La drum de Viena şi misterul parcărilor
Mugurel Mărgărit-Enescu, 13.01.2010, 16:27

Am plecat din Bucureşti pe 29 decembrie cu direcţia Timişoara. Cazarea în Viena începea pe 30 decembrie şi ne-am propus să facem cei aproximativ 1200 km în două etape.
Aceasta nu este o poveste despre drumurile proaste din România. Dacă ar fi, atunci nu aş mai avea nimic interesant de scris. S-au scris, spus, televizat toate. O sa mă limitez la o actualizare a informaţiilor cu privire la traseul Bucureşti-Timişoara.

Drumul este mai bun decât anul trecut. Porţiuni cu gropi sunt în continuare între Severin şi Orşova şi undeva pe serpentinele din zona Caransebeş. În total cam 30 km care îţi pot afecta nervii şi maşina. Am aflat că se lucrează în fiecare vară (cu viteza melcului, doar trec pe aici de 4 ani) între Severin şi Lugoj şi atunci când se lucrează este plin de semafoare.  Lugoj-Timişoara este gata şi arată perfect. Materialul de aici este o minciună.

Ieşirea din ţară am făcut-o prin Vama Cenad, cea mai apropiată de Timişoara şi mai mereu liberă. Chiar în vamă, am oprit la un chioşc şi am cumpărat vigneta ungară (matrica). Nu mai ţin minte exact, dar m-a costat în jur de 10 euro. Eram în Ungaria, ei erau unguri, dar nu au vrut să primească forinţi. Doar euro sau lei…La 500 metri de la intrarea în Ungaria am fost oprit de un echipaj de la poliţia de frontieră. La chioşcul cu matrica îmi oprisem maşina şi …farurile. Dacă eram în România scăpam cu o mustrare şi o promisiune că nu mai fac. În Ungaria, la vamă, şpaga este sportul preferat, iar greşeala asta m-a costa 5 euro şi 50 RON. Acum doi ani am cotizat 10 euro şi 50 RON pentru un radar montat pe zona de graniţă unde trebuie mers cu 20 km/h. Punctul de frontieră era dezafectat (controlul era la noi în ţară – controalele sunt acum făcute în comun), dar ei montaseră un radar în gheretă.  Simpatici ungurii ăştia!

În Szeged se lucrează la liniile de tramvai cam ca la noi acum doi ani şi GPS-ul meu s-a zăpăcit suficient ca să ajung prin spatele unor blocuri. Am impresia că primarul lor a luat exemplu de la Videanu. Sincer mi-e dor de vremurile când era dezastru, dar se făcea ceva.
La ieşirea din oraş intri pe autostradă şi continui până la Budapesta. Aici te aşteaptă o centură cu două benzi la care bucureştenii doar visează. După 20 minute te reintegrezi pe autostradă şi continui până la Viena. Ungaria este în spaţiul Schengen şi punctul de trecere a frontierei cu Austria, aflat direct pe autostradă, a fost desfiinţat. Încetineşti, treci pe lângă gherete şi eşti în Austria. De aici încolo, trecerea dintr-o ţară în alta este la fel de notabilă ca trecerea dintr-un judeţ în altul.

Şi la austrieci se plăteşte o taxă de drum. Majoritatea o cumpără de la benzinăria de imediat după graniţă. Cine nu se opreşte la benzinărie şi are numere străine este imediat oprit de un echipaj de poliţie. Am văzut asta în doi ani consecutivi şi cine spune că doar ai noştri stau la agăţat pomeni se înşală. Nu ştiu dacă la ei se dă şpagă şi nu vreau să aflu. Nu pot să nu mă gândesc însă că benzinăria de la graniţă face nişte bani frumoşi din taxă, iar poliţia o sprijină cu toată „dăruirea”.

Viena te întâmpină cu o mulţime de străzi cu sens unic care te duc lejer până în centru. Hotelul nostru nu avea parcare proprie, dar am găsit un loc de parcare pe o straduţă la 50 m. Locul era marcat, dar nu exista niciun indicator. M-am uitat la maşinile din jur şi mai toate aveau la vedere un fel de tichet. Excepţia o făcea un ilfovean. Da, Viena e plină de români în perioada asta. De la recepţie am fost informat că parcarea pe stradă se face în baza unui abonament. Înainte de a întreba „cât?” şi „de unde?” mi s-a spus că abonamentul îmi permite să parchez doar două ore! Alternativa este o parcare subterană. Aici parcarea costă 36 euro pe zi. Dar hotelul îmi face o reducere şi voi plăti „doar” 18 euro. La privirea mea consternată, recepţionera mi-a răspuns cu un zâmbet şi precizarea că amenzile cumulate ar fi mai mari.

Parcarea era la 70 m de hotel, dar din cauza sensurilor unice am ajuns acolo cu harta (oferită de hotel) si după ce am stat la două semafoare. Pentru cei interesaţi, parcarea în spaţiile publice este gratuită în weekend şi de sărbătorile legale. Amuzant este că spaţiile care până atunci erau libere şi disponibile se umplu cu maşini în weekend. Toţi fug de taxele imense fie că sunt turişti sau localnici. Partea pozitivă este că aceste reguli şi preţuri au permis intrarea pe profit a celor ce contruiesc parcări. Aşa că Viena şi alte oraşe austriece sunt înţesate de parcări subterane. Se pare că asta este soluţia pentru misterul parcărilor: taxele mari. În Bucureşti o parcare privată costă 3 lei pe oră. În Vienna de 5 ori mai mult, iar alternativa „parchez de trotuar că am gipan” nu există. Nu ştiu dacă austriecilor le convine aşa sau ar prefera haosul gratuit de la noi.

Drumul de întoarcere l-am făcut dintr-o singură bucată. Am plecat de la Viena la 6 AM şi am ajuns la Bucureşti la 9:00 PM.  Ne-a nins tot drumul pe 3 ianuarie, dar cei de la drumuri şi-au făcut bine datoria şi le mulţumesc cu această ocazie. Întoarcerea în ţară este mereu o luptă cu întunericul. Trag cât mai tare ca să prind cât mai multă lumină. Întunericul din România adăposteşte câini, căruţe şi biciclişti iresponsabili. Este o lume complet diferită şi una care a rămas neschimbată de 20 de ani.

De acelasi autor

• Comisia de studiere a viitorului luminos
• Buburuza a crescut
• Toyota și accelerația necontrolată
• Încă o dată senzaţional, deci dublu-senzațional
• Fața prea puțin știută a testelor auto

Din Travel

• Là où le ciel effleure la terre (Yvon R. Théroux)
• Dintre sute de couchsurfing care lasă malurile (Tia O'Connor)
• Dialoguri interioare (II) (The Chronicle)