Chan Marshall (Cat Power) este o femeie cu probleme. Dacă stau la discuţii cu Chan Marshall, o fac doar dintr-o obligaţie fetişistă (mă fascinează femeile certate cu Duhul Sfânt [iar ăsta nu e un anunţ din matrimoniale]). Ştiu cu certitudinea nopţilor polare din ce e cusută Chan Marshall: este femeia care, dacă te desparţi de ea, îşi va tăia părul într-o baie publică, va face țăndări oglinzile („Borges se temea că într-o zi, privindu-se în oglindă, nu va vedea pe nimeni” sau „pentru mulți dintre noi, nimicitor ar fi să se vadă ca fiind exact ceea ce sunt”), se va opera de boli inexistente, iar, ca să se consoleze, après le déluge de l’amour, îi va face o felaţie bărbatului cu şapcă Chicago Bulls, plantat la semafor, pe care, ce surpriză, se întâmplă să-l cunoști. Oamenii cu probleme mă seacă cu pasiunea nestăpânită a unui furtun de la maşina de pompieri, aruncat într-un canal pentru alimentare.

Îi evit, deci, apelez la capcane de urși și, ca un bun misionar, nu îmi pun întrebări etice când subiectul propoziției este „ei” (oamenii cu probleme); ce să fac, incarnatul instinct de supraviețuire dictează. Problemele, remarc, au ceva de arahnidă în ele. Se împuiază în așa fel încât, mereu, una îți supraviețuiește. Iar, după ce hotărăști că nu vrei să ai de-a face cu problemele altora, pentru că nu vrei ca, dintr-o afectivitate care riscă să te înece interior, problemele altora să sufere o mică și semnificativă tranziţie în atributul proprietăţii (ce e „al altora” să devină „al tău”), în proiectul de marketing social – viaţa ta, se instalează o pădure defrişată, care nu a auzit de iluminat electric, de artificiul „eu poruncesc când să se facă lumină”. Pentru a ajunge la Sun, lui Chan Marshall i-au trebuit șase ani (a suferi e astăzi o nevoie aproape fiziologică); șase ani ca să-şi dea seama că lumea nu mai vrea să fie futută la cap cu problemele ei, șase ani ca să sacrifice regina și, într-un final, să piardă, pentru prima dată, din vina ei.

În mileniul al treilea, e foarte umilitor să vorbești despre probleme; vorbim aici de un output al incapacității individului (o fabrică prosperă, cu investiție zero). Dacă cineva se va gândi la noi, peste veacuri, ca la niște cai sălbatici, azvârliți pe dealurile inconștienței și bătuți, săracii, din când în când, pentru că nu puteau diferenția predicabilii binari de cei multipli, să fim fericiți. De-ar fi să separ homo sapiens sapiens de o stâncă, nu m-aș folosi de concepte ca rațiune, iubire (că nu mai există) sau conștiință. Mai degrabă, aș întinde cuvântul „probleme” (care, de cele mai multe ori, nu sunt un output al rațiunii). Homo sapiens sapiens = probleme. Un preșcolar, care nu a învățat să deseneze drept bastonașele, are probleme emoționale, un bărbat matur (+35), crescut în haine apretate, cu povești de Jack London înainte de culcare și educatori străini, are probleme financiare, o femeie în vârstă, care, de frică că o paște iadul, zidește bisericile și mănăstirile cu bani, are probleme religioase.

Sunt mai multe probleme decât acte de judecată. Totul, împreună cu nimicul, s-a născut dintr-o problemă. Istoria omului este o istorie nedatabilă a problemelor. Nerezolvate, în multitudinea lor. Măcar Rembrandt a rezolvat problema întunericului. Problemele sunt, așadar, niște buruieni eminamente umane, care ne seamănă până și în dăinuire. Nu putem trăi fără probleme, pentru că ele creează medii sociale (care subzistă prin negoțul cu probleme). Că Sun a fost îmbrățișat cu entuziasmul fetelor în floare, nu comportă obiecții, doar că nimeni nu a știut să explice de ce Sun este „renașterea” lui Chan Marshall. Poate pentru că, pe Sun, Chan Marshall dă ordine, calcă cu bocancul pe inima ei frântă. Nu se consultă, nu cântărește, nu-și pune probleme (iar ăsta nu e doar un semn de evoluție muzicală). Pe Sun, Chan Marshall este totalitară.

Chan Marshall m-a convins că ea este copilul carnavalescului à la Tom Waits și al poeticității minimale à la Bob Dylan. Nevoie a fost, cum altfel, și de un umblet cromozomial, de inversarea lui X și Y, pentru ca Chan Marshall să poată lega distanța Waits-Dylan într-o feminitate, de la începuturi, bolnăvicioasă. Dar până să se împiedice de primele trepte ale lui Sun, Chan Marshall a vâslit o bună perioadă le bateau ivre (culmea, aflu că unele piese de pe Sun au fost înregistrate într-un studio numit The Boat), ajungând să se interneze într-o clinică de dezintoxicare. Bourbon woman, o mai alint, din când în când. Și, de aici, lucrurile și-au găsit firescul: turneul The Greatest (2006) a început cu stângul: mai exact, s-a anulat (pierderi financiare, uh la la); băncile și statul american i-au confiscat locuința, iar Giovanni Ribisi i-a lăsat în custodie o despărțire amoroasă (a i se vedea tunsoarea). Să mai punem la socoteală și că, fără toate năpastele astea, Chan Marshall tot ar fi rămas cea mai mare gimnastă a melancoliei din Statele Unite ale Americii?

Melancolia e șmecheria lui Chan Marshall. Cu sau fără toate presupusele adevăruri, it’s the same shit all the way. În privința albumului Sun, Chan a decis: „Voi plăti eu însămi pentru căcatul ăsta”. Afectată financiar, înregistrarea albumului Sun s-a întins pe trei ani (deși piesele erau gata scrise, după spusele ei, încă din 2006) și a hoinărit prin patru studiouri, ruta Malibu-Paris. Sun nu a depins, contractual, de nici o casă de discuri, ci doar de portofelul cu (prea mulți) fluturi al lui Chan. După episoadele schizoide, din ce în ce mai frecvente în timpul concertelor (clinic, putea fi diagnosticată cu o boală mintală), și având în vedere că nu mult după debutul Dear Sir (1995) s-a apucat să facă echilibristică pe bârnele renunțării la cântat, probabil că s-a ferit să mai promită ceva, cuiva. Prin ce arderi catolice „Soarele” lui Chan Marshall a dat de lumina zilei? Astăzi, Sun răsare pentru prima dată. De va fi întrebată cum a reușit să scadă nivelul Oceanului Planetar prin Sun, aș vrea ca răspunsul să fie un copy-paste al mai vechiului ei vers: Once, I wanted to be the greatest.

Comentarii

comentarii