îmi topeşte inima. Sângele din braţ parcă mi se scurge în toartele plasei, apoi şi mai jos. Cu un ultim efort, îndes mâna-n plasă, până la cot. Extrag un teanc subţire şi verde, singura culoare paşnică.

După colţ, un elefant stacojiu îşi flutura urechile de plăcere. Ţine în trompă un mănunchi de cannabis, a cărui putoare mi-a invadat nările.

Milogul sună din trompetă, bucuros. Nu-l mai suport. Îl sfidez cu un rictus de hienă şi depun plasa în braţele lui, inexplicabil satisfăcut.

Alea jacta est…Elefantul stacojiu îşi reia invitaţia. Trebuie să-l urmez. Poate mai are ciuperci… Chemarea lui e dulce, ca amfetaminele în sirop de cocos. Mă duc, acum mă duc!

Am pierdut până şi amintirile. Am creierul gol, dar inima plină. Mă îndrept spre câmpul de luminiţe multicolore, din capătul străzii gri şi umede.

În final a iesit o poveste în sine. Bucuraţi-vă de ea aşa cum s-ar bucura şi elefantul de ciuperci…

Comentarii

comentarii