(corespondenţă din Georgia, SUA)

De două zile mă aflu pe Colonel’s Island, o insulă în sud estul Georgiei, Statele Unite. Oceanul Atlantic ciupeşte, delicat şi totuşi rapace, din câteva locuri în jurul acestei insule, născând alte insuliţe, cum este şi Cattle Hammock, cea pe care locuiesc, în casa unor prieteni.

Pentru noi, europenii obişnuiţi cu all inclusive, este total neobişnuit să vezi oameni înstăriţi urcându-se în bărci cu motor – nu ultima generaţie şi nu nişte megaiahturi – cărând scaune, mese pliante, corturi, lada frigorifică şi, nu în ultimul rând, toata familia până la nişte plaje izolate şi deloc prietenoase, pe ţărmul Atlanticului. Acolo stau cu orele, îşi contemplă fericiţi familia, barca, problemele, râd, beau o bere.

Nu vorbesc despre politică, despre cât câştigă, despre ce casă urâtă şi-a făcut vecinul. Vorbesc despre viitor, fac deja planuri pentru anul/anii viitori. Vorbesc despre faptul că vor munci oricât doar să păstreze ceea ce au. Mult, puţin, cât o fi.

Pentru americanii de pe Colonel’s Island, viaţa nu e o vacanţă continuă, chiar dacă au Oceanul aproape. Plajele izolate sunt acolo, la o aruncătură de băţ, doar ca să-şi aducă aminte că viaţa are mereu o latură luminoasă. Muncesc de dimineaţa până seara, nu au salariile cele mai mari din lume, îşi “transmit” barca din tată-n fiu şi se duc o zi la plajă, fără fast, fără trompete, într-o simplitate care şochează.

Şi care fericeşte molipsitor pe toţi cei care pot împărăşi asta.

Comentarii

comentarii